Marcel Zambaccian: Jumătate de secol în consignaţia de artă

Radu Ilarion Munteanu: Domnule Marcel Zambaccian, vă trageţi dintr-o familie cu semnificative tradiţii în arta plastică. Cum a influenţat mediul artistic, în care aţi crescut, formarea dumneavoastră ca om?

Marcel Zambaccian: Încă din adolescenţă, frecventând casa lui Krikor Zambaccian, unde întâlneam pictori şi alţi oameni de artă, m-am simţit atras către frumos sub toate aspectele lui. Pe la 20 de ani eram un obişnuit al locuinţei de pe Matei Millo, unde şedea atunci. Sâmbăta era ca un fel de cenaclu. Se adunau artişti, ziarişti, critici. În 1949, unchiul meu, care în acea perioadă era director al magazinului Romarta, mi-a uşurat intrarea în Consignaţie, care, fireşte, atunci era de stat. Aici am activat 42 de ani, în domeniul obiectelor de artă. Am parcurs toate treptele, începând ca gestionar, apoi şef de magazine, expert în materie de artă, expert al tribunalelor capitalei în materie de artă. După revoluţie am reuşit să mă pun pe picioare, înfiinţând această galerie de artă, unde ne găsim acum, împreună cu asociatul meu, d-l Adrian Boeriu, un om de treabă, ardelean cu simţ artistic. Ca unitate particulară, tot în regim de consignaţie, galeria continuă o veche tradiţie bucureşteană, făcând cinste oraşului.

R.I.M.: De altfel, dacă ne uităm în jur, vedem că aici ne înconjoară Bucureştiul de altădată, cu tot ce are el mai pitoresc.

M.Z.: Bucureştiul de altădată putem să-l împărţim în mai multe categorii. Înainte de război, în materie de comerţ cu obiecte de artă, pe primul plan venea Calea Victoriei, cu magazine de lux, ai căror patroni aveau solide cunoştinţe artistice. Era "La Furnica", era "Levy", aproape de Biserica Albă, cel de vis-à-vis de hotelul Athenee Palace, al lui Papazian, Stonner, un neamţ, pe lângă Cercul Militar. Dar cel mai renumit era Djabrov. Şi acum primesc spre vânzare obiecte de artă rămase din marile familii, care fuseseră cumpărarte de la Djabrov. Era amplasat lângă Capşa, aproape vis-à-vis de Palatul Telefoanelor, dar a fost în întregime distrus în bombardamentele din primăvara lui '44.

R.I.M.: Văd că există o galerie Djabrov chiar lângă dumneavoastră, aici.

M.Z.: Aici, lângă noi, pe Blănari, avem o galerie cu firma Djabrov. Faptul că s-a deschis după de deschisesem eu galeria Zambaccian m-a uluit, deoarece ştiam că din familia Djabrov nu este nimeni în ţară. Ultimii ei reprezentanţi trăiesc la Geneva. Nu ştiu dacă proprietarii galeriei au asentimentul acestor reprezentanţi de a folosi numele Djabrov. Mai ales că nici nu sunt armeni. Dar nu e problema mea, e a acestor patroni. Mă rog, rămâne de văzut.

R.I.M.: Atât din tradiţia publică, dar mai ales din conversaţia dv, rezultă o implicare de mare pondere a armenilor în comerţul cu obiecte de artă, care este extrem de pretenţios.

