Mă fascina ideea dispariţiei războaielor, a statului, a banilor, a claselor...

Daniel Cristea-Enache: Stimată doamnă Nina Cassian, deşi locuiţi acum în Statele Unite, la mii de kilometri distanţă de România, rămâneţi, vrând-nevrând, una dintre figurile de prim-plan ale spaţiului cultural românesc. Aparţineţi de istoria noastră literară, ceea ce însă nu înseamnă o depunere de praf peste opera scrisă. Dimpotrivă, un volum al Dvs. recent apărut, Memoria ca zestre, se bucură de o receptare (critică şi publică) la care ar tânji mulţi autori rămaşi pe malurile Dâmboviţei. Cum vă explicaţi această eludare a distanţelor geografice, în ceea ce vă priveşte?

Nina Cassian: Mărturisesc că am fost eu însămi surprinsă de ecoul pe care l-a avut cartea mea de memorii (şi nu în ultimul rând vă mulţumesc dvs. pentru comentariile publicate în "Adevărul literar şi artistic"). Mă aşteptam mai degrabă la o reacţie scandalizată privind opţiunile mele politice şi relatările intime sau, în cel mai bun caz, la o consemnare politicoasă...

Dacă s-a trecut cu vederea enorma distanţă geografică la care mă aflu, aceasta se datorează - ceea ce sper că se observă şi în carte - faptului că aparţin indiscutabil spaţiului românesc, prin naştere, limbă şi spirit; şi mi s-ar părea imposibil să nu fiu cunoscută şi recunoscută ca atare. Ceea ce nu înseamnă că n-am înregistrat şi "fenomene de respingere". Dar acestea sunt riscurile inevitabile ale "ieşirii în arenă"...

D.C.E.: Câtorva dintre autorii exilaţi, experienţa exilului (una dintre cele mai dureroase) le-a dat o anume superioritate morală şi estetică asupra celor rămaşi în ţară. Aceştia din urmă nu sunt percepuţi ca nişte victime ale regimului comunist, ci ca nişte colaboraţionişti cu "ocupantul intern", piloni sau ţurţuri de gheaţă ai unei "Siberii spirituale". Dvs. ştiţi foarte bine, din propria experienţă şi din reperele bio-bibliografice, că frigul dogmatic n-a caracterizat întreaga epocă postbelică, ci numai "obsedantul deceniu", şi că literatura noastră n-a fost un spaţiu vidat de opere şi valori autentice. De unde atunci această opinie radicală care, răsturnând realitatea propriu-zisă, consacră în mod paradoxal tocmai "triumful" absolut al unui regim totalitar?

N.C.: În primii ani ai exilului şi mai târziu, nu m-a încercat niciodată un sentiment de superioritate - dimpotrivă. Cunoşteam starea poeziei din ţară - stare de graţie - şi deşi America are mari poeţi, fenomenul curent din publicaţii mi s-a părut adesea dezamăgitor.

Cei care vorbeau de o "Siberie spirituală" se sileau, ignorând realitatea, să demonstreze că nimic de valoare nu putea respira în regimul totalitar de care avea parte România. Dar chiar de la microfonul Europei Libere, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca elogiau operele pe care le considerau importante şi revelatorii, publicate în ţară, sub domnia anticulturală a lui Ceauşescu şi în atmosfera odioasă dominată de "noua dreaptă", de securitate, de revista "Săptămâna" a lui Eugen Barbu şi Corneliu Vadim Tudor.

Explicaţia? O combinaţie între o cenzură existentă dar laxă ("lasă-i să zburde, n-avem nevoie de disidenţi") şi gradul de inspiraţie al scriitorilor a dus la producerea, "în asalt" aş zice, a atâtor cărţi excepţionale (poezie, proză, critică) urmând anilor de secetă care le-au precedat.

