Criză la Moscova

Citiţi prefaţa acestei cărţi.


Simone de Beauvoir (1908-1986) a fost o personalitate prolifică: scriitoare, feministă, activistă politic, teoreticiană, s-a preocupat îndeaproape şi de filosofia existenţială. Deşi nu s-a considerat niciodată filosof, a avut o influenţă remarcabilă atât în existenţialismul feminist, cât şi în teoria feministă. A scris romane, eseuri, biografii, o autobiografie, studii despre filosofie, politică şi aspecte sociale. Al doilea sex, celebrul său tratat publicat în 1949, reprezintă o analiză detaliată a opresiunii femeilor şi un studiu fundamental asupra mişcării feministe mondiale.
*
O călătorie la Moscova declanşează o criză conjugală. Nicole şi André, un cuplu în vârstă, se confruntă cu frica de bătrâneţe şi singurătate. Un duel sentimental despre complicata aventură a vieţii în doi.

Inspirat din vizitele pe care Simone de Beauvoir le-a făcut, împreună cu Jean Paul Sartre, în Uniunea Sovietică între 1962 şi 1966, Criză la Moscova este o poveste despre dificultatea comunicării şi dependenţa în cuplu. Nicole şi André, doi profesori universitari, pleacă într-o călătorie la Moscova pentru a o vizita pe Maşa, fiica lui André dintr-o altă căsătorie. Sumbra realitate sovietică îl dezamăgeşte pe André şi declanşează un moment de tensiune în cuplu. Nicole se simte neînţeleasă şi abandonată, criza conjugală obligând-o să se repoziţioneze faţă de trecutul lor comun. Istoria individuală şi cea colectivă se întrepătrund în acest microroman care constituie atât o radiografie a vieţii în doi, cât şi o mărturie asupra Uniunii Sovietice din anii '60.

"În Criză la Moscova, ideile filosofice ale lui Simone de Beauvoir capătă formă literară, devenind accesibile publicului larg." (Publishers Weekly)

"Trebuie să te iubeşti puţin pe tine însăţi ca să ţi placă în braţele cuiva." (Simone de Beauvoir)


Ridică ochii de pe carte. Ce plictiseală să tot vezi vorbindu-se despre necomunicare! Dacă ţii să comunici, până la urmă izbuteşti cumva. Nu cu toată lumea, e drept, dar măcar cu două-trei persoane. Aşezat pe scaunul de alături, André citea un roman din Série Noire. Ea nu-i destăinuia unele lucruri care o indispuneau, mici regrete sau supărări; şi el avea, fără îndoială, micile lui secrete, dar în linii mari ştiau totul unul despre celălalt. Aruncă o privire prin hublou: cât vedeai cu ochii, păduri întunecate şi câmpii limpezi. De câte ori străbătuseră oare spaţiul împreună, cu trenul, cu avionul sau cu vaporul, aşezaţi unul lângă altul, cu o carte în mână? De câte ori vor mai pluti oare în tăcere, unul lângă altul, pe apa mării, pe pământ sau prin aer? Clipa aceea îmbina dulceaţa unei amintiri cu bucuria unei promisiuni. Câţi ani aveau? Treizeci sau şaizeci? Lui André îi albise părul devreme: odinioară albeaţa aceea de zăpadă care îi punea în evidenţă prospeţimea mată a tenului părea o cochetărie. Acum venea la rând o alta. Pielea feţei i se întărise şi era plină de creţuri, precum tovalul scorojit, dar zâmbetul gurii şi al ochilor îşi păstrase întreaga lumină. În ciuda dezminţirilor din albumul de fotografii, figura lui din tinereţe se potrivea cu cea de astăzi: Nicole nu ştia ce vârstă are. Fără îndoială pentru că el părea să ignore că are o vârstă. El, căruia îi plăcea atât de mult, altădată, să alerge, să înoate, să urce pe munte şi să se admire în oglindă, îşi purta cei şaizeci şi patru de ani cu nepăsare. O viaţă lungă, cu râsete, lacrimi, supărări, îmbrăţişări, mărturisiri, tăceri, elanuri. Uneori însă, timpul pare că stă pe loc, iar viitorul se întinde, la infinit.
- Mulţumesc.

Nicole pescui o bomboană din coşuleţ, intimidată de corpolenţa stewardesei şi de privirea ei aspră, aşa cum i se întâmplase şi cu trei ani înainte când avusese de-a face cu chelneriţele din restaurante şi femeile de serviciu de la hotel. Nici urmă de amabilitate prefăcută, ci doar conştiinţa acută a drepturilor lor, lucru pe care nu puteai decât să-l aprobi: dar în faţa lor te simţeai vinovat sau cel puţin suspect.
- Ajungem, zise ea.