M.Z.: Da, implicarea armenilor în răspândirea artei a fost cu totul aparte, mai ales în Bucureşti, iar experienţa mea de viaţă acoperă o bună parte din istoria acestei implicări. Între '37 şi 45, familia Ciliganian şi încă vreo două aveau comerţul cu covoare, consignaţie şi import din Iran, din Turcia... În Dobrogea erau familii armeneşti cu ateliere de covoare, vestitele covoare de Bazargic. Mai circulă şi în ziua de azi câteva. Ciliganienii aveau fabrică de covoare la Turda, eu eram copil pe atunci. Familia mea îi cunoştea. Armenii se mai ocupau cu numismatica. Erau două familii, tot pe Calea Victoriei, Papazian şi Echmecian, argintărie, antichităţi, bijuterii din metale preţioase şi monede antice. Am cunoscut familia Seferian, al cărei ultim descendent e acum în Argentina. În '43, o nepoată de-a lui Seferian se căsătorea cu un văr de gradul II de-al meu, inginerul Sarian şi au făcut nunta în casa Seferienilor, pe Aleea Zoe. E şi o parte amuzantă, în casa aceea a locuit generalul Pacepa. După plecarea acestuia, am participat, ca expert, în cadrul organului etnic, la evaluarea obiectelor de artă din locuinţă. Un maior, Preduţ, care coordona evaluările, a cerut directorului Consignaţiei 3 experţi. Aşa am ajuns eu, împreună cu Iancu Ionel şi Tudor Octavian, să vizitez casa unde şezuse Pacepa, amintindu-mi, doar pentru mine, de participarea la nunta din familia Seferian, de care vă povesteam. Şi fac acum o acoladă cuprinzând alt episod. Avocata cu care am colaborat pentru nişte retrocedări, o persoană cumsecade şi activă, d-na Carmen Frunză, m-a întrebat, din vorbă-n vorbă, ştiţi, eu locuisem pe strada Sofia, prin apropiere, şi apucasem să-i spun de casa din Aleea Zoe, că aparţinuse familiei Seferian, m-a întrebat dacă mai ştiu de vreun descendent legal, considerând că ar fi păcat să n-o revendice. Episcopul nostru s-a şi întâlnit cu Eduard Seferian, a fost o notă în "Ararat". I-am sugerat să se intereseze la comunitatea armenilor, numai acolo ar putea da de urma acestui descendent legal. Nu ştiu ce s-a mai întâmplat.

R.I.M.: Aţi citat, ca nume de expert în artă, pe Tudor Octavian. Este vorba de scriitorul, jurnalistul şi criticul de artă, presupun.

M.Z.: Da, sigur, de cine altcineva? E un om cu totul deosebit, a tipărit multe cărţi, nu numai de literatură, ci de specialitate. Am colaborat, colaborăm, suntem oarecum prieteni şi ne vizitează foarte des. Are un fler special de a depista tablouri valoroase. Aici în gang a găsit două tablouri vechi pe lângă care au trecut sute de oameni. Domnule, cunoaşterea e o avere în sine. Iar Tudor Octavian e, cum să vă spun, o piesă rară chiar printre cunoscători.

R.I.M.: Ca expert în artă şi mai ales pe baza îndelungatei experienţe în mişcările obiectelor de artă, puteţi face o comparaţie între perioada de dinainte de '89 şi cea de după?

M.Z.: Am intrat, cum spuneam, din fragedă tinereţe, în consignaţie şi am ieşit la pensie cu 3 ani înainte de '89. M-am copt în consignaţia de artă. Mi-au trecut prin mână obiecte pe care nu le vedeai decât în muzee sau în cataloage. Aparţinuseră, uneori de-a lungul a 2-3 generaţii, unor cunoscători, educaţi în familie. Asta se poate întâmpla numai când au loc răsturnări de valori şi de structuri economice (distinsul interlocutor trece peste cele sociale şi mai ales cele determinante, adică politice, n.red.). La începutul anilor '50, nu intrasem de mult în consignaţie, am văzut un platou de Sèvres, pictată de mână, semnată, care avea în mijloc un medalion cu efigia lui Napoleon, iar de jur împrejur 12 medalioane mai mici, cu generalii săi. Pe dos avea poansonul "Sèvres de Tuilleries" şi două sigilii. Eu aveam atunci 800 lei/lună, iar această farfurie costa o sută de lei.

R.I.M.: Iar valoarea ei era inestimabilă...

M.Z.: Parcă o văd şi astăzi. A stat cam 2 luni de zile...

R.I.M.: Şi nimeni nu avea ochi s-o vadă.

M.Z.: Azi, dacă aţi avea-o, aţi putea lua pe ea 7-8 mii de dolari.

