Într-adevăr, nu era prevăzut în programul Patriciei Kaas, invitată la Bucureşti de Institutul Francez, cu ocazia "Sărbătorii muzicii 2004", să acorde interviuri ample, în exclusivitate, pentru presa scrisă din România. E o regulă aproape generală pentru marile vedete internaţionale. Sau, cine îşi permite ca publicaţie, are interviu şi poze cu vedeta pe care şi-o doreşte pe copertă sau în paginile ziarului, revistei, dar asta se plăteşte, uneori cu bani grei. Excepţii de la această regulă, care începe să se aplice şi în cazul câtorva celebrităţi româneşti de dimensiune internaţională, se fac. Asta este, de fapt, regula vieţii. Niciodată nu ştii ce surprize plăcute îţi rezervă clipa următoare. De la acesta premisă am pornit atunci când am crezut că Patricia Kaas va accepta să vorbească sincer şi nemijlocit despre ea însăşi. Ne-a acordat acest interviu în exclusivitate pentru România Liberă şi mulţumim pe această cale ambasadorului Franţei la Bucureşti, care ne-a sprijinit şi ne-a găzduit cu ospitalitate chiar la reşedinţa Excelenţei Sale.
Simona Hodoş: Sunteţi comparată cu Marlene Dietrich, în special datorită vocii, cu timbru jos, puţin gutural. Cred însă că atitudinea dumneavoastră în general, apariţiile în concerte, în fotografii şi videoclipuri dezvăluie mai degrabă o actriţă decât o cântăreaţă. Degajaţi un anume dramatism.
Patricia Kaas: (râde) Nu ştiu dacă sunt actriţă. Cred că este important ca interpret, ca şi în film, de asemenea, să fii mai mult decât un interpret care face un rol şi care încântă publicul împrumutând identitatea unui personaj. Când sunt pe scenă şi interpretez un cântec, nu sunt persoana care joacă un rol dinainte stabilit. Dincolo de caracterul şi structura mea, sunt emoţiile, forţa, nuanţele stărilor, multe alte aspecte care intervin când te afli pe scenă. Deci, las impresia că mă transform, dar nu ţine de hotărârea mea, ci efectiv este o transformare firească a celui care apare pe scenă. Fireşte, comparaţia cu Marlene Dietrich mă flatează, pentru că este o femeie care reprezintă o personalitate proeminentă a secolului 20.
S.H.:Aţi jucat însă într-un film (în 2002, And now... Ladies and Gentleman – n.r.) regizat de însuşi Claude Lelouche. Cred că a fost o experienţă marcantă pentru dumneavoastră, mai ales că aţi avut un rol complex, unde chiar a trebuit să fiţi actriţă!
P. K.: A fost o nouă şi foarte frumoasă experienţă din care am învăţat foarte mult. Mai ales că el, Claude Lelouche, a avut mare încredere în mine. Am făcut rolul unei femei obosite de viaţă, bolnavă. Asta este ceea ce am jucat, foarte diferit de ce trăiesc în viaţa personală.
S. H.: Contre-empoi!
P. K.: Exact. A fost de data aceasta o transformare efectivă a personalităţii mele. Nu ştiu dacă am fost bine sau rău ca actriţă în acest rol, dar a rămas o experienţă foarte importantă pentru mine şi aş vrea să o retrăiesc într-o bună zi, chiar dacă pasiunea mea este muzica.
S. H.: Deci, în acest moment, nu mai aveţi nici un proiect în cinema, nici un rol de film?
P. K.: Am propuneri de a face film, dar proiecte concrete nu am pentru că în momentul acesta pregătesc un important turneu internaţional. Acest turneu se desfăşoară pe perioada unui an. Voi susţine peste 60 de concerte cu această ocazie. Asta fac acum şi vom vedea ce urmează după turneu. Voi avea programul încărcat cu turneul, aşa încât cred că este deja foarte mult. Sigur, sper să nu rămână singurul film din viaţa mea, dar cu siguranţă nu aş vrea să fac şi film sau orice altceva în acest interval de timp. Turneu-film, film-turneu în acelaşi timp, ar fi prea mult. Nu cred că poţi da suficient fiecăruia dintre ele dacă le suprapui, într-un program supraîncărcat. Prefer să mă concentrez pe fiecare proiect în parte pentru a putea face lucrurile cât mai bine şi profesional.
