Undeva între Middlemarch şi Shakespeare

Când porneşti la drum îţi faci tot felul de planuri, îţi trec prin cap tot felul de idei despre ce o să găseşti la faţa locului, pe cine o să întâlneşti în călătoria ta, ce şi pe cine ai să ţii minte după ce te întorci acasă, ce şi pe cine ai vrea să mai revezi. Iar dacă locul în care mergi este unul cu totul şi cu totul special, din multe puncte de vedere, atunci amintirile pe care speri să le colectezi vor fi cu atât mai preţioase. Unul dintre aceste locuri care ar fermeca pe oricine este Stamford, un orăşel de piatră aflat în inima Angliei, care păstrează între zidurile caselor lui adevărate comori de artă şi istorie şi care se lasă descoperite încet, cu calm şi seninătate, exact ca şi oamenii pe care îi întâlneşti zi de zi pe străduţele înguste şi întortocheate.



Stamford este numit în broşurile pentru turişti "cel mai frumos oraş din piatră din Anglia", el fiind de altfel prima localitate intrată oficial în conservare, datorită trecutului său istoric (te poţi întoarce în timp cu mai bine de 1000 de ani) şi datorită clădirilor şi bisericilor sale care au devenit un adevărat patrimoniu cultural european (de altfel, însuşi faptul că oraşul este intrat în conservare dovedeşte acest lucru). Aici s-a filmat pelicula Middlemarch, realizată în anul 1994 de către regizorul Anthony Page: oraşul nu a trebuit cosmetizat, el reprezenta locaţia perfectă pentru ecranizările unor poveşti din secolele trecute. Localnicii sunt foarte mândri că un roman celebru din literatura engleză a prins viaţă pe străzile oraşului lor, de altfel mai mult un târg de nici douăzeci de mii de locuitori, dar cu siguranţă un loc unde, doar plimbându-te pe stradă pur şi simplu, te poţi redescoperi.



M-am interesat dacă într-un oraş atât de mic este loc (şi este nevoie) de teatru. Cu surprindere am aflat că este. Nu au un teatru profesionist, doar trupe de amatori, dar care se aventurează să pună în scenă texte dintre cele mai dificile. Şi nu fără succes, din câte am înţeles eu. Regretul meu a fost că în perioada în care m-am aflat acolo nu era programat nici un spectacol.



Dacă mai mergi puţin spre ieşirea din oraş (cale de o milă, nu mai mult), ajungi la faimosul castel construit pe vremea reginei Elisabeta I, numit Burghley House. Castelul pare desprins din romanele gotice, parcul este însă de o seninătate extraordinară şi este plin de căprioare îmblânzite care vin să îţi mănânce din palmă. Se aude că acest castel ar avea şi fantome...

Dacă te uiţi la turnurile aglomerate şi lucrate cu imaginaţie, fiecare în felul său propriu, te poate purta gândul că dacă ai ajunge să te plimbi pe acele acoperişuri, te-ai simţi ca în rătăcirile Alisei prin absurda Ţară a Minunilor, sau chiar ca şi Mary Poppins şi Bert în celebrele lor plimbări pe acoperişurile Londrei. Nu e totuna, bineînţeles, dar seamănă foarte tare. Oricum, gândul îţi zboară înspre cele mai pline de imaginaţie cărţi pe care le-ai citit (şi brusc, îţi revine dorinţa de a le reciti!).



Conacul Burghley este acum muzeu deschis publicului pe perioada verii, numai o aripă a sa fiind locuită. Aici, printre alte curiozităţi, poţi vizita camera raiului şi iadului, unde, datorită tehnicii trompe l'oeil ai impresia că personajele îngereşti şi demonice stau suspendate de tavan, gata să coboare asupra ta şi să te cuprindă. Pe cât de frumoasă este Camera Raiului, pe atât de înspăimântătoare este însă aceea a iadului. E şi asta ceva: să trăieşti toată viaţa într-o casă în care ai în faţa ochilor cele două alternative ale lumii de dincolo, realizate cu maximum de expresivitate...



