Ochii din acoperişuri la Sibiu

Mereu mă gândesc că istoria nu e cea pe care am învăţat-o. Ea are, ca ştiinţa, acest statut ciudat de a se ocupa de fapte. Dar de faptele sunt interpretabile. Si atunci de ce nu aş reinventa istoria aşa cum o văd eu şi cum o aud, cum o pipai şi o trăiesc? Ce rău e în a-ţi alunga schemele şi a regândi faptele? Mi-am zis.

La Sibiu am avut impresia că fiecare clădire are un suflet. Privind clădirile vechi te întrebi unde se scurge din materie acel fluid vital care le-a ridicat, sau cât şi cum rămâne?

Văd porţi imense, ziduri înalte. Mi se povesteşte că Sibiul este o cetate cu patru rânduri de ziduri de apărare. Saşii au venit cu multă vreme în urmă şi s-au aşezat aici în acest scop. Cândva de mult, aici era o zonă de mlaştină instabilă. O căpetenie, Hermann, de la care vine si numele german al Sibiului, Hermannstadt a hotărât să încrucişeze spadele, adică să întemeieze o localitate. Imaginea heraldică spade şi nuferi. Bastion de rezistenţă la o margine de lume instabilă. Se spune că prima generaţie a pierit înghiţită de necunoscut, înghiţită de mlaştină? A doua a muncit din greu la construcţia aşezării şi abia a treia s-a bucurat de o viaţă ceva mai bună şi a învăţat să reziste. Aşa a început o civilizaţie care se dorea a permanenţei. Totul era făcut aici să reziste. Zidurile exterioare sunt dispuse concentric în continuă extindere a aşezării, porţile medievale au lacăte grele şi zidurile sunt înalte, ziduri de cetate. Fiecare casă pare a fi o cetate unde intimitatea curţii interioare este bine apărată, ascunsă privirilor şi intemperiilor de tot felul. Bisericile lor sunt largi, încăpătoare, sprijinite în contraforţi, podurile caselor extrem de înalte (în care azi s-au amenajat, după cum am văzut, moderne săli de conferinţe). Impresia e că totul se făcea ca să dureze în timp şi spaţiu. Acoperişurile roşii au toate "ochi", ochiul vigilent al sasului îmi spune C. Îmi mărturiseşte că deşi a avut ocazia să plece nu a făcut-o niciodată şi-a învins chiar sentimentul de vinovăţie când alţii îi spuneau că aici e aşa şi pe dincolo. Am mai întâlnit la D., o prietenă de etnie germană de la Timişoara, o atitudine asemănătoare care mi-a spus: ca şi Nichita zic: "Patria mea e limba română."

Oraşul Sibiu a crescut în timpul lui istoric într-un mod propriu. Oraş medieval la întretăierea drumurilor în care a înflorit comerţul avea desigur organizarea pe bresle. Fiecare breaslă avea un turn de apărare în grijă. În cetate locuiau cei care contribuiau la bunăstarea oraşului. Evident unii erau excluşi şi nevoiţi să trăiau în afară zidurilor. Apoi stăpânirile austriece şi-au lăsat evident amprenta. Constat că şi aici se vorbeşte la fel de mult de Maria Tereza ca şi la Viena. Podul Terezianum, liceul actual de lângă cazarmă îi poarta numele. Acum se vrea un oraş multicultural. Şi este.
A fost. A fost mereu un dialog. Poate nu totdeauna fructuos. "Podul minciunilor" se numeşte aşa pentru că aici ofiţerii îşi dădeau întâlnire cu iubitele lor şi apoi le părăseau (depărtarea ca o condiţie a soldatului). Ha! Ha! Toponimie populară. Multe locuri se numesc de "aur", cuptorul, taverna, lotusul etc.

Dialogul este şi al stilurilor arhitecturale ca semn al puternicilor vremii, dar şi al confesiunilor, credinţelor. Bisericile răsar şi îşi răspund una alteia. Se construieşte în replică, reformă - contrareformă. Catedrala evanghelică, catedrala ortodoxa, biserica în care se oficiază în limba germană sau maghiară. Oricum, vizităm câte putem în după amiezile de august destul de prăfuit şi ne pătrundem de farmecul fiecăreia. Interferenţe. Azi la Liceul German Hermann Oberth învaţă copiii românilor. Românii au învăţăt multe de la saşi.

