Cătălin Mitulescu şi Corneliu Porumboiu - marii premianţi de la Cannes: La braţ în Scurt/circuit

Despre Palme d'Or-ul obţinut la Cannes pentru scurtmetrajul Trafic, autorul lui, Cătălin Mitulescu, spune că e un început bun şi mai spune în glumă că pe undeva se aştepta, ţinînd cont de faptul că fusese la Cannes (dar la secţiunea Cinéfondation) în două rînduri, o dată cu Bucureşti-Wien 8:15 şi a doua oară cu 17 minute întîrziere. Bucureşti-Wien a plăcut la toată lumea şi a fost dat ca mare favorit la premiu. N-a luat nimic. Deci tînărul regizor s-a gîndit în acest an cu măsură la un premiu. Şi el a venit. Aflat dintr-o dată în centrul atenţiei, Cătălin Mitulescu (32 de ani) este foarte rezervat cu ziariştii care îi solicită interviuri. Spune că interviul este un mod de a se expune.

Iulia Blaga: Dar te expui mai mult făcînd filme.

Cătălin Mitulescu: Asta ţine de profesia ta. Şi la film îţi asumi riscuri, dar acolo sunt lucruri pe care le poţi controla. Jurnaliştii tind să fie interesaţi mai mult de persoana regizorului decît de ceea ce face.

I.B.: Tu cînd faci filme te gîndeşti la un public anume?

C.M.: Dacă nu mi-ar plăcea mie, nu le-aş face, dar mă gîndesc, sigur, şi la public, la colegii, prietenii, vecinii mei - care sunt spectatorii mei preferaţi. Dar ei nu prea pot să-mi vadă filmele, pentru că scurtmetrajul are circuitul lui special (ăsta e unul din motivele pentru care vreau să fac lungmetraj). Încercăm acum să aducem pe ecrane cele 5 scurtmetraje premiate anul acesta la mari festivaluri internaţionale (n.red. - ele sunt grupate sub titlul Scurt-circuit şi rulează în Bucureşti de azi, 2 iulie). Aş vrea să vină spectatori cît mai diverşi, nu numai public de cinematecă ori de film independent, mai ales că unele sunt chiar filme de public.

I.B.: Tu ai studiat geologie înainte de film.

C.M.: M-am plictisit în anul 2 de Geologie, cînd am început cu tot felul de calcule şi instrumente complicate. Dar geologia este foarte interesantă. De pildă, mergi pe valea unui rîu şi vezi cîte feluri de straturi sunt.

I.B.: Şi filmul se poate face aşa, în straturi.

C.M.: Şi cred că nu primul e cel mai important. De asta am eu o problemă cu Trafic. Primul strat e foarte obişnuit, comun, şi din cauza asta filmul poate trece la fel de repede cum ai aştepta troleibuzul în staţie. Pentru mulţi a trecut aşa. Atunci cînd primul strat e spectaculos, consistent, e foarte greu să le construieşti pe al doilea şi pe al treilea. Eu m-am gîndit la scenariul ăsta vreo 2 ani, întrebîndu-mă dacă să-l fac sau nu. Celelalte două filme aveau un prim strat mult mai interesant.

I.B.: Îţi place ideea că în spatele unui film se poate ascunde un altul, cum se întîmplă, de pildă, în Elephant de Gus Van Sant?

C.M.: Mi-a plăcut foarte mult Elephant. Da, e un fel frumos de a lucra. Ţine de poveste în primul rînd. În spatele ei trebuie să existe ceva. Pe urmă ţine şi de tine, de puterea de a aduce povestea pe ecran. Ţine şi de echipă, apoi de actori.

I.B.: Eşti de părere că filmul există în chiar momentul realizării lui?

C.M.: E foarte important momentul acela, dar după ce e gata, filmul are viaţa lui. Trăieşte într-un fel într-o sală mică dintr-un oraş francez de provincie şi altfel la noi la Studio. Pentru mine Trafic, de exemplu, a fost de fiecare dată diferit. Dacă l-am văzut cu nişte nemţi, l-am înţeles într-un fel. Cu nişte francezi a fost altceva. Să-l văd în România a fost cel mai emoţionant.

I.B.: Şi la Cannes?

C.M.: Acolo e o proiecţie extraordinară şi o atmosferă specială. De fiecare dată cînd mi-am văzut filmele acolo, m-a surprins cît de bune erau. Glumesc.

I.B.: Faci şi producţie (cu firma ta, Strada FILM), şi regie. Cum împaci aceste genuri diferite de energie?

C.M.: Păi, m-am antrenat să fiu producător cu un regizor care este foarte ascultător (rîde). Să fii producător înseamnă să crezi într-un proiect şi să te baţi pentru el. Dacă ai un lucru la care îţi place să lucrezi, e bine să stai cît mai mult cu el şi să-l aprofundezi. Nu contează în cît timp faci ceva.

