Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cluj: Acolo unde timpul se măsoară în zâmbete


Cătălina Miciu

21.06.2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Am ales intenţionat acest nume pentru micul meu eseu despre excursia în oraşul numit deseori inima Transilvaniei, Cluj-Napoca. Vizita mea de doar o săptămână în acest oraş (dar adesea se spune că vizitele scurte sunt cele mai plăcute...) a coincis cu Festivalul Internaţional de Film Transilvania, aflat la a treia ediţie. Nu vreau aici să vorbesc despre acest festival care a dat o anumită aură Clujului (mai era oare nevoie?!), deşi tocmai acest festival este cel care m-a adus acolo. Poate TIFF a fost doar un pretext ca să pot veni să văd Clujul, oraşul pe care adesea l-am visat... Şi în vis era aşa de frumos, încât, văzându-l, plângeam de bucurie.

Nici în realitate Clujul nu m-a dezamăgit. Dar hai totuşi să vă spun de unde până unde am ales aşa un titlu.

La festival am văzut un film care mi-a plăcut tare mult. Cred că aţi văzut şi voi filme care v-au umplut sufletul de linişte şi bucurie. Filme care vă sunt dragi şi pe care aţi vrea să le vedeţi iar şi iar. Aşa m-am simţit eu după ce am văzut filmul lui Bogdan Dumitrescu- Thalassa, Thalassa: Acolo unde ochii dor (în engleză - Thalassa, Thalassa: The return to the sea).

Un film românesc care a reuşit să mă impresioneze mai tare decât alte filme aflate în festival. Dar, după cum se ştie, gusturile nu se discută... doar se comentează. Şi aşa cum cele şapte personaje din film caută marea (mai multe nu vă spun, pentru că eu însămi sunt una dintre persoanele care vor să descopere povestea singure), şi eu am căutat ceva anume. Nu ştiu cum să îl denumesc pe acest ceva. Poate sentimentul că oamenii sunt buni, drăguţi, amabili. Poate un peisaj atrăgător, clădiri vechi de sute de ani şi senzaţia că timpul este aşa cum îl facem noi să fie. Cert e că le-am găsit pe toate la Cluj.

Prima zi a fost puţin diferită de cum mă aşteptam. Călătorisem toată noaptea cu trenul, gara era pustie la ora 6.30 dimineaţa şi era frig. Totul se mişca mult prea încet pentru viaţa mea agitată de capitalistă convinsă. Da, Bucureştiul nu este oraşul visurilor mele, oraşul unde aş vrea să îmi cresc copiii şi să îmi duc nepoţii la grădiniţă, dar odată ce îţi intră în sânge, e ca un drog: nu poţi trăi cu el, dar nici fără el.

Drumul cu taxiul până la hotel mi-a oferit prima impresie asupra Clujului. Mi s-a părut un oraş atât de mic, încât am respins pentru început ideea că ar fi şi frumos, aşa cum îmi apăruse mie în vis. Nu am luat deloc în seamă ce spunea matematicianul Grigore Moisil: "Esenţele tari se ţin în sticluţe mici". Asta poate pentru că matematica nu a fost ştiinţa cu care m-am împăcat cel mai bine la şcoală...

Şi totuşi, în ciuda primei impresii, care nu este mereu cea adevărată, am început să cunosc oameni. Oamenii sunt, cred eu, cei care te ajută să îţi creezi o impresie despre un oraş. Bucureştenii sunt agitaţi, mereu în contra-timp, furioşi, gălăgioşi, grăbiţi, şi, prin urmare, Bucureştiul este prăfuit de atâta alergătură, obosit, mereu fără vlagă, pentru că locuitorii lui i-o smulg fără milă. Madrilenii sunt calzi, iubitori, prietenoşi, iar Madridul este atât de atrăgător pentru că, prin locuitorii lui, devine un oraş primitor. Şi exemplele ar putea continua la nesfârşit.

Nu ştiu dacă acest oraş, Cluj, ar putea fi la fel de atrăgător fără locuitorii lui, fără felul acestora de a vorbi, de a se mişca, de a interacţiona, de a se distra.

Am încercat, în puţinul timp liber pe care l-am avut pe parcursul festivalului, să văd cât mai multe lucruri. Ce am văzut, nu am văzut prin prisma istoriei, a vechimii, a importanţei pe care aceste clădiri sau biserici le au pentru cultura noastră (deşi poate aşa ar fi fost normal şi corect). Le-am văzut cu sufletul. Sufletul unui turist care vine să vadă un oraş pentru că a crezut că i-a fost predestinat să îl vadă.



Clujul nu este un oraş mare, nu este un oraş modern - de altfel e unul dintre cele mai vechi atestate de la noi, tocmai din 1183. Nu are nimic din aerul pe care ar trebui să îl aibă al treilea oraş ca mărime din ţară. Dar tocmai asta îl face atât de frumos şi de primitor. De veţi avea vreodată drum prin Cluj (şi la anul este TIFF, asta aşa, ca să vă dau o idee), nu ezitaţi să mergeţi hai-hui pe străzile prăfuite de istorie, să ridicaţi privirea către cerul care pare mai aproape, să răspundeţi zâmbetelor oamenilor de pe stradă.

