E aprilie, merg cu trenul spre festivalul AmFiTeatru de la Botoşani. Carol şi Alex dorm. Urmează să jucăm Noaptea ursului ca spectacol invitat în cadrul festivalului ziua următoare. E noapte, şi trenul merge încet. Ascult împreună cu Cezara şi Ana melodia Te iubesc a Alexandrinei Hristov şi ne gândim fiecare la iubirile lui. Dimineaţă o să ajungem la Botoşani. Abia aştept, dar noaptea e aşa frumoasă.
E mai, e seară, am jucat pentru prima oară Elevator la Teatrul Mignon şi stau la Legere pe terasa. Începe să se facă tot mai cald. Încet, vine vara. Mă simt obosit şi liniştit. Ştiu că urmează o noapte plină de poveşti.
E iunie, merg cu prietena mea la un restaurant chinezesc ca să sărbătorim doi ani de relaţie. Ne comandăm tot ce ne trece prin cap şi ne simţim ca un conte şi o contesă, care mănâncă mâncare chinezească. Mă rog, detaliile culinare nu sunt importante.
E iulie, în Bacău, la festivalul de teatru ID Fest, am plimbat copiii cu ochii închişi prin teatrul Bacovia, i-am adormit pe toţi, formând un mare lanţ uman pe scenă. Suntem în teatru, afară plouă, copiii dorm, eu mă întind pe scena lângă ei şi mă uit la bolta pictată ca un cer. Sunt fericit.
E august, la Ideo Ideis, stau în cerc cu copiii din Alexandria şi vorbim despre ce vrea să fie fiecare când se face mare. Eu mă gândesc la ce vreau eu să mă fac când mă fac mare.
E august, la festivalul de teatru, T4T din Timişoara, ne reunim cu o parte din prietenii din liceu şi jucăm Mafia în faţa căminului aşa cum făceam când aveam 16 ani.
E august, la Oha Beach, în Năvodari, la apus, mă scufund în apă şi las valurile să mă ducă. Prietena mea mă aşteaptă pe plajă.
E octombrie seara, la Festivalul Internaţional de Teatru Scurt de la Oradea, bem cafea in Lactobar, care seamănă cu barul din Pulp Fiction. Încet, încep să mă simt John Travolta.
E noiembrie seara, imediat după Elevatorul din cadrul Festivalului Naţional de Teatru Independent. Mă revăd cu oameni pe care nu i-am mai văzut de ani de zile. Nu ştiu de ce dar mă simt fericit.
E decembrie seara, suntem la Cristina acasă, repetăm până târziu la Iluzii. Mâncăm mini-prăjituri şi bem vin. Mai deschidem ocazional geamul şi frigul teribil de afară ne cuprinde. Repetăm şi povestim, stăm până târziu.
E decembrie după-amiază, avem o vizionare cu Iluzii. Deschid geamul de la sala care a fost sala mea de clasă primii doi ani de facultate, sala în care repetam şi în liceu, pe ascuns. Geamul are un mic balconaş pe care poţi să stai. În zare soarele apune şi văd o dungă roz pe care i-o arăt Cristinei. Stăm amândoi şi ne uităm la oraş din locul din care ne-am mai uitat de atâtea ori, în atâţia ani. Şi e frumos.
***
PS: Topurile anului 2014 şi / sau dorinţele voastre pe 2015 le aşteptăm la [email protected] (în word, cu diacritice). Unele dintre cele primite vor fi publicate pe LiterNet.