I.B.: O să lucrezi şi reclame?

C.M.: Mă descurc foarte bine cu filmul şi nu trebuie neapărat să fac şi reclame. Am făcut cîteva. Una a luat şi un premiu foarte mare, am auzit. Ei, acuma am şi un agent, deci cred că am un preţ (rîde). A fost propunerea lui. E francez. Îl ştiam de mai înainte.

I.B.: Cînd ai luat premiul la Cannes, te-ai gîndit a doua zi: "Asta e, m-am scos, de-acum încolo o să fie mult mai uşor"?

C.M.: Sincer, aveam înţelegeri sigure pentru lungmetraj înainte de Palme d'Or. Cumva, după premiu lucrurile s-au complicat pentru că producătorii care fuseseră oarecum interesaţi acum erau foarte interesaţi. Sunt mai mulţi şi bugetul cred că va creşte. Deci lucrurile nu sunt mai simple, dar sunt mai sigure. Am un coproducător bun, o să am distribuţie, şi nu numai în Europa. Chiar cred că acum e un moment important în care selecţia la CNC se va face pe bune. Asta înseamnă normalitate: să nu mai ai îndoieli, să ştii că dacă ai un proiect bun, un scenariu bun, un regizor bun, nu trebuie să-ţi mai fie frică.

I.B.: Cum vezi conflictul dintre generaţiile de cineaşti? Există un conflict?

C.M.: Cred că a fost viciat de problema financiară şi părea la un moment dat o chestie mai mult politică. Ar fi fost interesant să fie un conflict între generaţii pentru că noi venim cu un alt fel de filme. Suntem ca două drumuri paralele, care trebuie să existe amîndouă. Nu cred că o cinematografie există dacă numai tinerii fac film.

I.B.: Dar cînd sunt puţini bani de împărţit?

C.M.: Asta e o falsă problemă. Nu sunt puţini, dacă sunt împărţiţi cum trebuie. Şi cred că pot fi mai mulţi. În România se consumă multă publicitate, televiziunile merg bine. În orice ţară cinematografia profită din asta. Dar ar trebui un CNC puternic şi independent care să poată strînge toţi banii ăştia. Dacă ar fi aşa, în România s-ar face 20-30 de filme pe an. De exemplu, dacă un proiect cîştigă în Bulgaria, televiziunea naţională îl sprijină automat cu 50-70.000 de euro (CNC-ul bulgar dă cam 350.000 de euro).

I.B.: Ce cineaşti iubeşti?

C.M.: Nici unul nu-mi place mai mult ca Fellini. Îmi mai plac şi fraţii Taviani, şi Bertolucci. Iar de pe la noi... cred că avem o cinematografie destul de puternică, deşi nimeni nu spune. Am văzut filme foarte bune - de Piţa, Pintilie, Tatos, Daneliuc. Avem o cinematografie care a ajuns la o anumită maturitate. Mi se pare o răutate să conteşti asta. Am văzut ieri Troia şi mi s-a părut mai slab decît Mihai Viteazul. Nu vreau să mă pun bine cu nimeni, dar asta cred.

I.B.: Sunt sigură că după Cannes Trafic e invitat la o grămadă de festivaluri.

C.M.: Am un dosar plin cu invitaţii. Cred că sunt vreo 50 de festivaluri. Propunerile au început să curgă din prima săptămînă de după Cannes. De peste tot. E o nebunie. Inclusiv tot felul de universităţi americane care mă cheamă cu filmul. Dar nu merg nicăieri. Am de lucru.




Cu Corneliu Porumboiu am stat de vorbă la Festivalul Transilvania de la Cluj-Napoca, înainte de a afla că a primit Premiul pentru cel mai bun film din Zilele filmului românesc. Clujul l-a premiat pentru Visul lui Liviu (cel mai recent film al lui), noi am pornit însă discuţia de la Cannes, unde Corneliu a fost distins cu Premiul II în secţiunea Cinéfondation pentru filmul său de diplomă, Călătorie la oraş.

I.B.: În ce măsură, cât de repede şi cât de mult crezi că o să-ţi influenţeze acest premiu traseul?

C.P.: Nu ştiu dacă foarte mult. Este foarte important pentru mine în primul rând, pentru că a nimerit într-un moment când aveam nevoie de o confirmare. Dar, ce să zic, dă bine la CV, pentru că filmul are şanse să circule mai mult pe la festivaluri, şi în al doilea rând pentru că altfel te prezinţi cu un scenariu pentru o coproducţie, de exemplu.

I.B.: Te aşteptai să câştigi?

