Dan Nuţu: Nu-mi lipseşte Bucureştiul, îmi lipsesc uneori oamenii

Dan Nuţu a venit din America special pentru TIFF

Festivalul Internaţional de Film Transilvania ne-a făcut o mare surpriză: l-a adus din America pe Dan Nuţu. Ideea le-a venit directorului festivalului, Tudor Giurgiu, şi Christinei Hoffman (selecţioner al Festivalului de la Berlin şi prieten al TIFF-ului) în acelaşi timp, pe cînd discutau în luna aprilie despre o persoană anume pe care ar putea-o aduce la Cluj. Cu Dan Nuţu am stat de vorbă înaintea proiecţiei cu filmul-surpriză al festivalului, Suta de lei de Mircea Săucan (unde are unul dintre cele mai bune roluri ale sale), proiecţie ce a deschis la Institutul Francez retrospectiva TIFF (în desfăşurare pînă în 20 iunie). L-am extras din grupul de prieteni vechi (Vivi Drăgan Vasile, Rodica Mandache, Stere Gulea şi alţii) veniţi să-l mai vadă o dată înainte de a pleca (a doua zi). Am cunoscut un Dan Nuţu aşa cum auzisem, o persoană drăguţă şi plină de umor, dar totuşi mai puţin dură de cum mă aşteptam.

Iulia Blaga: A fost o mare bucurie să vă vedem la Cluj. Cum s-a întîmplat?

Dan Nuţu: Am primit tam-nisam un telefon de la buna mea prietenă Christina Hoffman şi de la Tudor Giurgiu pe care nu-l cunoşteam. Mi-au spus de idee şi m-au lăsat să mă gîndesc. Pe urmă am primit un e-mail de la Tudor, atît de frumos şi de direct încît am spus da şi am făcut toate eforturile să-mi aranjez o săptămînă în care să pot lipsi de acasă.

I.B.: Filmul cine l-a ales?

D.N.: Le-am spus să aleagă ce vor ei, dar să nu fie un film într-atît de prost încît să ies eu din sală. Au ales Suta de lei şi am fost întru totul de acord. Proiecţia de la Cluj m-a speriat puţin, pentru că am văzut un gagiu tînăr care se mişca bine, era bun. Parcă era alt om şi altă viaţă. Nu mai văzusem filmul de foarte multă vreme.

I.B.: De cînd aţi părăsit România, aţi mai revenit, nu-i aşa?

D.N.: Da, am plecat în '79 şi de atunci am revenit de vreo 4-5-6 ori, dar din motive personale, şi n-am văzut multă lume. I-am dat un interviu lui Cornel Todea. Am rîs ceva.

I.B.: Nu vă lipseşte România?

D.N.: Acum nu. Mă gîndesc numai la oameni, nu la bulevardul Magheru. Dacă îmi lipseşte un loc, e România fără Bucureşti. Îmi lipseşte, de pildă, Clujul, pe care l-am mai văzut, cred, numai o dată. Îmi lipsesc însă oamenii din Bucureşti, din cînd în cînd. Puţini au rămas, mulţi s-au dus. Aş vrea foarte tare să-mi aduc odată copiii, dar nu cred că o să-i aduc prin Bucureşti.

I.B.: Spunea cineva, auzind că sunteţi în România: "Ce bine ar fi dacă ar rămîne şi ar face film!"

D.N.: Nu spun nu la nimic. Adică nu spun că n-am să fac sau că am să fac, dar nu ştiu unde o să fiu cînd o să vină sau dacă o să vină.

I.B.: Am auzit legende despre dvs. cum că eraţi rebel, că nu vroiaţi să vă tundeţi pletele, că nu vă temeaţi să vă spuneţi sus şi tare părerea despre regimul comunist.