R.I.M.: Şi ar dispare în două zile. Comparaţia este elocventă

M.Z.: Bineînţeles. Şi nu sunt basme, sunt lucruri trăite de mine. Cred că eu sunt singurul anticar activ care a trăit în vremea aceea. Dar altceva vă spun. Ca obiecte de artă. Când era Consignaţia pe Edgar Quinet s-au vândut tablouri de valoare la preţuri derizorii. Îmi aduc aminte de un peisaj cu maci şi clăi de fân, semnat de Dărăscu, dat cu 500 de lei. Azi nu s-ar cere pe el mai puţin de 8-9 mii de dolari. Cine le-a cumpărat atunci... dar, ce se întâmplă, oamenii care atunci aveau banii erau... necunoscători. În educaţia lor... lipsea arta. Şi asta indiferent de rang, până la cele mai înalte. Printre aceştia se strecurau şi unii artişti tineri, dispuşi şi capabili să-şi deschidă orizontul. Aşa i-am cunoscut pe Iurie Darie, pe Florin Piersic, dar mai ales pe Ion Voicu. Muzicianul a devenit în timp un colecţionar dublat de un cunoscător.

Dar să vă spun o istorie cu o tapiserie. Fusesem solicitat, pentru a expertiza nişte fotolii Florentine, de fiica faimosului arhitect Marcu, cel care a făcut Palatul Regal. Murise. Fiica, unicul vlăstar al familiei, locuia pe Şoseaua Kisseleff, aproape de Arcul de Triumf. Era logodită cu un italian şi voia să plece din ţară, lichida tot. Îi spun preţul pe care l-ar fi putut obţine pe fotolii, preţul zilei şi îmi arată, în holul mare, o tapiserie flamandă, din sec. XVII, lucrată de mână. Peisaj de natură, cu copaci, lac şi femei care se scăldau. Cam 5 m lungime. Arhitectul o primise în dar de la Carol al II-lea la terminarea construcţiei Palatului Regal. Provenea, fireşte, din colecţia Palatului. Femeia nu putea s-o scoată, nu voia s-o lase de izbelişte, voia s-o vândă. Asta nu era piesă de consignaţie, n-ar fi luat-o nimeni. Era piesă de colecţie. I-am propus să facă ofertă la Muzeul de Artă. La Palat, adică, de unde şi plecase tapiseria. Ei cumpărau. Zis şi făcut. Au venit două doamne de la muzeu, sigur că le cunoşteam, au văzut, ei, pe vremea aia ar fi trebuit să-i plătească cel puţin 150.000 lei. O Dacie era cam 40. Deci cam 3-4 Dacii. Dar valoarea piesei depăşea pe cea a 20 de maşini, şi nu neapărat Dacii. I-au zis proprietarei că nu pot semna pentru suma asta. Le era frică. La nivelul lor ofereau câteva mii de lei pe obiecte autentice care şi-ar fi avut locul în muzeu. La un moment dat putea să vină un deştept să întrebe cum au dat atâţia bani pe cârpa asta. Eu le-am înţeles pe funcţionare. Proprietara dă, între timp, anunţ la ziar. Tocmai începuse pagina de mică publicitate. Aveam să aflu că o vânduse. După ce a intrat în vigoare legea patrimoniului