Totuşi, cea mai frumoasă experienţă este cea pe care o trăieşti vizitând Tolethorpe Hall, acolo unde îşi prezintă spectacolele The Stamford Shakespeare Company, pe o scenă în aer liber, cu stal acoperit, într-un decor natural de neînchipuit.



Tolethorpe Hall este şi ea o veche casă construită tot pe vremea Elisabetei I, care era în paragină atunci când a fost preluată de compania de teatru. Ea îşi începuse activitatea la Stamford, în grădina din spatele hotelului The George of Stamford, în 1968, dar din 1977 s-au mutat la Tolethorpe. Mai întâi s-a construit un amfiteatru cu 400 de locuri, după care a fost extins la 600 şi acoperit. Scena este, aşa cum am mai spus în aer liber, iar decorul conceput pentru spectacole se combină şi se contopeşte cu arborii şi arbuştii care invadează scena din toate părţile (oamenii îşi amintesc cu drag de feeria care a fost Visul unei nopţi de vară, şi care a reunit creativitatea actorilor şi a echipei de producţie cu farmecul naturii, devenită parte a lumii zânelor şi spiriduşilor). Publicul vine cu drag în fiecare vară (stagiunile încep în iunie şi ţin până la finele lui septembrie), se aşează la picnic în grădinile care înconjoară scena, după care intră la spectacol.



În acest moment, Tolethorpe Hall este un furnicar, pentru că tot ceea ce se întâmplă pe scena în aer liber este conceput şi coordonat în vechiul conac elisabetan. Acolo se croiesc costumele (croitoresele sunt localnice foarte îndemânatice), care costume sunt de o frumuseţe rară, care mai de care din materiale mai fine, fiecare veşmânt având personalitatea sa, fiecare în parte putând să spună o poveste; pereţii sunt acoperiţi cu tablouri mari care înfăţişează scene din spectacolele jucate de-a lungul timpului, iar treptele strâmte şi întortocheate încă mai păstrează freamătul servitorilor care urcau spre camerele de odihnă. În momentul în care am vizitat conacul, în camera de costume se afla o doamnă în vârstă, care, cu ochelarii pe nas, făcea ultimele retuşuri la costume: o femeie de o simplitate şi o seninătate extraordinare, plină de poftă de viaţă şi de un umor sălbatic. Mai târziu am aflat că era chiar regizoarea spectacolelor. Mai apoi am văzut celebrul perete pe care, atunci când au vrut să îl zugrăvească şi au răzuit tencuiala de pe pereţi, au trebuit să îl lase aşa nefinisat, pentru că sub tencuială s-a descoperit o frescă veche de sute de ani.



Ceea ce este însă cu adevărat fascinant, este că toţi cei implicaţi în acest proiect, care durează deja de peste treizeci de ani, de la croitorese la actori şi la regizori, toţi lucrează voluntar, nu primesc nici un ban pentru ceea ce fac, nu sunt plătiţi de nimeni, ceea ce face ca arta lor să fie cu atât mai demnă de apreciat. Se spune că nici această trupă nu este una de profesionişti, dar văzând ce se întâmplă acolo, văzând implicarea, credinţa şi totodată modestia cu care se lucrează, văzând fotografiile din spectacole şi articolele din presă, nu poţi să nu îi numeşti profesionişti. Şi nici nu te poţi abţine să nu te gândeşti că într-un astfel de loc este imposibil să existe ambiţii meschine, aere de vedetă şi crize de personalitate artistică insuficient conturată, pentru că dacă toate acestea ar exista, mecanismul s-ar prăbuşi într-o clipă. În schimb, mecanismul merge ca uns.

Aşa că, ce pot să vă mai spun decât că vă invit să mergeţi şi să vedeţi cu ochii dumneavoastră acest colţ de ţară, departe de agitaţia marilor metropole, departe de Londra (care, în treacăt fie spus, nu are nici pe departe farmecul acestor locuri pe care le-am descris), dar, prin structura lor, foarte aproape de sufletul celor care trăiesc acolo şi de sufletul celor care le vizitează. Chiar şi pe fugă, aşa ca mine.


PS. Până când ajungeţi acolo, vă puteţi clăti ochii şi vă puteţi informa pe
www.stamford.co.uk
www.burghley.co.uk
www.stamfordshakespeare.co.uk