2. Alegerea lui Klaus Iohannis ca preşedinte al ţării - nefiind vreun individ care vede o plăcere în a discuta politică şi fără să simt nevoie să mă implic vreodată în astfel de dezbateri, Iohannis mi-a trezit ceea ce nimeni nu a reuşit până acum: activismul. M-am implicat pe reţelele de socializare, în familie, în cercul de prieteni. Nu am făcut-o la modul maniacal, pentru că nu îmi stă în fire, dar cu apropierea turului doi, am simţit tot mai acut şi tot mai des un impuls; acela de-a mă implica. Lucrurile au crescut până în punctul maxim, când în ziua alegerilor, am decis să ies în stradă, în Cluj, şi să îmi arăt ataşamentul faţă de Klaus şi dezgustul faţă de Ponta. Cred că totul a trecut de politic şi s-a răsfrânt spre paliere sociale, etice, ale bunului simţ şi, mai important, ale solidarităţii naţionale. A fost o emulaţie pe care nu am trăit-o vreodată până acum. Am receptat acest moment ca un semnal de alarmă şi un posibil punct zero într-un nou drum: al schimbării unei mentalităţi. Rămâne de văzut dacă Iohannis are capacitatea să devină un personaj providenţial.
3. TIFF - faţă de cea din 2013, ediţia din 2014 nu mi s-a părut că s-a ridicat chiar la acelaşi nivel, atât ca persoane invitate, cât şi ca atmosferă generală. Totuşi, am văzut câteva filme bune, am cunoscut lume nouă şi am participat la un HBO Party absolut impecabil, ţinut într-o clădire din centru, recent renovată, în care organizatorii au putut să facă ce au vrut şi le-a ieşit o petrecere pe cinste. Vă spune asta o persoană care nu e vreun party-enthusiast.
4. Comedy Cluj - ediţia 2014, din octombrie, a fost poate cea mai dinamică. Eu aşa am receptat-o. Au fost prezenţi cineaşti nu neapărat cunoscuţi la nivel mondial, dar extrem de buni, cu concepţii existenţiale profunde şi clare, pe care am avut prilejul să îi întâlnesc şi să le iau interviuri. Dintre ei, Dick Tuinder, un batav înalt şi tacticos, foarte amabil şi cât se poate de special, m-a fascinat din primul moment. A fost tipul de câştig pe care îl obţii rar şi pe care îl preţuieşti de la început, pentru că îl conştientizezi din prima secunda.
5. Deux jours, une nuit (fraţii Dardenne) - realismul fraţilor Dardenne e răvăşitor; ei prezintă aparent neimplicaţi, povestea unei femei din clasa medie, care se vede pusă în faţa falimentului personal. Filmul oferă o privire critică, dar rezervată, în acord cu deznodământul, asupra unei societăţi capitaliste în care exploatatului nu i-au mai rămas căi de a-şi combate exploatatorul. L-aş asemăna, ca estetică, ca detaşare a camerei de filmat, ca mesaj social, cu După dealuri. Avem de-a face cu un fel de activism în tăcere.
6. Quod erat demonstrandum (Andrei Gruzsniczki) - într-un an cinematografic realmente slab la nivel autohton, Andrei Gruzsniczki reuşeşte un salt calitativ excepţional şi vine pe piaţă cu un film pe cât de salubru, pe atât de închegat şi de puternic. Punctual vorbind, Q.E.D. chiar nu are fisuri şi mai e şi binecuvântat cu mici momente de geniu. Sunt prea fin lucrate pentru a putea fi expediate aici, în două-trei cuvinte. Niciunul dintre cele trei personaje principale nu are calitatea de-a fi un exemplu, ci mai degrabă se luptă cu proprii demoni în tentativa de a ieşi bine dintr-o afacere care îi leagă întâmplător şi care începe să-i depăşească, în ceea ce transformă pelicula într-una anti-clişeu, anti-verdict.
7. Pe lângă filmul lui Gruzsniczki, mi-a plăcut enorm scurtmetrajul Artă (regia: Adrian Sitaru), care, pentru mine, e cel mai valoros demers cinematografic autohton al anului 2014, fie scurt sau lungmetraj. Teoretizează pe marginea cinemaului şi are capacitatea să disece subiectul abordat. Vorbeşte despre trei tipuri umane, al criticului, al demiurgului-regizor, al intelectualului limitat în propriile precepte, care se luptă pentru atragerea minorului/-ei din care societatea doreşte să exploateze cât mai mult.
8. La Biertan (Festivalul filmului horror şi fantastic Lună plină, 2014) a fost neaşteptat de frumos, cu soare puternic şi seri răcoroase. Filmele horror au rulat încontinuu, într-un sat medieval minunat, care merită vizitat, iar berea alături de prietenii de la TIFF a rotunjit cum nu se poate mai bine un festival relaxant.
9. Germania a câştigat Cupa Mondială la fotbal şi cred că a promovat în faţa întregii lumi faptul că un plan gândit în timp este întotdeauna câştigător în faţa hazardului şi providenţei pe care se bazează tot mai multe societăţi latine. Brazilienii au pierdut de o manieră categorică în faţa Mannschaft-ului antrenat de Joachim Löw. Acel 7-1 din semifinale este un meci cu adevărat de-povestit-nepoţilor. Cu atât mai mult cu cât nemţii dovedesc o maleabilitate etnică necaracteristică pentru ei cu ceva timp în urmă. Iată că lucrurile se mai schimbă.
Ar mai fi şi alte evenimente, dar zău că nu mi le mai amintesc. Câteva filme, câteva spectacole de teatru, printre care şi Păi... despre ce vorbim noi aici, domnule? (text: Cătălin Ştefănescu, după Moromeţii, regie; Alexandru Dabija, cu Marcel Iureş şi George Mihăiţă). Am încercat vreo săptămână să pătrund şi în memoria-mi recentă, numai că nu am reuşit să găsesc ceva specific, cu toate că poate în viitor mă va izbi vreo întâmplare pe care am uitat să o indic. Cred că e bine când eşti invadat de atât de multe chestiuni speciale încât numărul lor covârşitor te face să le uiţi cam pe toate.
Am rămas, totuşi, cu amintirea unor momente personale, pe care nu văd rostul să le aştern aici, că şi aşa nu interesează pe nimeni. Ce pot spune, şi cu asta închei, e că m-am bucurat când am întâlnit oameni speciali (şi au fost câţiva, pe lângă Dick). Unul dintre ei e Cristi Petre, jurnalist sportiv din noua generaţie, cu idei noi, cu abordare pe cât de relaxată pe atât de profesionistă şi documentată, care m-am bucurat enorm că a acceptat invitaţia lui Cătălin Ştefănescu, de a apărea la Garantat 100% (urmăriţi emisiunea la http://www.tvrplus.ro/editie-garantat-100-284950). Când se întâlnesc doi oameni de o astfel de profunzime şi fiecare cu obsesii numai ale lor care îi fac să se implice total în carieră, nu are cum să nu iasă o discuţie excelentă. Fotbalul a fost dezbătut la un cu totul alt nivel şi cred că i s-a făcut o propagandă bună şi deloc deplasată. Până la urmă, această activitate sportivă nu poate fi ocolită şi s-a transformat de mult într-o afacere de arenă, în care fotbaliştii sunt nişte gladiatori antrenaţi pentru a oferi spectacol.
A fost un an 2014 relativ bun.
***
PS: Topurile anului 2014 şi / sau dorinţele voastre pe 2015 le aşteptăm la [email protected] (în word, cu diacritice). Unele dintre cele primite vor fi publicate pe LiterNet.