S. H.: Înţeleg însă că muzica rămâne în continuare "prima dragoste". Care este raportul între activitatea de studio şi cea concertistică? Vă simţiţi mai bine cînd înregistraţi sau, dimpotrivă, în faţa publicului, cînd cîntaţi live?
P.K.: Discografia mea reuneşte albume înregistrate în studio şi, de asemenea, înregistrări din concerte. Este adevărat că fac un mare turneu, iar după părerea mea, locul unei cântăreţe este pe scenă. Îmi place enorm contactul direct cu publicul. Şi în studio este bine, pentru că acolo se nasc piesele noi. Aşa încât împart activitatea mea între studio şi concerte, acordând timp şi atenţie în mod egal lucrului în studio şi apariţiilor pe scenă. Da, îmi place "să trăiesc" propriile cântece împreună cu publicul! Deci, iubesc turneele, în general destul de lungi şi după asta să merg în studio şi să lucrez un nou album. Dar e deja foarte departe momentul revenirii în studio...
S. H.: Spuneţi că vă place, chiar iubiţi momentele în care sunteţi în faţa publicului. Ce înseamnă sau cum faceţi să comunicaţi cât mai adevărat cu cei care vin să vă vadă şi să vă asculte?
P. K.: Nu-mi plac barierele. Când eram foarte tânără eram foarte apropiată de mama mea. În perioadele când compun piesele, creez în jurul meu un zid de apărare în relaţia cu exteriorul, pentru a mă proteja de invazia cotidianului, tocmai pentru a putea compune. În prezenţa oamenilor, trebuie să fi deschis, să dai şi să primeşti, să fi atent la ce vrea să-ţi spună sau să afle de la tine celălalt, fapt care te "distrage" din reflectarea în propriul interior. Deşi sunt amănunte, lucruri mici, nuanţe, la prima vedere, contactul direct te face să arzi pe interior, consumă mai multă energie. Astăzi pentru că sunt în turneu, peretele despărţitor, ca să nu-i spun zid, nu mai există, ca în studio. Sunt aproape de foarte mulţi oameni, majoritatea noi şi vreau într-adevăr să profit de asta. Revin, nu îmi plac barierele de nici un fel, deşi acest lucru este într-adevăr cumva periculos. Sunt persoane cărora le întinzi mâna, dar ele vor să îţi ia şi braţul. Chiar dacă nu eşti singură, pentru ei nu contează. Din acest motiv trebuie să ai oameni în jur care să te protejeze, dar în acelaşi timp nu-mi place ideea de star inaccesibil, care trăieşte într-o lume diferită decât a majorităţii oamenilor (deşi s-a vehiculat zvonul că Patricia a venit la Bucureşti cu patru avioane, ea a zburat cu liniile aeriene româneşti, la un loc cu toţi pasagerii cursei normale Paris-Bucureşt – n.r.). Iubesc muzica şi îmi place să împărtăşesc această pasiune cu ceilalţi.
S. H.: Deşi trăiţi în lumea showbiz-ului şi chiar sunteţi un reprezentant la vârf al industriei muzicale, am impresia că nu vă regăsiţi cu totul în această lume a "stars pop".
P.K.: (zâmbeşte) Trăiesc în lumea de astăzi. Ştiu care este trecutul meu, nu-mi uit trecutul, în general. Trăiesc în adevăr. Viaţa se schimbă de la o zi la alta, dar nu poţi adopta absolut orice doar pentru că este modern, pentru că este drăguţ, pentru că... Trebuie să crezi în ceea ce îţi însuşeşti din viaţă şi din ceea ce reprezintă lumea de astăzi, indiferent de epocă. Cred că lucrul cel mai important este să rămâi tu însăţi, să respecţi lucrurile şi valorile adevărate care te definesc ca persoană, ca om.
