Fete strălucitoare

Lauren Beukes este scriitoare, regizoare de filme documentare, scenaristă TV şi autoare de comicsuri, iar ocazional jurnalistă. În 2011 a câştigat prestigiosul premiu Arthur C. Clarke Award pentru ZOO City, un roman SF vizionar. A mai scris Moxyland şi Maverick: Extraordinary Women From South Africa's Past. Periodic susţine conferinţe despre cele mai noi trenduri în cultura media.

Mult lăudat încă din faza de proiect şi devenit Sunday Times Top 10 Bestseller imediat după publicare, romanul Fete strălucitoare oferă o turnură unică şi neaşteptată pentru cărţile de acest gen. Un pretext excelent pentru o analiză pătrunzătoare, lipsită de inhibiţii şi false pudori a Americii profunde. O colecţie de portrete reprezentative pentru societatea americană dintotdeauna.

Cu o voce auctorială viguroasă, o putere de caracterizare remarcabilă şi o intrigă extrem de originală, Lauren Beukes reuşeşte să creeze o capodoperă, destinată a fi cea mai disputată carte a anului.

În Chicago, în perioada Marii Crize, Harper Curtis găseşte cheia unei case care îi permite să călătorească în timp. Dar curând descoperă că acest privilegiu are şi un preţ. Trebuie să le ucidă la momentul potrivit pe "fetele strălucitoare": acele tinere excepţionale, cu un potenţial extraordinar, pe care la caută în călătoriile lui prin timp. Harper le vizitează în diferite perioade ale vieţii lor, marcându-le destinul şi lăsând lângă cadavrele acestora câte un obiect misterios, până când, în 1989, una dintre victime, Kirby Mazrachi, supravieţuieşte şi porneşte în urmărirea lui.

Hotărâtă să-l găsească pe ucigaş pentru a-l da pe mâinile justiţiei, Kirby ajunge să lucreze la Chicago Sun-Times alături de Dan Velasquez, un reporter care s-a ocupat în trecut de cazuri de omucidere. Pas cu pas, această fată strălucitoare se apropie de confruntarea finală şi de imposibilul adevăr...


Strânge în palmă poneiul de plastic oranj din buzunarul sacoului. E umed de năduşeală în mâna lui. E miezul verii aici, mult prea cald pentru cum e el îmbrăcat. Dar a învăţat să-şi pună o uniformă pentru acest scop; jeanşi, în special. Face paşi mari - un bărbat care merge pe jos pentru că trebuie să ajungă undeva, în pofida faptului că şchioapătă de un picior. Harper Curtis nu este un hoţ. Iar timpul nu aşteaptă pe nimeni. Decât atunci când vrea.

Fata stă picior peste picior pe pământ, genunchii ei sunt albi, osoşi ca nişte cranii de păsări şi pătaţi de iarbă. Îşi ridică privirea la zgomotul ghetelor lui scrâşnind pe pietriş, dar numai atât cât el să-şi dea seama că are ochi căprui, sub ciuful acela de cârlionţi neglijenţi, după care îl ignoră şi se întoarce la ale ei.

Harper e dezamăgit. Îşi închipuise, pe când se apropia, că ar putea fi albaştri; culoarea lacului în larg, când linia ţărmului dispare şi te simţi ca în mijlocul oceanului. Căprui e culoarea apei nu foarte adâncă de la mal, când noroiul e răscolit tot şi nu poţi să vezi căcat de căcat.
- Ce faci? zice el, punând vioiciune în glas.

Se lasă pe vine lângă ea, în iarba tocită. Pe cuvânt, n-a mai văzut niciodată un copil cu un păr atât de haotic. De parcă ar fi fost învârtită în vârtejul ei personal de praf, unul care a amestecat şi mulţimea gunoaielor risipite în jurul ei. O adunătură de cutii de tablă ruginite, o roată de bicicletă ruptă, aplecată într-o parte, cu spiţele ieşite în afară. Atenţia ei e concentrată pe ceaşca de ceai ciobită, întoarsă cu fundul în sus, ceea ce face ca florile argintii de pe buză să dispară în iarbă. Toarta e ruptă, în locul ei au rămas doar două cioturi boante.
- Ai invitaţi la ceai, drăguţă? încearcă el din nou.
- Nu e un ceai cu invitaţi, murmură ea în gulerul ca nişte petale de flori al bluzei pepit.
Copiii pistruiaţi n-ar trebui să fi e atât de serioşi, gândeşte el. Nu li se potriveşte.
- Atunci, e-n regulă, zice bărbatul. Prefer oricum cafeaua. Îmi daţi şi mie o ceaşcă, vă rog, doamnă? Neagră, cu trei linguriţe de zahăr, da?

