Nu pot uita aşteptarea la care am fost supusă în cadrul spectacolului susţinut la Sala Radio şi liniştea scaunelor de pe scenă. Nu pot uita nici lumina care s-a stins uşor, ca un apus de pe alte tărâmuri, nici apariţia diafană a dirijorului William Kunhardt şi nici sobrietatea plăcută şi misterioasă a violoncelistului Răzvan Suma. Nu am reţinut chipuri, ci doar întunericul din sală, lumina de pe scenă şi vibraţiile transmise de Quiet City. Amintirile mele sunt mereu alb-negru.
Încă mă gândesc cum s-a întamplat s-o întâlnesc pe colega mea Cristina şi cum s-a întâmplat ca o piesă de teatru să ne unească. Stăteam una lângă alta, emoţionate de Mecanica inimii de la Teatrul Bulandra, cu lacrimi în ochi pe care am avut grijă să le păstrez în sticluţe de cerneală. După spectacol, în timp ce alte persoane din jurul nostru ne împingeau discret pentru a face loc, noi priveam în gol, căutând o clipă din depărtare.
Tot explorând, am ajuns la unteatru, unde Trei femei înalte mi-au vorbit despre timp (sau despre absenţa lui), despre incertitudinea iubirii, despre viaţă, despre prezenţa plăcută a morţii sau poate despre tot.
La Cişmigiu se află o librărie... Da, Humanitas. Iar la Humanitas, în ziua aceea, se afla o doamnă cu voce suavă, cu ochii nefiresc de senini. Întreaga ei fiinţă vibra de frumuseţe. Se lansa cartea Invitaţie la vis şi odată cu ea şi amintirea puternică a cuvintelor: "Pentru Olguţa, cu bucuria de a fi împreună pe calea poveştilor", urmate de semnătură modelată poate de tremurul unui gând: Monica Pillat.
A trecut o vară şi odată cu ea au trecut cam multe... A trecut jocul de umbre creat de noi doi, eu la un geam, tu la altul, comunicând incoerent prin mesaje, privind ploaia care ne despărţea. A trecut o vară şi... ai trecut şi tu.
Simţeam că mă aflam în Antichitate, alături de statui tăcute care priveau în neant. Urcam pe scara Ateneului, dispusă în spirală, o scară infinită, care mă purta pe urmele muzicii aduse la viaţă de spectacolul Capodopere ale muzicii de cameră, din cadrul proiectului Festivalul Internaţional Enescu şi muzica lumii.
Poate Van Gogh a fost cel care ne-a văzut în timp ce vorbeam despre artă, despre teatru, despre noi şi despre timp. Una în faţa ceileilalte, ca o confruntare la care participă şi universul Este ea cea căreia trebuie să-i mulţumesc că este. Nu-i rostesc numele, de teamă ca taina să nu se stingă.
Eram purtată de atmosferă din biserică, mă uitam undeva în depărtare. O bătrânică fragilă s-a apropiat de mine, tremurând uşor, purtând pe chip un gând încă nerostit. M-a întrebat dacă o pot suna pe nepoata ei, pentru a afla dacă a lăsat sau nu poartă casei deschisă. A scos dintr-o batistă albă, presărată de lacrimi, o hârtie uzată, aflată alături de o cheie veche, ruginită. Pe hârtie era un număr de telefon şi mai jos era scris uşor nesigur Hilde. Am format numărul, însă nimeni nu a răspuns, spre dezamăgirea bătrânei. Eram îndurerată de grija pe care o purta, dar nu puteam să nu mă gândesc că Hilde este numele unui personaj din Lumea Sofiei, personaj misterios, aflat aparent nicăieri şi cu care nu se putea lua legătura în niciun fel. Şi mă gândeam dacă nu cumva nepoata bâtrânei este chiar acea Hilde din depărtatul timp al prezentului.
A. Tarkovsky poartă în suflet o Nostalgie a gândurilor. Te transformă într-o fiinţă ce devine obsesiv însetată de cuvinte, de plăcerea de a se regăsi profund în aceleaşi suferinţe şi tăceri.
"De ce să alergi pe urmele a ceva ce e deja încheiat?" îmi spunea Bulgakov, în timp ce ţineam strâns în braţe Maestrul şi Margareta. Încâ mai aud cuvinte rostite de o voce străină, noaptea, când liniştea străzii pătrunde în cameră.
***
PS: Topurile anului 2014 şi / sau dorinţele voastre pe 2015 le aşteptăm la [email protected] (în word, cu diacritice). Unele dintre cele primite vor fi publicate pe LiterNet.