S. H.: Ce păstraţi cel mai puternic din trecutul dumneavoastră?
P. K.: Nu voi uita de unde vin, unde am crescut, părinţii mei şi faptul că familia era foarte importantă pentru ei. Chiar dacă nu mai pot să-mi văd de fiecare dată părinţii, familia în care am crescut, e important să ştiu că ei există undeva. Iubesc spiritul de familie, nu pot să spun familia mea care trăieşte cu mine, dar iubesc familia mea care locuieşte undeva în regiunea. Nu pot să uit toate astea, sunt suma lor. Ele există şi fac parte din viaţa mea, permanent, indiferent încotro merg, unde mă aflu. Îmi amintesc ce spunea Claude Lelouche când am făcut filmul; zicea că avea o anume tristeţe de fiecare dată când mă vedea zâmbind! Eu nu pot vedea aceasta când mă privesc în oglindă, dar, iată, din afară se vede. Asta face parte din viaţa mea şi nu aş putea să ascund chiar dacă aş vrea. Adevărul vieţii răzbate întotdeauna, dincolo de orice.
S. H.: Simţiţi diferenţe între publicul diferitelor ţări în care cântaţi, din Europa în Asia, Canada, Statele Unite, Africa?
P. K.: Diferenţele sunt între ţările francofone şi cele care nu vorbesc franceza. Publicul din ţările francofone înţelege textul pieselor, cântă împreună cu mine mai mult. Recunosc că sunt diferenţe chiar în aceeaşi ţară, în acelaşi oraş. De exemplu, când cânt la Paris, într-un fel este un concert la sala "Olympia" şi altceva în aer liber. Reacţia publicului depinde de loc, de sală, de spectacolul în sine. Sunt şi extreme, precum concertele din Japonia. Publicul de acolo este foarte disciplinat, timid chiar. Cânt, termin piesa, iar la sfârşit aplaudă ordonat, organizat, în acelaşi ritm... "Aaah, merci. C' est bien!". Sunt într-adevăr şi extreme, dar în general oamenii simt asemănător, emoţia nu ţine de geografie.
S. H.: Purtaţi la gât o cruce foarte frumoasă. Are o semnificaţie specială sau este doar o bijuterie?
P. K.: (ferm, de fapt a fost singurul moment când a retezat delicat dar ferm să răspundă amplu la o întrebare, care ţine de intimitate) Doar o bijuterie!
S. H.: Vă place contactul nemijlocit cu publicul! Acest tip de comunicare este specific mai ales teatrului. Sunteţi deschisă către viaţă, către oameni, vă folosiţi de mijloace actoriceşti în relaţia cu publicul când sunteţi în concerte (s-a văzut şi în concertul de la Bucureşti). V-aţi gândit vreodată să faceţi teatru?
P.K.: E foarte greu să faci teatru, nu?! Dacă nu mi-e neapărat teamă că e dificil, cu siguranţă este faptul că teatrul înseamnă mai mult decât orice public. Nu poţi înregistra niciodată, înainte, nimic. Dacă în film există camera, care se interpune între actor şi spectatori, dacă în muzică poţi pregăti în studio piesele, în teatru ai o singură şansă. Atunci, acolo. Nu mai poţi relua, nu mai poţi repeta, nu poţi şterge sau tăia, nu poţi derula înainte ori înapoi. Pe scena de teatru, limita este foarte aproape de tine, de ceea ce faci exact în acel moment. Nu mai poţi să o iei de la capăt în aceeaşi seară. Nu te poţi opri, nu poţi spune cuvinte în afara textului. Eşti tu însăţi cu personajul sau tău, chiar personajul.
S. H.: Într-un interviu cu Fanny Ardant, marea actriţă, deşi consacrată de cariera în cinema, spunea că iubeşte enorm scena şi mereu revine la teatru, tocmai pentru că acolo nu poate minţi. Cine încearcă să o facă, este imediat demascat. Astfel, pentru ea este obligatorie purificarea prin teatru, actriţă fiind, pe scenă.
P.K.: Contactul direct cu publicul este ceva special, într-adevăr. Despre asta e vorba când spun că nu îmi plac barierele...
P.S. Zâmbeşte din nou, misterios; nu e chiar forţată comparaţia cu Marlene Dietrich. Simt că au rămas atât de multe nespuse. Dar impresarul a fost cel care a curmat discuţia. Trebuie să fie protejată!
(Interviu preluat din România Liberă, iunie 2004)