Trebuie să recunosc încă unul dintre acele lucruri ruşinoase pe care le purtăm în spate o viaţă: nu sunt o mare iubitoare de plante. Îmi plac florile pe câmpuri, macii roşii de mai (iar drumul Bucureşti-Cluj este presărat cu lanuri de mac), floarea-soarelui, cea mai caldă şi loială dintre flori. Dar nu îmi plac plantele de apartament. Dar chiar şi aşa, în setea mea de a cunoaşte fiecare colţ al Clujului, am fugit într-o zi să văd Grădina Botanică.

Ştiam că este cea mai mare din ţară. Ceea ce nu ştiam este că Grădina Botanică din Cluj este şi cea mai frumoasă. E un parc căruia îi lipsesc gălăgioşii plimbăreţi, o oază de verdeaţă, un mic colţ de rai coborât pe pământ parcă pentru a răsplăti zâmbetele calde ale clujenilor.

Afară începuse să plouă, iar cum ploaia este fenomenul meteorologic preferat de mine doar când sunt în casă, la gura sobei (sau lângă calorifer), nu m-am bucurat prea tare. Chiar îmi spuneam că puteam merge în altă zi să vizitez grădina... Nu v-aş putea descrie ce liniştitor este în Grădina Botanică. Tot farmecul constă în a o vedea. Acum vreo doi ani, o prietenă de-a mea îmi povestise ce frumos e la Cluj, ce frumoasă e Grădina Botanică. Am zis ok şi am zâmbit. Aşa aţi face şi voi dacă v-aş povesti. Şi, ce a fost mai frumos, a fost că în ziua aceea înflorise floarea de lotus. Aşa cum aveam să aflu, floarea de lotus amazonian ţine o singură zi, timp în care din albă devine roz. Culoarea îngerilor.



Mi-am făcut un obicei din a cumpăra cadouri din oraşele pe care le vizitez (obicei de turist autentic, îmi place să cred). Am intrat într-unul din magazinele Clujului, un fel de Unirea pentru bucureşteni, şi am început să caut ceva diferit pentru prietenele mele. Am găsit un simpatic domn care confecţiona cercei şi tot felul de accesorii din pietre, lemn, plastic. Ne-am împrietenit. Numele nu i-l ştiu, dar este pentru mine unul dintre acei clujeni care m-au făcut să mă simt ca acasă. M-a impresionat prin bunăvoinţa lui pentru o clientă fiţoasă şi pretenţioasă, iar la finalul întrevederii noastre mi-a dăruit un cadou- "Aşa, o amintire". O amintire nu numai materială, ci şi de suflet.

Cine vine din Ardeal în Bucureşti este surprins, nu într-un mod tocmai plăcut, de traficul nebun, de circulaţia de pe arterele capitalei grăbite către o destinaţie încă nedesluşită. La Cluj, timpul nu există. Sau dacă există, se mişcă foarte încet, nu te grăbeşte, nu te agită, e frate bun cu veşnicia. Oamenii aşteaptă la stop, pe trotuar, cuminţi să se facă verde; şoferii nu claxonează, totul se desfăşoară într-un calm insuportabil pentru un bucureştean. Poate de aceea, aici se zâmbeşte mai mult.

Aşa cum se obişnuieşte în metropolele europene, nu rataţi să faceţi turul oraşului noaptea. Străzile sunt aproape pustii. Toată lumea se ascunde în vreo terasă de deasupra Someşului sau de pe trotuar, în vreun bar în care distracţia abia începe, sau pur şi simplu se plimbă pe cetăţuie. Am urcat de două ori pe cetate (eu, care nu sunt amatoare de sport), în miez de noapte, ca să văd oraşul, luminile, dealul Feleacului, turnurile bisericii gotice (dacă nu cea mai mare din ţară, cu siguranţă cea mai impunătoare).

Priveliştea este de o linişte ameţitoare. Oraşul amuţeşte noaptea. Timpul redevine eternitate sub cerul înstelat al verii abia începute. Clujul noaptea este atât de diferit de cel din timpul zilei. E parcă mai viu, mai plin de viaţă, deşi este mai tăcut. Viaţa vibrează însă în fiecare colţ, se ascunde parcă de privirile nesăţioase ale lunii de ceară. Un singur lucru nu se schimbă: oamenii. Sunt la fel de binevoitori, de atenţi, de grijulii, de prietenoşi.



Nu ştiu cât de bine am reuşit să zugrăvesc asemeni unui pictor Clujul. Am vrut doar să vă fac curioşi, să mergeţi să vedeţi acest oraş, să-i cunoaşteţi locuitorii. La Cluj timpul se măsoară în zâmbete. Nu sunt ore, minute, secunde grăbite, doar zâmbete şi multă bunăvoinţă. Peste tot, oamenii îţi zâmbesc.

Nu ştiu cât timp o să-mi mai amintesc chipul oamenilor care mi-au ieşit în cale pe străzile vechi ale Clujului. Dar cu siguranţă o să-mi amintesc zâmbetul lor atât de cald, încât m-au făcut să mă simt mai bine ca acasă. Sunt destul de mulţi cei cărora aş vrea să le mulţumesc pentru calda primire de care am avut parte la Cluj. Mă refer aici la cei alături de care am lucrat pentru festival. Ştiu sigur că atunci când vor citi aceste rânduri, vor zâmbi numai cum ei ştiu a o face. Pentru că pentru ei timpul se măsoară în zâmbete. Şi un zâmbet valorează o eternitate.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer