Pentru a menţine lucrurile în permanenta uşoară "cutremurare", oscilaţie, ezitare, cernere (chora platoniciană) care e deconstrucţia, Derrida urcă ceea ce, intens problematic, Chomsky ar numi structura de profunzime la suprafaţă: ordinea discursivă, frastică şi transfrastică, e scurtcircuitată, devine direct, fără "traducere", una a "alăturării" sau a "contintiguităţii" şi proximităţii (ce este "aproapele"?) structurale, gândirea pliindu-se pe limbă pentru a o face să gândească "obiectiv" sau "impersonal", ceea ce produce o telescopare care pune probleme diferite şi capitale operaţiunii de traducere.
Cum să traduci traducerea? Dar facem altceva, atunci când traducem, decât să traducem, tocmai, traduceri în act ("se" traduce), viaţa-filosofare-traducere prin care putem spune, tocmai, prin care putem formula propoziţia de fiinţă de bază, "Fiara E suveranul", de pildă? Verbul de fiinţă nu este oare tocmai verbul care arată, care divulgă (acoperind-o) traducerea, adică juxtapunerea, alăturarea, adăugarea, învecinarea, proximitatea? Prin telescoparea "profunzime"/suprafaţă a discursului său filosofic, în special aici, în seminarii şi în special în acest seminar, deconstrucţia derridiană, incizia deconstructivă în istoria filosofiei traduce verbul ontic-ontologic "a fi" ca supremă traducere "ontic-ontologică".
De ce sunt aceste seminarii mai întâi scrise, apoi spuse, scrise anume pentru a fi spuse, neputând fi spuse dacă nu sunt scrise? Cum se redefinesc aici scrisul şi vocea? Derrida gândeşte scriptic, adică structural, "traductiv".
De fapt, Derrida nu se traduce - pentru că nu traduce sau nu face decât să traducă, cu şi ca infinită responsabillitate. O spune el însuşi, din când în când, când atrage atenţia "nu traduc", "nu mă grăbesc să traduc": imperativul etic de a nu te grăbi să traduci (onticul în/ca ontologic de pildă), deci de a-ţi apropria şi devora, înghiţi aproapele diferit, aproape-diferitul, dar şi - aceeaşi logică a dublui imperativ, a situării "între fronturi" - obligaţia, datoria de a traduce permanent, ca incapacitate, "prostie", ca imposibilitate de a pretinde că putem face altceva decât să traducem. Suprem filosofic, nu putem să traducem, dar nu putem decât să traducem. Nu putem, deci, să nu traducem. Fiara traduce, suveranul, suveranitatea suveranului este o falsă traducere, o trădare a traducerii, un salt, o operaţiune de/pentru putere, o fugă de umana, omeneasca, animalica traducere, de vieţuirea-filosofare.
Dar cum să traduci aşa ceva, asta? Cum să traduci traducerea ca ne-traducere, ca traducere, tocmai, între traducere şi ne-traducere, mai exact între "sărirea" (ontic-ontologică) a traducerii (care efectuează, ne spune, ne arată, ne dă să gândim aici Derrida, tocmai "diferenţa ontologică") şi imposibilitatea de a traduce?
Ne-traducând. Sau netraducând aşa cum se traduce. Să nu traduci! - noua poruncă ultimă. Să traduci netraducând, traducând, meta-traducând, arhi-traducând, dacă se poate spune aşa, între refuzul, evitarea traducerii, şi imposibilitatea de a traduce.
A nu traduce, a "metaforiza": cititorul trebuie, abia, să traducă, tocmai a putea să participe la aceste seminarii, la gândirea-seminar, iar aceasta, astfel, să continue.
Derrida nu se traduce, ci se dă (mai departe) spre traducere. Cea mai mare greşeală: a vrea să-l traduci pe Derrida (care traduce între traduceri, în sânul traducerii). Dar dacă tocmai asta înseamnă, de fapt, a traduce?
În seminariile sale, în seminarul său în general şi în acesta, ultim, poate, în special, pedagogia filosofică este efectuată, tocmai, ca traducere: traducere la vedere, pe faţă, în act, traducere deschisă, traducere-atelier şi laborator, gândire-traducere (inclusiv "arhi"-traducerea - sau trans-traducerea - scriere-oralitate: cum să scrii vorbind?).
Dar, prin prisma acestei lecţii implicite despre deconstrucţie ca filosofie-traducere care este seminarul de faţă, ce înseamnă a traduce? Cum se "traduce" traducerea? Altfel spus, ce devine ea? Ce traducem atunci când (nu) traducem?
Marea, profunda experienţă încă greu (sau, de fapt, imposibil) de explicitat, de "tematizat" a traducerii lecţiilor filosofice ale lui Derrida o constitue faptul că o limbă se pliază pe alta, o limbă ajunge să vorbească altă limbă, limbile se vorbesc permanent una pe alta, adică se "traduc". Limbile se vorbesc între ele, iar limba vorbită de altă limbă, pe altă limbă (limbile se ating) este, tocmai, un idiom singular, singularitatea idiomaticului dând-o tocmai faptul de a fi o traducere singulară ca punere-să-vorbească-laolaltă a două sau mai multe limbi (limbile se ating şi se vorbesc, îşi vorbesc doar într-o gură, în câte o gură singulară). Un idiom egal mai multe limbi în traducere, vorbirea devine ea însăşi traducere, vorbire simultan pluri-lingvă, adică exact ca acest seminar. Idiom: a face mai multre limbi să se vorbească (într-o gură, în aceeaşi gură).