D.N.: Nu semnez nimic, nu recunosc nimic. Cred că era o ştampilă pe care mi-o punea presa. Eram aşa cum ştiam să fiu. Nu făceam nici un efort să fiu împotriva nimănui. Atîta doar că nu spuneam poezii patriotice sau nu făceam emisiuni la televiziune. Dar, cînd era prea mult de lăudat, nu-mi plăcea. Era minciună. Nu citeam nici atunci ziarele, nu le citesc nici acum. Atît timp cît făceam un film şi eram plătit pentru el, era OK.

I.B.: Care rămîne cel mai drag rol pe care l-aţi făcut?

D.N.: Ultimul. Dar n-am. N-am alegeri, mai ales pentru că nu mi-am revăzut filmele de cînd au fost făcute. Am cîteva copii de o calitate dubioasă, la care nu m-am uitat niciodată. Mi-era frică să le arăt copiilor. Realmente. Dar acum, după Cluj, mi-a dispărut teama. Ştiu că acel Belmondo & Tom Courtney din Meandre este OK. Nu mă face de rîs.

I.B.: Aveţi uneori regrete că aţi plecat?

D.N.: Nu.

I.B.: Nici după Revoluţie?

D.N.: Care Revoluţie? Cu regret, nu e bine să ai regrete. N-am avut regrete niciodată. Mă întorc însă din ce în ce mai greu. Sunt tot mai puţini oameni. Ne maturizăm cu toţii, pe urmă unii se duc şi devine din ce în ce mai greu şi mai trist. Dar să nu terminăm aşa. "Care este floarea dvs. preferată?"

I.B.: Ce amintiri aveţi de la filmările Sutei de lei?

D.N.: Că jumătate din film am alergat cu glezna ruptă.

I.B.: Ştiu că la o secvenţă în care trebuia să luaţi o aspirină aţi tras multe duble şi la fiecare aţi luat cîte o aspirină.

D.N.: În întreg, chiar mi-a plăcut acum filmul, poate chiar mai mult decît atunci, deşi atunci m-a iritat îngrozitor dialogul. Cred că dacă îl pun alături de ce am făcut în perioada aia (deşi nu mai ţin minte nimic), cred că era unul din filmele mele mai bune.

I.B.: Ce impresie vă face filmul românesc de azi?

D.N.: Am mai văzut întîmplător filme româneşti şi în America - Balanţa lui Pintilie, un film de Dan Piţa şi altele. La Cluj am văzut Niki Ardelean, colonel în rezervă şi două scurtmetraje româneşti făcute de băieţi tineri, care mi s-au părut foarte frumoase amîndouă. Dar am senzaţia că s-a creat un fel de coş, nu de gunoi, ci un coş mare unde s-au băgat toate caragialismele, mazilurile etc., tot ce s-a scris mai bine şi mai urît despre murdăria românească. Şi, unul după altul, tineri, maturi sau între vîrste bagă mîna şi scot un subiect. Dar e acelaşi gen - că e ţigan, că e roată ruptă, că e groapă pe stradă. Asta a fost şi atunci, asta e şi acum. De ce să te refugiezi mereu în acelaşi subiect? Îmi închipui că există şi altceva, şi e păcat să te înglodezi mereu într-un autohton care se traduce greu.

I.B.: Cînd veţi mai reveni?

D.N.: Nu ştiu dacă mai revin.

I.B.: Cu copiii.

D.N.: Asta da. Trebuie să-i aduc odată. Mi-a fost cel mai teamă că le va fi greu cu un tată care nu e american, care vorbeşte altă limbă. Mă bucur că nu sunt ruşinaţi de asta şi că sunt chiar mîndri că sunt diferiţi. Şi ei vor să vină aici. Am să le arăt întîi Parisul, pe urmă Praga, Budapesta şi încet-încet să-i aciuez pe lîngă graniţă. Apoi Clujul, Sibiul. Mergem sus, în nord. Nu că am ceva împotriva Bucureştiului. Este un oraş... interbelic.

I.B.: De-a dreptul.

D.N.: Da, mă exprim româneşte frumos. Poate la a doua călătorie. Dacă le place Vasluiul...

(preluat din România Liberă, iunie 2004)