Moschei. Geamii

La origine, ca şi acum, venerarea pietrei cereşti de la Mecca (Kaaba, de unde avem şi noi termenul geometric de cub) reprezintă climax-ul gesturilor ritualice pre-islamice şi, după revelarea Quran-ului, islamice. În orice alt locaş de cult (moschee sau, la noi, venind din limba turcă, geamie), se aminteşte despre Mecca prin îndreptarea clădirii, sau măcar a rugăciunii (când este vorba despre conversia unei clădiri mai vechi), către acest oraş sfânt. În plus, se pare că moscheea face trimitere la gospodăria lui Mahomed, din acelaşi oraş. Urcând apoi, din Peninsula Arabică, spre Orientul Mijlociu, Persia, India şi mai departe; respectiv, spre Egipt şi Magreb, spre Al Andaluz şi, apoi, după Reconquista, spre Africa Neagră, de bună seamă că modelele arhitecturale ale arhitecturii islamice s-au contaminat de influenţele multiple ale lumilor cucerite, majoritatea celor din Asia Mică venind din partea unor civilizaţii cu tradiţie arhitecturală nu doar mult mai veche decât cea efemeră, de corturi, a arabilor, ci şi net superioară (ca să pomenim doar pe cea bizantină, care ne e atât de aproape; pe cea asiro-babiloniană, pe cea persană sau India clasică). Arabii islamici nu doar că şi-au însuşit influenţele, dar le-au şi hibridizat şi strămutat dintr-un capăt în altul al continentelor. Arabilor musulmani li se datorează apariţia arhitecturii gotice (care este, la origine, arhitectură sacră andaluză) în lumea europeană, dincolo de lucrurile pe care le ştim legată de matematică şi de păstrarea filosofiei clasice greceşti, sau a astronomiei. Moscheile astfel construite se aseamănă Templului Ierusalimitan, deci şi bisericilor, după cum regăsim în Quran ecouri ale textelor sacre anterioare, vetero sau nou-testamentare. Curtea geamiilor stambuliote, dar şi arhitectura anterioară, sunt sinteze imperiale între estul şi vestul imperiului otoman: Mimar Sinan Paşa, deja amintit aici, era persan, arhitect militar, dar a lucrat cu predilecţie la Istanbul. Mimar Sinan Paşa este, de altfel, şi autorul unui excepţional de interesant trata de arhitectură, în care explică cum a proiectat arhitectura sa, de la cea militară la cea sacră. Este vital să înţelegem diferenţele - esenţiale la nivelul semnificaţiilor celor mai profunde - dintre geometriile şi numerologiile sacre ale religiilor despre care vorbim aici. Este, mă grăbesc să adaug, o greşeală că noi, arhitecţii europeni, nu îi cunoaştem opera măcar la fel de bine cum o cunoaştem pe cea a lui Michelangelo, la nivelul căruia cred că se află, pentru lumea turco-musulmană a vremii sale.
 
Interesant, interdicţia reprezentărilor realiste nu doar că a creat tot ce punem azi sub numele de arabesc - o decoraţie geometrizantă care porneşte de la scrierea kufică a textului quranic, care face ca un perete să nu fie doar împodobit, ci şi lizibil, la propriu - ci şi a deschis, potenţial, arhitectura islamică spre modernitate. Geometrizarea, caracterul abstract, formele geometrice simple au făcut ca mulţi arhitecţi ai secolului trecut să se încerce în a trage în bandă arhitectura islamică spre modernism chiar. În acelaşi timp, promotorii unor arhitecturi extrem de contemporane în ţările Golfului exportă în ţări musulmane mai sărace (de pildă în Africa subsahariană) nu numai doctrina în versiune aşa-zicând mai originară (salafistă, adică strămoşească), ci şi o arhitectură mult mai tradiţională, mai istoricizantă în materiale noi şi la scări urieşeşti, dar sub potenţialul de înnoire al exact acestei tradiţii, remarcabile, a islamului. Cum precizam, construcţia de moschei în UE a ridicat semne de întrebare asupra rolului şi locului minaretelor în spaţiul urban vest european, iar votul - indecis - din Elveţia, menit să interzică ridicarea de minarete în această ţară sigur că nu a ajutat la temperarea climatului. La drept vorbind, ca şi bisericile, moscheile pot fi camuflate în locuinţe particulare. Există cel puţin un exemplu în România, cel al unei case sărmane, căreia i s-a ridicat, după 1989, un mini-minaret, la ieşirea dinspre Tulcea a comunei Ciucurova. Probabil sunt mult mai multe. În Maroc, fiecare benzinărie are o încăpere-capelă de rugăciune, pentru că nu îi pot spune moschee, devreme ce nu este decât o cameră îndreptată spre Mecca, fără mihrab (loc pentru muezinul care conduce rugăciunea).
 
În aşezările islamice, clădirea de cult marchează comunitatea (centrul spiritual al acesteia); nu o face neapărat prin massa clădirii, cât prin proeminenţa minaretului, unu sau patru, din vârful căruia muezinul se roagă, invitând la momentele-cheie ale zilei, cele de rugăciune, de dinainte de răsărit până după apusul soarelui, momente care ritmează viaţa într-o aşezare musulmană. În ţesuturile istorice, tradiţionale (se cheamă toate, oriunde s-ar afla, după numele celuilalt oraş sfânt din Arabia, Al Medina: Oraşul), care nu conţine obiecte de arhitectură individualizate, ci doar massă edificată, traversată de spaţii de trecere, că nu sunt străzi, nu moscheea este relevantă, ci curtea care o precede. Prestigiul unei astfel de medina este dat nu de cât de mult a edificat, ci, dimpotrivă, ca la Fes (Maroc), de cât de mult s-au abţinut de la a construi locuitorii, adică de cât de amplă este curtea moscheii...