D.C.E.: Mulţi critici consideră că poezia scrisă la noi în timpul - şi în pofida - comunismului reprezintă un capitol dens, extrem de important în evoluţia literaturii noastre. După faza realist-socialistă, în care genul liric se transformase într-o colecţie stupidă de lozinci versificate, a explodat literalmente, în anii liberalizării de la finele epocii Dej, neomodernismul poetic românesc. Cum vă poziţionaţi Dvs. pe treptele acestei evoluţii ce recupera modernismul interbelic? Ce a simţit, de pildă, admiratoarea din tinereţe a lui Ion Barbu, când acesta a revenit, pe uşa din faţă, în discuţia critică şi în registrul creator al unor poeţi importanţi?

N.C.: Explozie într-adevăr, la toate registrele poeziei, de la solemnitate la joc, de la vizionarism la giumbuşluc, de la lirism la discurs ş.a.m.d.. În ce mă priveşte, după aproape fatalul ocol pe care mi l-am dat mie însămi şi propriei mele vocaţii, am avut parte, după revenirea mea la poezie, de aproape toate calificativele pomenite mai sus, din partea unei critici mai degrabă condescendente, ca să nu spun derutate sau agasate din pricina prea multor schimbări de voce din volumele mele...

Se întâmplă, în istoria culturii, ca mari personalităţi să străbată temporar un con de umbră. Decât că, în cazul lui Ion Barbu, aceasta nu s-a datorat vreunei cecităţi sau diminuări a interesului contemporaneităţii, ci cruzimii şi ignoranţei unor foruri politice abuzive. Revenirea lui sub reflector e o reparaţie cuvenită de care, din păcate, geniul lui nu s-a putut bucura în timpul vieţii. Iar admiraţia (adoraţia) mea pentru el nu a scăzut nici cu o silabă, din prima tinereţe până la maturitate şi până la senectute.

D.C.E.: Citindu-vă Cartea I din Memoria ca zestre, am fost impresionat, dincolo de scriitura remarcabilă, de căldura diaristului şi a memorialistului. Într-un context al confesiunilor mustind de ranchiună şi resentiment, Dvs. puneţi o lumină frumoasă chiar şi în descrierea unor fapte, scene, întâmplări care v-au marcat în mod trist existenţa. Singurele personaje negative sunt nişte figuri realmente sinistre de ideologi, Leonte Răutu, Traian Şelmaru, Nicolae Moraru... Încercaţi şi reuşiţi să găsiţi un "ce" omenesc chiar şi la inşi detestabili; cât despre soţi, iubiţi şi prieteni, aceştia au parte de fragmente şi pagini sărbătoreşti. Un singur exemplu: Al.I. Ştefănescu. Vocaţie a prieteniei? Pedagogie a iubirii?

N.C.: Puteţi verifica: întrebaţi-i pe prietenii mei, poeţi pe care-i apreciam, dacă vreodată le-am supralicitat creaţia (spre deosebire de Nichita Stănescu, scriind tablete deopotrivă elogioase despre mine şi despre V. Bucuroiu, securistul Uniunii Scriitorilor...)

De la debutanţi până la Ştefan Aug. Doinaş (pe care-l consideram până deunăzi printre puţinii "cei mai mari poeţi români în viaţă"), nu mi-am precupeţit observaţiile critice; n-am făcut concesii la poezie, nici la proză (mi-am atras dispreţul lui Nicolae Breban când i-am adus anumite reproşuri în legătură cu o carte nefericit construită - Bunavestire).

Iar pentru că l-aţi pomenit pe Al.I. Ştefănescu, soţul şi iubitul meu, voi spune doar atât: am fost deosebit de dură cu el la primele lui încercări în proză, dar citiţi-i, de exemplu, cartea Băiat de Bucureşti şi, mai ales, cele Zece femei şi veţi constata că a fost un excelent scriitor.

...Dar cine mai are timp şi chef să (re)stabilească o reputaţie? Eu însămi, când am publicat o carte de referinţă în Biblioteca pentru Toţi (cu o selecţie severă, vă asigur), n-am avut parte de nici un articol critic, fie el oricât de necruţător, ci doar de circa 15 rânduri batjocoritoare în "România literară", fără nici o legătură cu calitatea poeziilor. Şi atunci? La ce să mă aştept? Cine, după citirea memoriilor mele, îmi va citi şi poeziile, fie şi numai ca pe o obligaţie profesională...?

D.C.E.: Tot în Memoria ca zestre, exersaţi (cu o graţie ce dă fiori) un sadism al adevărului, o cruzime mentală, greu de suportat de către "pacienţi". De unde vine acest experimentalism psihologic şi moral? E vorba despre conformaţia Dvs. interioară sau de unele jocuri avangardiste, practicate pe muchia dintre spaţiul public şi cel privat? Cât de departe aţi mers pe acest drum al experienţelor? Cât de departe aţi fi mers? Poezia scrisă a profitat de aceste ecorşeuri?

N.C.: Nu vă prea înţeleg întrebarea. Ce are a face necruţarea (literară, morală etc.) cu avangardismul? Da, e drept că mă doream intransigentă, ceea ce mă făcea să cad pradă uneori intoleranţei. Şi da, am aspirat întotdeauna spre modernism (marea majoritate a avangardiştilor a fost de stânga), începând cu volumul meu de debut, La scara 1/1, chiar dacă, după noaptea realismului socialist, revenirea mea în poezie, în 1957, era mai degrabă tradiţionalistă. Treptat, am redevenit "modernă", chiar "ultraistă" prin poemele mele în limba spargă... (A se cerceta volumele mele Loto-poeme şi Jocuri de vacanţă...)

D.C.E.: Adeziunea Dvs. de tinereţe la comunism este, pentru mine, perfect explicabilă. Numai cine nu face un minim efort să-şi amintească epoca războiului, în care semeni de-ai noştri erau gazaţi în mod organizat, sau atârnaţi în cârlige de abator, pentru "vina" de a fi evrei, îi poate condamna pe cei care, atunci, s-au îndreptat către comunism ca spre o utopie alternativă. În schimb, mi se par foarte încurcate iţele relaţiilor Dvs. ulterioare cu establishment-ul comunist al anilor \'50. Aveaţi o iubire fierbinte pentru Partid, însă acesta, ciudat!, n-o prea împărtăşea. Şi nu sunteţi singura. Inclusiv un G. Călinescu, care a făcut toate gesturile posibile de apropiere de noua politică şi direcţie ideologică, a fost tratat cu răceală şi dispreţ de "andrisantul" sentimentelor sale. Cum explicaţi această situaţie curioasă? Partidul avea la dispoziţie atâtea valori, încât îşi putea îngădui să se dispenseze de unele? Sau, pur şi simplu, forurile conducătoare nu mai făceau distincţia între scriitorii autentici şi simplii veleitari? Zelul unora şi al celorlalţi ajunsese să-i omogenizeze, în ochii factorilor de răspundere?

N.C.: Cum am încercat să explic, poate nu prea clar, în cartea mea de memorii, componenta "problemei evreieşti" era numai una şi nu cea mai importantă dintre cele care m-au atras în mişcarea comunistă. Mult mai mult mă fascina ideea dispariţiei războaielor, a statului, a banilor (ochiul dracului), a claselor şi a oricăror antagonisme, între rase, popoare, întru o armonie internaţională care nu exlcudea, ci dimpotrivă sublinia culoarea specifică a fiecărei naţiuni... (Parafrazându-l pe Martin Luther King jr. aş spune că: "Am avut un vis...")

"Nepotrivirea de caracter" dintre mine şi Partid are o explicaţie simplă: Partidul se temea de "dreptcredincioşi", de cei care ar fi putut pune întrebări sau chiar - supremă impietate! - critica anumite decizii. Partidul avea nevoie de obedienţi, de inşi fără personalitate, manipulabili sau lacomi de avantaje - dar şi despre asta am pomenit în cartea mea.