Trecem prin Cisnădie şi Cisnădioara. Şoferul ne povesteşte cum copil fiind tatăl lui îl obliga să facă curăţenie la poartă. "Dacă se trezea cumva mai târziu, la stradă era deja măturat de către nenea Weiss, care bănuia că familiei de români vecină i se întâmplase cumva, ceva. Omenie şi forţă a exemplului. Nu spunea nimic, doar făcea curat în locul meu. Tata atunci se supăra foc şi ne mai şi bătea, aşa că aveam mare grijă. Am rămas şi eu cu aceeaşi idee. Sâmbăta, fiul meu trebuie să fac curat la poartă! Ai un fix, îmi zice acesta năzuros, dar face." Şoferul nostru a lucrat mulţi ani în Franţa şi a străbătut toată Europa ca şofer de TIR. Îi este însă drag locul lui, aici. Colegul meu A. a venit de la Constanţa acum 30 de ani. S-a căsătorit şi a intrat într-o familie de saşi. Dispariţia prematură a soţiei precum şi faptul că fiica trebuia să meargă la şcoală l-a determinat să înveţe temeinic limba germană. Acum este interpretul inspectoratului în toate proiectele europene. "Fetiţa" locuieşte de mult însă la Frankfurt şi este un expert bancar... Al doilea copil din căsătoria actuală cu ambii părinţi români învaţă la şcoală germană şi e ajutat să o viziteze pe sora sa din Germania. Şi un alt coleg îmi spune că are copilul la şcoala germană şi ar vrea să treacă şi confesional. Cine îi mai poate opri? Sau mai are vreo importanţă? Situaţia economică, perspectivele care li se deschid cu limba germană, modul serios în care se învaţă, ce anume îi determină? Sau poate un simţ al păstrării unor mentalităţi, poate acela de a nu schimba spiritul locului? Poate Şcoala Germană le oferă un confort spiritual.

Sibienii, se vede, ţin la "lucrul bine făcut". La Mediaş văd o şcoală numită Şcoala Naţională de Gaz. Primarul localităţii este fostul director. El se exprimă şi azi "şcoala mea", "la mine la şcoală", "profesorii din şcoala noastră". Ne invită la masă şi ne oferă bunătăţi. Ne demonstrează că oglinda muncii lor se regăseşte în felul în care pe o coloană au mediile din toţi anii şcolari şi pe alta media de la bacalaureat. Nu există niciodată diferenţe semnificative. Trăinicie permanenţă, din nou mă gândesc la aceasta.

La Cisnădie urcăm să vedem cetatea. Solidă dar micuţă. Însoţitorul meu vorbeşte de un show al artiştilor şi rapsozilor contemporani. Şi aici este o poveste. Din loc în loc sunt pietre rotunde şlefuite. Mi se explică cum că acestea trebuiau purtate de flăcăii care se însurau ca o probă de voinicie. Uneori trebuiau să se împingă prin rostogolire... la deal! Una este chiar dimensiunii uriaşe. Râdem. Facem poze. Peisajul este frumos. Soarele luminează cu raze de amurg. Coborâm în tabăra şcolară. Însoţitorul meu domnul A. a schimbat câteva cuvinte în Germană cu o cunoştinţă, apoi se scuză. "Noi aşa am apucat când ne întâlnim să vorbim nemţeşte." Apoi cum toată lumea e cu ochii pe cetatea de unde tocmai am coborât. A. spune un banc postmodernist. " Se zice că de mult când se ridică cetatea, doi baci stau de vorbă. Unul îl întreabă pe celălalt văzând vânzoleala: No, dar ce se întâmplă acolo ? După câte bag samă, nemţii construiesc o cetate. Dară la ce le trebe? Nu ştiu, zice cestălalt, dar ştiu sigur că după vreo 800 de ani ne-o lasă nouă." Râdem toţi. A. se îndreptă către Ingrid "Nu prea îţi vine să râzi." "Nu prea", zice săsoaica. Se apropie zilele medievale sibiene şi mulţi se gândesc deja la costume.