Face un gest spre ceaşca de porţelan ciobită şi fata strigă şi-l plesneşte peste mână. Un bâzâit gros, nervos, iese de sub ceaşca întoarsă.
- Doamne. Ce-ai prins acolo?
- Nu este un ceai cu invitaţi! E un circ!
- Aşa?

Îşi reia zâmbetul cel tâmp care spune că el nu se ia pe sine prea în serios şi n-ar trebui să te iei nici tu. Dar dosul palmei îl ustură unde l-a lovit ea.

Fata îi aruncă o căutătură suspicioasă. Nu ca să vadă cine ar putea fi , ci mai degrabă ce i-ar putea face. Pentru că e enervată că el nu înţelege. Harper se uită în jur, mai cu grijă, şi acum recunoaşte: circul ei improvizat. Marele cerc al cupolei trasat cu degetul în ţărână, o sârmă de acrobat făcută din două paie de suc prinse între două cutii de apă minerală, roata de bâlci, închipuită de roata de bicicletă ştirbă, rezemată de o tufă ca să stea pe jumătate în sus, cu o piatră lângă ea care s-o ţină aşa şi cu oameni de hârtie rupţi din reviste şi îndesaţi între spiţe.

Nu-i scapă nici faptul că piatra care o propteşte e tocmai potrivită pentru pumnul lui. Sau cât de uşor ar fi ca una dintre spiţele ca andrelele să pătrundă drept prin ochiul fetei ca printr-un Jell-O. Strânge tare poneiul de plastic din buzunar. Bâzâitul furios de sub ceaşcă e ca o vibraţie pe care o poate simţi prin vertebre în jos, radiindu-i în vintre.

Ceaşca zvâcneşte şi fata îşi lipeşte mâinile deasupra.
- Hoo! râde ea, rupând vraja.
- Hoo, chiar aşa! Ai un leu acolo?

O împinge complice cu umărul, iar zâmbetul ei se schimonoseşte într-o încruntătură, dar una scurtă.
- Eşti o dresoare de animale? O să-l pui să sară prin cercuri de foc?

Ea rânjeşte, pistruii-buline adunându-se în sus pe obrajii ca merele olandeze, dezvelindu-şi dinţii strălucitor de albi.
- Nu, Rachel zice că nu am voie să mă joc cu chibriturile. Nu după ultima păţanie.

Are un canin şui, încălecând uşor incisivii. Iar zâmbetul ei face mai mult decât să compenseze pentru ochii de culoarea mocirlei răscolite, pentru că acum îi poate vedea scânteia de dincolo de ei. Asta-i produce în piept acea senzaţie de cădere în gol. Şi regretă că s-a îndoit vreodată de Casă. Ea este aceea. Cea mai cea dintre ele. Fetele lui strălucitoare.
- Eu sunt Harper, zice, cu răsuflarea tăiată, întinzând o mână tremurătoare.

Fata trebuie să schimbe mâna care apasă pe ceaşcă pentru a i-o strânge.
- Eşti un străin? întreabă ea.
- Nu mai sunt acum, nu-i aşa?
- Numele meu e Kirby. Kirby Mazrachi. Dar o să mi-l schimb în Lori Star de îndată ce-o să fiu destul de mare.
- Când o să te duci la Hollywood?

Ea trage ceaşca pe pământ, mai aproape, agitând gândacul dinăuntru până la o nouă culme a indignării, iar Harper îşi dă seama c-a făcut o greşeală.
- Eşti sigur că nu eşti străin?
- Vreau să spun, la circ, da? Cine o să fie Lori Star? Cea care zboară la trapez? Cea care călăreşte elefantul? Clovnul?

Îşi flutură arătătorul deasupra buzei de sus:
- Doamna mustăcioasă?

Spre uşurarea lui, ea chicoteşte:
- Nuuu.
- Dresoarea de lei! Aruncătoarea de cuţite! Înghiţitoarea de foc!
- O să merg pe sârmă. Am făcut exerciţii. Vrei să vezi? Dă să se ridice în picioare.
- Nu, stai! zice el, deodată disperat. Pot să-ţi văd leul?
- Nu e un leu de-adevăratelea.
- Asta zici tu! o arată el cu degetul.
- Okay, dar trebuie să umbli cu mare grijă. Nu vreau să zboare.

Întoarce ceaşca pentru o fracţiune de secundă. El îşi plecase mult capul spre pământ, mijind ochii ca să vadă. Mirosul de iarbă strivită şi de pământ negru e liniştitor. Ceva se mişcă sub ceaşcă. Picioare păroase, o străfulgerare de galben şi negru. Antene îndreptate spre deschizătură. Kirby scoate o exclamaţie şi trânteşte ceaşca la loc.
- Ăsta e un venerabil bondar, zice el, stând iar pe vine.
- Ştiu, zice ea, mândră.
- L-ai enervat rău.
- Nu cred că vrea să fie în circ.
- Pot să-ţi arăt ceva? Va trebui să ai încredere în mine.
- Ce?
- Vrei un mergător pe sârmă?
- Nu, eu...