C.P.: După vizionare, da. Dar nu pentru că am văzut şi celelalte filme, ci după reacţiile pe care le-am avut, începând cu colegii din competiţie. Din 18 filme selecţionate, mie şase mi s-au părut foarte bune. Cel mai frumos compliment l-am primit de la o poloneză care studiază în America, la UCLA, şi care mi-a spus că filmul meu seamănă cu filmele de tinereţe ale lui Milos Forman. Asta a fost peste aşteptările mele. Şi apoi am discutat cu membrii juriului, cărora le-a plăcut mult maniera în care am făcut filmul. Lui Nuri Bilge Ceylan i-a plăcut mult, la fel lui Pablo Trapero şi lui Nicole Garcia.

I.B.: Cunoşteau cinematografia română?

C.P.: Nu, lor le-a plăcut filmul în sine şi discuţiile noastre au pornit de aici. De altfel, la Cannes am cunoscut oameni care nu cunosc prea multe despre filmele româneşti. Cei mai mulţi îl ştiu pe Lucian Pintilie. Alţii, care au mai fost pe la alte festivaluri, au văzut filmele lui Cristi Puiu şi Cristian Mungiu.

I.B.: Cum stai cu proiectul lungmetrajului de debut? Ai scris prima variantă?

C.P.: Nici măcar pe prima. M-am luat cu Cannes-ul şi n-am apucat, dar acum vreau să stau liniştit şi să lucrez. Nu mai prind, clar, sesiunea de primăvară a concursului CNC, numai pe cea de la toamnă, dacă va mai fi. Oricum, să am materia primă gata, să fiu mulţumit de ea şi pe urmă văd cum fac. Sper să filmez primăvara viitoare, cu Constantin Diţă şi Dragoş Bucur. Nu vreau să spun nimic mai mult acum, decât că acţiunea se va petrece tot într-un oraş mic din Moldova. Aia e lumea pe care o cunosc foarte bine, despre care-mi pasă, despre care vreau să vorbesc. Nu ştiu cât o pot ajuta, dar cred că un film poate avea şi o valoare documentară, în măsura în care păstrează o lume. Imaginea o fac cu Marius Panduru, care a venit acum la masă, şi care vrea să emigreze în Canada. Poate dai asta la ziar, şi să facem un comitet care să-l împiedice să plece. Uite, o secvenţă genială de film. (n. red. - doi bărbaţi se apropie, amândoi bandajaţi la ochiul stâng. Au aceeaşi expresie, concentrată şi gravă).

I.B.: Am avut senzaţia văzând Călătorie la oraş că satul de azi e undeva între ce a fost odinioară şi oraş. Asta ai vrut să înţelegem?

C.P.: Da, într-un fel. Mai ales oamenii sunt afectaţi. Nu mai au repere. Mulţi au plecat la oraş - acolo zic eu că e problema. Ei nu mai ştiu unde sunt şi cine sunt. Am auzit de un bărbat care cultiva la bloc ardei în cadă. Sau beciurile de la bloc şi tot ce mai inventează oamenii ca să se simtă ca la casă.

I.B.: Şi eu ştiu oameni, aici în Bucureşti, care cresc găini în balcon.

C.P.: Da, pentru că au venit de la sat, nu s-au adaptat, dar nici nu se mai pot întoarce.

I.B.: Cum ţi se pare festivalul de la Cluj?

C.P.: Foarte bine organizat. S-a chinuit mult echipa lui Tudor Giurgiu. Închipuie-ţi cum e să ai 300 de invitaţi. Şi e bine că vine lumea să vadă filmele. Pe de altă parte, îmi place că sunt multe fete frumoase pe-aici. Da' tot moldovencele sunt cele mai frumoase.

I.B.: Prietena ta e moldoveancă?

C.P.: Acum nu. Sunt freelancer.

I.B.: După premiul de la Cannes ar trebui să fii foarte solicitat.

C.P.: Păi sunt şi-aşa.

I.B.: Deci grija ta e acum să scrii scenariul lungmetrajului.

C.P.: Vreau şi să arăt mai ales Visul lui Liviu, care e ultimul film pe care l-am făcut şi cel la care ţin cel mai mult. Dar şi cu Călătorie la oraş m-am înscris deja la mai multe preselecţii. Filmul e deja la Tel-Aviv. Aştept rezultatul de la Montpellier. Acolo am fost şi cu Pe aripile vinului, care le-a plăcut foarte mult. Important e să vadă lumea filmele. Să vedem dacă împreună cu Cătălin Mitulescu o să putem organiza proiecţii cu filmele de la Cannes şi în ţară, nu numai la Bucureşti şi Cluj.


(Interviuri preluate din România Liberă, iunie 2004)