Un alt punct deosebit pe care am avut ocazia sa-l văd a fost Sibielul, mai precis, expoziţia de icoane pe sticlă preotului Zosima. Iniţiativa din anii 68 şi continuată mereu încât azi este o bijuterie. Icoane din două secole. Deşi am vrea, nu e timp de zăbovit pentru fiecare în parte. S-ar putea face şi probabil şi sunt studii doctorale. De tematică, de tehnică şi culoare. Se repetă unele teme de la o zonă la alta, Maica domnului cu pruncul, Iisus pe cruce, Sf. Gheorghe şi balaurul, Treimea, etc. Nu sunt expert în iconografe, dar văd viziuni diferite ale pictorului naiv dincolo de unitatea tematică religioasă în funcţie de zonă, mijloace de lucru. Custodele ne testează vigilenţa. "Ce vedeţi deosebit la această icoană!" Evident nu observ. "Sfântul face cruce cu mâna stângă!" Greşeli naive din tehnică. Totul se lucrează pe dosul sticlei, în oglindă. Da, da. Există unicate. Maica Domnului cu sânul expus privirilor, ca o femeie din popor hrănindu-şi pruncul! Sticla suport, mai ales cea de veghe, este întinsă manual are imperfecţiuni nu este lisă, dar acest lucru face ca lumina să se joace în culori şi să ofere impresii deosebite: ochi care te urmăresc, un cal cu ochii de om privit din fată, treimea ca un Iisus tricefal (!) privit din faţă. Vizitând poate prea repede e o fugă a impresiilor, o avalanşă, trecerea uneia peste alta nu ne dă posibilitatea unei reflecţii mai atente, mai profunde, dar se instalează un sentiment al percepţiei scurgerii vremii în vârtej. Zosima a gândit şi el ideea permanenţei în felul sau de colecţionar.

Amestec de culori a saşilor şi a românilor şi ideea permanenţei.
Pe saşi i-a dislocat ceea ce nu au reuşit regimurile veacurilor trecute a reuşit regimul comunist şi postcomunist. Cineva îşi exprimă speranţa că cei plecaţi (în anii '70 aici erau 70%) s-ar întoarce la bătrâneţe la pensie. Poate da, poate nu, C. nu crede. Problemele economice nu cele politice sau etnice i-au trimis în Germania. Iar dacă economic România va fi la fel nu prea sunt şanse. Sunt necesare schimbări profunde importante economic pentru ca acest neam harnic să se simtă bine aici.

Mă simt copleşită de această lume.
"Ochiul vigilent al sasului" veghează şi azi atent din acoperişuri. De mult cineva chiar privea de acolo. Azi poate ne privim noi din interior şi păstrăm ca fiul şoferului nostru obiceiul să avem curat la poartă şi să nu ne fie ruşine. Cu conştiinţa datoriei împlinite!

C. mi-a arătat cu căldură şi mi-a spus poveştile oraşului. Vorbeşte echilibrat fără prea multe variaţiuni, dar o simt. Îi este drag acest oraş.

La ultima masă se deschide o discuţie despre vinuri. "Oare de ce la câmpie vinurile se ţin un an si nu este apreciat după vechimea lui?". Din acelaşi motiv cred. Acolo e o mentalitate a perisabilităţii, dar şi a rezistenţei de alt tip, prin construcţii uşoare care să poată fi refăcute uşor (mă gândesc la casele din bambus japoneze). Vinul se face în fiecare an, casele şi poate multe altele erau făcute pentru o perioadă scurtă. Oamenii trebuiau să se refugieze adesea.

Pe când în munţi, avem stâncă lângă stâncă, ziduri înalte, case umăr lângă umăr ca şi culmile de munte curgând şi sprijinindu-se una de alta pentru rezistenţă. O poveste despre permanenţă, rezistenţă, interferenţă şi diferenţă acesta e Sibiul.