Dar el deja a ridicat ceaşca şi a luat bondarul agitat în căuşul palmelor. În timp ce îi smulge aripile se aude un pocnet surd ca atunci când scoţi codiţa unei vişine, vişină ca alea pentru care pierduse un sezon întreg ca să le culeagă în Rapid City. Bătuse naibii toată ţara în sus şi-n jos, alergând după ceva de lucru ca o căţea în călduri. Până când găsise Casa.
- Ce faci? ţipă ea.
- Acum nu mai avem nevoie decât de nişte hârtie de muşte pe care s-o întindem între cele două cutii. Gângăniile mari şi bătrâne ca asta ar trebui să fie în stare să-şi dezlipească picioarele, dar hârtia o să fie destul de lipicioasă ca să nu-l lase să cadă. Ai nişte hârtie de muşte?

Aşază bondarul pe buza ceştii. Insecta se prinde cu picioarele de margine.
- De ce-ai făcut asta?

Îl loveşte peste braţe, o rafală de lovituri, cu palmele deschise.

El rămâne buimăcit de reacţia ei.
- Păi, nu ne jucam de-a circul?
- L-ai distrus! Pleacă de-aici! Pleacă, pleacă, pleacă, pleacă, pleacă.

Devine ca o litanie, sincronizată cu fiecare palmă.
- Stai aşa. Opreşte-te, râde el, dar ea continuă să-l plesnească.

O prinde de mâini.
- Vorbesc serios. Încetează dracului, micuţă doamnă.
- Nu înjuri tu! strigă ea şi izbucneşte în plâns.

N-avea să meargă cum plănuise - atâta cât se poate plănui vreuna dintre întâlnirile astea. Se simte obosit de imprevizibilitatea copiilor. De-asta nu-i plac lui fetiţele, de-asta aşteaptă până cresc mari. Mai târziu, o să fie cu totul altceva.
- Bine, iartă-mă. Nu plânge, okay? Am ceva pentru tine. Te rog, nu plânge. Uite!

În disperare, scoate poneiul oranj. Sau încearcă. I se agaţă capul de buzunar şi e silit să-l smulgă ca să-l elibereze.
- Poftim! îl întinde spre ea, dorind ca fata să-l ia.

Unul dintre obiectele care leagă totul. Sigur de aceea l-a adus? Simte numai o clipă de incertitudine.
- Ce e ăsta?
- Un ponei. Nu vezi? Nu-i un ponei mai bun decât un bondar nătâng?
- Nu e viu.
- Ştiu asta. Mama dracului. Ia-l şi gata, okay? E un cadou.
- Nu-l vreau, se smiorcăie ea.
- Okay, nu e un cadou, e un depozit. Ţi-l dau în păstrare. Aşa cum se dau banii la bancă.

Soarele arde nemilos. E prea cald să porţi sacou. El abia e în stare să se concentreze. Vrea numai să se sfârşească odată. Bondarul cade de pe ceaşcă şi zace pe spate în iarbă, făcând bicicleta în aer.
- Cred.

Se simte deja mai calm. Totul e aşa cum trebuie să fie.
- Acum pune-l bine, da? E cu adevărat important. O să vin să-l iau înapoi. Înţelegi?
- De ce?
- Pentru că am nevoie de el. Câţi ani ai?
- Şase şi trei sferturi. Aproape şapte.
- Asta-i grozav. Chiar grozav. O luăm de la capăt. Mereu şi mereu, ca roata ta de bâlci. O să vin să te văd când o să fii mare. Să m-aştepţi, okay, scumpo? O să mă întorc după tine.

Se ridică în picioare, ştergându-şi mâinile de praf pe pantaloni. Se întoarce şi o porneşte abrupt peste pajişte, fără să se uite înapoi, şchiopătând doar puţin. Ea-l urmăreşte cum traversează strada şi merge mai departe spre linia ferată, până când dispare la liziera pădurii. Se uită la jucăria de plastic din mâinile ei şi strigă după el:
- Zău? Ei bine, n-am nevoie de calul tău prost!

Îl izbeşte de pământ, iar calul sare o dată, înainte să aterizeze lângă roata ei de bicicletă şi de bâlci. Ochiul lui pictat se uită inexpresiv la bondar, care se ridicase şi se târa pe pământ, îndepărtându-se.

Dar o să se întoarcă ea după ponei, mai târziu. Bineînţeles că se va întoarce.