Falsa intraductibilitate ontic-ontologică ("fiara şi suveranul"*) este o operaţiune tehnică de putere: tocmai de aceea trebuie tradus, trebuie să traducem, pentru a nu ne lăsa devoraţi, înghiţiţi de altul, de suveranul care E fiara, marea spaimă "arhetipală", analizată îndelung în acest seminar, a lui Robinson Crusoe (omul-insulă, metonimie a hiper-individului occidental refugiat, baricadat în metafizica-insulă, care se teme să nu fie înghiţit de lumea-ocean a fiinţei infinite, a fiinţei-şi). Împotriva falsei intraductibilităţi ipostaziate ca "diferenţă ontologică" printr-o operaţiune de (producere de) putere trebuie să traducem, atenţi însă să nu-l înghiţim, şi noi, pe celălalt, sărind, negând traducerea, netraducând, nenegociind între datoria de a traduce şi imposiblitatea de a traduce.
Ceea ce, încet încet, am ajuns să-mi dau seama că fac, ca operaţie de ne-traducere, traducând acest seminar, gândirea-lecţie a lui Derrida, este tocmai traducerea filosofică: le vedere, public, deschizând (adică neînchizând artificial. "tehnic") lucrurile, gândirea, lăsându-le, dimpotrivă, deschise, dez-ocultate, la îndemâna discuţiei şi a traducerii-producţie infinită, a dezbaterii, a împreună-deciderii. Traduc în mod propriu-zis filosofic.
Traduc traducere. Intru, prin traducere, în Traducerea Universală, universalul ca traducere permanentă.
Gândirea-traducere-deconstrucţie a lui Derrida: traducere treptată, din aproape în aproape, niciodată prin alt salt decât acela al pasului (şi acela exorbitant), ci prin parafrazare şi sinonimare, repetare propriu-zis, în act, hermenutică (cerc, însă, desfăşurat: cerc-drum): limbă pe limbă.
Traduc prin contaminare ca să contaminez.
Inconştient, ca un "animal român", am intrat în fantasmatica substitutivă a deconstrucţiei-traducere re-marcată de "animalul francez" în care, gramatical, nu mai ştii, uneori, cine e cine, cine se vrea suveran şi cine e fiara, în care "animalul" Derrida se traduce ca "fiara" Heidegger iar Heidegger ca Parmenide, Heraclit sau Sofocle, în care "seminarul nostru" poate fi fie cel din 2003, "al lui" Derrida, fie cel din 1929-1930 "al lui" Heidegger, fie unul viitor sau, mai exact, neînterupt, permanent, când - mesajul literal ultim, ultima dezvoltare a cărţii - trebuie să fim om-supra-fiară numai pentru a încerca să anihilăm moartea comună fiarei şi omului.
Lăsându-mă contaminat şi intrând în rezonanţă cu Derrida, nu am tradus, sau am tradus încercând să continui procedural seminarul însuşi, realizând, tot mai în cunoştiinţă de cauză, o traducere-laborator-atelier, pentru a menţine lucrurile în deschidere, în neînchidere în cripta morţii. Am intrat în lanţul de traduceri ca "lanţ al fiinţei" filosofante.
Seminarul lui Derrida, gândirea-traducere a lui Derrida continuă, merge mai departe - prin traducere. Poate abia aşa, prin repetare-traducere-producţie treptată din aproape în aproape în aproape, fără ruptură deci fără salt, putem încerca să facem ca în abisul creat artificial prin "diferenţierea ontologică" de putere (umanitatea tocmai ca suveranitate faţă de animal, omul pe spinarea fiarei, supra-fiara) să se instaureze, de fapt, moartea - şi să putem s-o sărim.
Traducem la infinit. Rămâi în traducere!
- * Derrida era extrem de sensibil şi de atent la tulburătoarea omofonie idiomatic-esenţială (traducere în act) "est/et", "este/şi", "este-şi" (conform căreia, literal, ceva este, adică este şi ceva, altceva, prin care a fi se multiplică, produce cu necesitate multiplul, fiinţa este obligatoriu multiplă, a fi â şi, fiinţă lângă fiinţă, fiinţare după fiinţare: traducere) încă din tinereţe, odată cu şi prin traducerea filosofică a lui Heidegger ca deconstrucţie a destrucţiei, de pildă în Heidegger: la question de l'Être et l'Histoire. Cours de l'ENS-Ulm 1964-1965 (Paris, Galilée, 2013, traducere în pregătire la editura Tact), atunci când scrie: "Observaţi că Heidegger nu s-a mulţumit cu proiectul de a «distruge» istoria ontologiei, a vrut, într-adevăr, să distrugă însăşi ontologia, care se confundă cu istoria ei. Este ceea ce voiam să arăt prin aceste observaţii {...} prin care voiam să justific prima parte a titlului cursului meu: întrebarea despre fiinţă - nu ontologia - şi istoria. Va trebui să vorbim despre istorie, adică despre şi {et}, adică despre locul comunicării şi al trecerii dintre Fiinţă şi Istorie, această trecere, acest şi {et} fiind însuşi locul problemei noastre, acest şi în privinţa căruia încă nu s-a decis dacă îl vom scrie sau nu şi {et} sau este {est}" (pp. 43-44).