În ce-l priveşte pe Călinescu, nu cred că a nutrit vreodată convingeri comuniste (deşi nu exclud faptul că a suferit o oarecare uluială - dar dacă începea cu adevărat o "lume nouă"!?). Concesiile le făcea însă pentru ca să-şi vadă în continuare numele tipărit, în reviste şi în cărţi, ceea ce nici nu e de condamnat. Iar dacă "forurile" nu-l prea agreau, oricum îl lăsau să supravieţuiască. E adevărat că acestea nici nu erau în stare să facă distincţia între, cum spuneţi dvs., "scriitorii autentici şi simplii veleitari", dar, oricum, ei aveau alte griji decât ierarhia de valori.

D.C.E.: Încă două întrebări legate de acest set de experienţe vitale (la propriu şi la figurat) înfăţişate în opera memorialistică. Iarăşi într-un mod destul de curios, în plin totalitarism şi realism socialist, în acel climat de cenzură, suspiciune partinică şi şedinţe demascatoare, Dvs. vă simţeaţi (cel puţin, acesta e sentimentul pe care i-l daţi cititorului) liberă. O libertate ce nu se putea manifesta prea mult în exterior, refugiată fiind înlăuntru, în chiar ţesuturile organismului şi viziunilor Dvs. Libertatea e aşadar posibilă şi într-o închisoare? Putem fi, la o adică, liberi în Republica Populară Română şi ne-liberi în patria libertăţii, Statele Unite ale Americii?

N.C.: Fireşte, sentimentul libertăţii e subiectiv şi depinde în mare măsură de structura intimă a individului. Nu m-aş fi simţit liberă dacă n-aş fi resimţit ca pe o necesitate această stare, căutând-o şi găsind-o oriunde puteam: în joc, în mijlocul naturii, în iubire, în propriul meu ideal, într-o carte de căpătâi etc. etc., toate adânc implantate în fiinţa mea.

Cei care se simt ne-liberi, n-o datorează neapărat vreunei geografii exterioare ci propriei lor geografii lăuntrice, incapacităţii de a transgresa o circumstanţă, fie ea cât de teribilă. (N. Steinhardt se simţea liber în închisoare...)

D.C.E.: Spre deosebire de mulţi contemporani de-ai noştri, care se fac că uită episoade mai compromiţătoare din propria biografie, Dvs. vă asumaţi integral parcursul existenţial şi creator. Sunteţi ceea ce aţi făcut, ceea ce aţi scris, bine sau rău. Ultima întrebare din acest interviu, pentru care vă mulţumesc. Dacă ar fi posibil să luaţi firul de la început, de la copilăria dinaintea "haosului tinereţii", aţi vrea să tăiaţi sau să adăugaţi ceva?

N.C.: Probabil că aş amenda anumite nedreptăţi aplicate unor semeni de-ai mei... Probabil că m-aş fi purtat mai demn în momente de criză... dar, pe de altă parte, dacă autorităţile corupte nu s-ar fi purtat atât de mizerabil cu mine, interzicându-mi practic întoarcerea în România, nu l-aş fi întâlnit pe soţul meu de astăzi, americanul Maurice Edwards, cu care împart literatura şi artele plastice, muzica (la patru mâini sau la două, din cauza artrozei mele, parcurgem la pian partituri de la Mozart la Satie...), şi care învaţă româneşte.

Orice modificare de declic în destin poate avea consecinţe incalculabile, deci să spunem: am trăit, trăiesc încă, sper să apuc să termin volumele 2 şi 3 de memorii, sper să mai scriu poezii, să mai iubesc şi să mai fiu iubită, cum mi se întâmplă la o vârstă improbabilă, sper - oricare ar fi verdictul - să mai fiu citită...

Şi mai sper ca, oricare ar fi calificativele ce mi s-ar aplica, ele să fie făcute cu bună credinţă şi în cunoştinţă de cauză.

Dar poate că, în acest caz, speranţa mea e supradimensionată. Sau chiar nesăbuită.


(preluat din Adevărul literar şi artistic, nr. 711, aprilie 2004)