naţional, funcţionarii... specializaţi au început să ia la pieptene fin toate ofertele rămase neonorate de la muzeu, cu obiecte încadrabile în lege, să le dea de urmă, pentru procedura legală de înregistrare. La data vânzării nu era legea patrimoniului, femeia nu putea fi urmărită legal. Dar cei care se ocupau de treaba asta voiau să identifice cumpărătorul. Să se asigure că respectă legea, că n-o fi scos piesa din ţară. Femeia a fost vizitată, întrebată, le-a relatat cum venise cineva cu o maşină şi o servietă cu bani. 175.000 lei. Nu-şi amintea cum arăta cumpărătorul. Au ameninţat-o că-i vor opri paşaportul până-l găsesc pe cumpărător. I-au făcut portretul robot. Şi mă pomenesc acasă cu o hârtie, invitat în Ştefan cel Mare. Era într-o marţi, să mă prezint sâmbătă. Am stat şi m-am gândit, apoi, ca să nu stau pe jar atâtea zile, m-am dus a doua zi. Am spus subofiţerului că vineri plec în provincie, pentru mai multe zile, nu vreau sa fiu dat lipsă, aşa că am venit azi. În fine, mă invită înăuntru un domn în civil. Politicos. Mă întreabă dacă ştiu de ce m-au chemat. De unde să ştiu, văd zeci de persoane zilnic. Pentru doamna Marcu. M-am luminat. A, zic, precis în legătură cu tapiseria. Am simţit că e loc să atac eu. "Domnule, mare prostie au făcut, aia era piesă de muzeu. Cum a putut muzeul să n-o cumpere? Muzeul cumpără mai mult ciurucuri.". Mă întreabă de clienţii mei, mai ales cei străini. Nu se leagă nimic. "Dar ce părere aveţi, domnu' Zambaccian (De la poartă până acum devenisem "domnu'"), de funcţionarele de la muzeu?" "Păi, ce părere să am, le-a fost teamă." Şi-i explic de ce. Omul era informat, cunoştea competenţa organelor de control, a înţeles. "Dar dumneata ce făceai, în locul lor?" "Păi solicitam înfiinţarea unei comisii ad hoc, mergeam la ministrul de resort şi-l convingeam, prin membrii comisiei, să semneze. Aş fi fost acoperit, iar muzeul nu pierdea piesa. Păcat, zic, că nu mai trăieşte Krikor Zambaccian, şi-ar fi pus girul şi ar fi avut destulă greutate ca muzeul să obţină o semnătură destul de tare pentru aşa o sumă." Apoi m-a pus să mă uit pe seria de portrete robot. Mă uit eu, zic, domnule, dar ăsta-i Gheorghe Apostol. Pe atunci era ambasador în Argentina. Se cam lega. Acuma nu cred eu că un om aşa de competent şedea la mâna mea să-l recunoască. Dar girul unui ochi ca al meu i-o fi confirmat bănuielile. Aici nu mă bag, zice. Aşa s-a încheiat primul şi ultimul meu contact cu organele. N-am de unde să ştiu, dar bănui c-or fi îngropat dosarul de anchetă. Pe tapiseria aia, daca puteai s-o scoţi, puteai obţine, cu un intermediar bun, cam 150.000 lire sterline.

R.I.M.: Iar prin Argentina cred că se găseau destui proprietari de mii de hectare de vite care să fie momiţi de un aşa chilipir.

M.Z.: Sigur.

R.I.M.: Să revenim la Krikor Zambaccian. Am constatat, vizitând muzeul redeschis în '96, din câte am înţeles, că totalitatea tablourilor expuse nu acoperă conţinutul ghidului editat în '73, despre care ştiu că prezenta colecţia Zambaccian în integralitatea ei.

M.Z.: Aţi atins un punct sensibil, cu care eu m-am confruntat mult, de-a lungul vremurilor. La dizlocarea Muzeului Zambaccian, toate tablourile au fost duse la Muzeul Colecţiilor de Artă, atunci înfiinţat.

R.I.M.: Asta n-a fost în '78, când şi actualul Muzeu al Ţăranului Român fusese comasat aiurea cu Muzeul Satului, sub numele "Muzeul Satului şi de Artă Populară"?

M.Z.: Da, din dispoziţia Elenei Ceauşescu. Răspundea atunci şi de cultură. Atunci s-a dizlocat şi Avakian şi Zambaccian şi Severeanu şi Oprescu, toate colecţiile particulare. Frate-miu trăia, era în ţară, am făcut împreună nişte memorii. Ne-am dus în audienţă la Miu Dobrescu, i-am amintit că muzeul fusese înfiinţat prin donaţia lui Krikor Zambaccian, iar în actul de donaţie sunt nişte clauze, conform cărora nici tablourile, nici întreg muzeul, nu pot fi dislocate, nici măcar în caz de cutremur, ori alta calamitate naturală sau de război. Clădirea rezistase foarte bine la cutremur, fusese construită ca atare. Ca o fortăreaţă. Nu se mişcase nici măcar un tablou. Îl avusesem atunci expert pe academicianul Răzvan Theodorescu, actualul ministru. Acesta era prieten intim cu fratele meu. Fusese numit, de către un comitet local de expertiză, la solicitarea noastră de expertizare a oportunităţii dizlocării muzeului. Domnia sa a fost corect, obiectiv, a riscat să spună: "Tablourile din colecţia Zambaccian prezintă pericol la Muzeul Colecţiilor, o clădire şubrezită, cu risc de igrasie, pe când clădirea donată de colecţionar este propice pentru păstrarea lor". Elena Ceauşescu l-a mustrat pentru opinia lui şi i-a dat o sancţiune. De atuncea a început el să devină oarecum opozant, aşa că noi i-am făcut, indirect, un bine pe termen lung. La tribunal, o judecătoare ne-a întrebat dacă vrem tablourile înapoi, sau desfiinţarea muzeului. Vedeţi, eu eram cunoscut ca expert în evaluări, de 17-18 ani, judecătorii mă cunoşteau mai bine ca pe avocaţi. Noi nici nu aveam avocat. Am spus completului că ne susţinem singuri cauza mai bine decât ar face-o orice avocat, deoarece când te doare, vorbeşti mai bine ca doctoral. Cum să dorim ce ne întreba judecătoarea? Nu, doamnă, noi dorim ca aceste tablouri să rămână în incinta casei Zambaccian, conform actului de donaţie care exprimă dorinţa expresă a donatorului. Şi faţă de care noi avem o responsabilitate morală şi intelectuală. Acolo au fost două donaţii: Krikor donase toate tablourile româneşti, apoi, la moartea sa, Taică-meu, care moştenise pe cele franţuzeşti, a făcut, ulterior, a doua donaţie. Dar în aceleaşi condiţii, cu aceleaşi clauze. Statul avea, conform actului de donaţie, să transfere tablouri pe maximum o săptămână, cu ocazia unor anumite vernisaje, în ţară sau în străinătate.

După readucerea tablourilor şi redeschidea muzeului, a fost şi o inaugurare, văd exact ce spuneţi dv. Încerc să explic, ghidul (Muzeul de artă K.H.Zambaccian, Fondul Plastic - Agenţia "Artis", Bucureşti, 1973, n.red) editat de noi e simultan un catalog şi un inventar, poate fi folosit pentru a se identifica tablourile. Ce credeţi? Ghidul nu se mai găseşte în vânzare la Muzeul Zambaccian. Am făcut investigaţii. Am aflat că după dislocare mai rămăseseră 1800 exemplare. După redeschidere, mai erau 100 - 150, expuse la vânzare. La un moment dat văd că nu mai erau. Mi-a zis o muzeografă că nu mai erau la ei, ci la Muzeul Storck. Ce legătură are Muzeul Storck cu Zambaccian? Mergi la Ambasador şi ţi se pune în faţă menu-ul de la Athenee Palace? M-am dus la Muzeul Storck. Acolo, muzeografii voiau să se debaraseze, nu le trebuiau. Le ţineau în subsol. Împreună cu d-l Boeriu, asociatul meu şi cu d-l Tudor Ghinea, am cumpărat vreo 70 de exemplare. Le-am adus la galerie şi am oferit câte unul clienţilor pe care i-am văzut cunoscători şi interesaţi şi care cumpărau tablouri în cunoştinţă de cauză, ca şi unor oameni de artă. Acum mai am cam 40. Rămâne întrebarea elementară de ce nu s-au vândut cataloagele colecţiei Zambaccian la muzeul Zambaccian?

R.I.M.: Asta remarcam, câteva tablouri nu mai sunt expuse.

M.Z.: Nu câteva. Multe. Le-aţi numărat? Ei zic că sunt la subsol. Am fost într-o seară la muzeu cu d-l Tudor Octavian, cu permisiunea d-nei director a Muzeului de Artă, am făcut acolo un fel de aniversare. Ce ziceţi că nu mă lăsau cei de acolo? Păi aici e familia mea, eu am dreptul prin actul de donaţie, unde sunt restul de tablouri? Păi - în subsol. Păi omul le-a dat ca să le vadă lumea, nu să stea în subsol. Păi nu mai încap. Cum să nu încapă, când Krikor Zambaccian le avea aici pe toate? Le-aţi pus cam rare. E pretext. Nu pot să mă duc să mă cert. Am încercat prin domnul Vosganian, să vedem cum e situaţia asta până la urmă. O să ne prevalăm odată şi odată de actul de donaţie. Dacă am avut curajul să merg la Miu Dobrescu şi la Tamara Dobrin, cunoscând indicăţiile Elenei Ceauşescu, acuma am şi presa la dispoziţie. Dacă acuma, când sunt eu ultimul descendent se întâmplă lucruri de neexplicat, ce-o să se întâmple cu muzeul ăsta după ce n-oi mai fi?

R.I.M.: De la începutul convorbirii tot vreau să vă întreb, uite, eu nu ştiu. Ce înseamnă acel H. din numele unchiului dv.?

M.Z.: Bunicul nostru era Harun Zambaccian. În română ar veni Aron. Fiii lui, Krikor H. Zambaccian şi Onik H. Zambaccian, tatăl meu. Pe fratele meu, care nu mai trăieşte, l-a chemat, ştiţi desigur, Jaques Zambaccian. Mama celor doi fraţi, soţia lui Harun, era Aniţa, unii îi ziceau Anette, dar la noi se spune Aniţa.

R.I.M.: Să-i odihnească Dumnezeu pe toţi. Pentru final, deşi aş sta să vă ascult o săptămână, vă rog să-mi spuneţi părerea dv despre colecţionari de artă în general, apoi o apreciere a lui Krikor Zambaccian în calitatea lui de colecţionar, poate şi în comparaţie cu alţii şi, ca o concluzie, ce credeţi despre latura creatoare a colecţionarului de artă.

M.Z.: Colecţionarii de artă sunt o specie aparte de oameni. Nu numai că au sensibilitate şi simţul frumosului înnăscute, dar au şi un cult pentru temei. Nu orice amator de artă devină colecţionar, e nevoie şi de cheag. Dar cei care ajung la cunoaşterea profundă a artei nu vin de pe stradă. Krikor, ca să înţelegeţi ce avea el specific, o să-l compare cu Bogdan Piteşti. Piteşti era la fel de iubitor de artă şi avea dare de mână. Krikor a muncit mult ca să poată aduna. Piteşti a investit în special în artişti consacraţi. Krikor a susţinut pictori tineri, în care a văzut viitorul mare artist. El a crescut mulţi artişti. Rolul social al lui Krikor a fost împlinit mai mult. Putem spune că a investit mai eficient, cu bătaie lungă. Altfel, amândoi ţineau casă deschisă pentru lumea artei.
Dacă un colecţionar de artă este, la rândul lui, creator? Da, de fapt tocmai v-am explicat după exemplul lui Krikor. N-a creat o şcoală în pictură, nici nu avea cum, pictorii încurajaţi şi susţinuţi de el sunt foarte diferiţi, dar a creat o emulaţie. Fără colecţionari, produsul artiştilor s-ar răspândi într-un fel de anonimat. Colecţionarii, prin pasiunea lor, concentrează tablourile, ei au rolul unor patroni de galerie de artă.

R.I.M.: Domnule Marcel Zambaccian, vă mulţumim pentru timpul pe care ni l-aţi oferit, pentru a ne fi încredinţat opiniile dv şi, nu în ultimul rând, pentru ineditele amănunte din interesantul dv domeniu de activitate.


PS:   Vizitaţi la Destinaţii LiterNet paginile speciale dedicate Muzeului Zambaccian şi citiţi Însemnările unui amator de artă, o carte semnată Krikor H. Zambaccian.