Privea cu oarecare teamă pământul care se apropia. Un viitor nesfârşit ce se putea prăbuşi dintr-o clipă în alta. Cunoştea bine acele schimbări sufleteşti bruşte, de la sentimentul de linişte şi siguranţă la împunsăturile spaimei că izbucneşte al treilea război mondial, că André face cancer la plămâni - două pachete de ţigări pe zi erau cam mult, mult prea mult - sau că avionul se zdrobeşte de pământ. Ar fi fost o bună modalitate de a o sfârşi: împreună şi fără probleme; dar nu aşa de devreme, nu acum. "Am scăpat cu bine şi de data asta", îşi zise când roţile loviră, puţin cam brutal, pista. Călătorii îşi îmbrăcară paltoanele, îşi strânseră bagajele. Tropăitul paşilor în aşteptare. Un tropăit îndelungat.
- Simţi mirosul mestecenilor? întrebă André.

Era foarte răcoare, aproape frig: şaisprezece grade, anunţase stewardesa. La trei ore şi jumătate distanţă, ce aproape era Parisul şi ce departe, Parisul care în dimineaţa asta mirosea a asfalt şi a furtună, strivit de primul zăduf al verii: ce aproape era Philippe şi ce departe... Un autobuz îi transportă - printr-un aeroport mult mai întins decât cel pe care aterizaseră în '63 - până la o clădire cu pereţii de sticlă, în formă de ciupercă, unde se făcea controlul paşapoartelor. La ieşire îi aştepta Maşa. Din nou Nicole se miră să regăsească pe faţa ei, contopite în mod armonios, trăsăturile atât de diferite ale lui Claire şi ale lui André. Subţire, elegantă, doar coafura ei "peruchiată" îi dădea un aer de moscovită.
- Cum aţi călătorit? Vă simţiţi bine? Eşti bine?

Pe tatăl ei îl tutuia, iar lui Nicole i se adresa cu dumneavoastră. Era normal şi totuşi ciudat.
- Daţi-mi mie geanta.

Şi asta era normal. Dar când un bărbat îţi duce bagajele, e pentru că eşti femeie; iar când ţi le duce o femeie, e pentru că e mai tânără decât tine, şi atunci te simţi bătrână.
- Daţi-mi tichetele de bagaje şi aşezaţi-vă acolo, zise Maşa pe un ton autoritar.

Nicole se supuse. Bătrână; uita adesea asta, dar mii de mici zgândăreli veneau să i-o amintească. "Frumoasă fată", îşi zisese zărind-o pe Maşa. Îşi amintea cum zâmbise, la treizeci de ani, când socrul ei rostise aceleaşi cuvinte despre o femeie de patruzeci de ani. Acum şi ei majoritatea oamenilor i se păreau tineri. Bătrână. Se resemna cu greu (unul dintre puţinele lucruri pe care nu i le încredinţa lui André: acea uluire tristă). "Există totuşi şi avantaje", îşi zise ea. Să fii pensionar era ca şi cum ai fi fost dat la vechituri. Dar era plăcut să-ţi iei vacanţă când aveai chef; mai exact, să fii tot timpul în vacanţă. În sălile de clasă încinse, colegii începeau să viseze la plecare. Iar ea era deja plecată. Îl căută pe André cu privirea: aştepta în picioare alături de Maşa, printre ceilalţi călători. La Paris, se lăsa acaparat de prea mulţi oameni. Prizonieri politici spanioli, deţinuţi portughezi, israeliţi persecutaţi, rebeli congolezi, angolezi, camerunezi, partizani venezueleni, peruvieni, columbieni - şi atâţia alţii de care nu-şi mai aducea aminte -, era oricând gata să le sară în ajutor, pe măsura puterilor sale. Reuniuni, manifeste, mitinguri, broşuri, delegaţii, accepta toate aceste sarcini. Era membru al multor grupări şi comitete. Aici nu-l va mai solicita nimeni. N-o cunoşteau decât pe Maşa. Nu vor avea nimic altceva de făcut decât să privească lucrurile împreună: îi plăcea să le descopere alături de el; îi plăcea ca timpul, ţinut în loc de lunga monotonie a fericirii lor, să-şi redobândească năvalnica noutate. Se ridică de pe scaun. Ar fi vrut să fie deja pe străzi, sub zidurile Kremlinului. Uitase cât de lungi puteau fi aşteptările în această ţară.
- Vin bagajele?
- Or să vină până la urmă, zise André.

Trei ore şi jumătate, se gândea el. Moscova era aproape şi totuşi încă departe! Doar trei ore şi jumătate distanţă, şi s-o vadă pe Maşa atât de rar? (Dar erau tot felul de piedici, în primul rând preţul călătoriei.)
- E mult, trei ani, zise el. Probabil că-ţi par îmbătrânit.
- Deloc. Nu te-ai schimbat.
- Te-ai făcut şi mai frumoasă.

O privea cu încântare. Crezi că nu ţi se mai poate întâmpla nimic, ţi-ai făcut toate socotelile (şi nu fusese uşor, cu toate că nu lăsase să se vadă) şi iată că o mare tandreţe cu totul nouă îţi luminează viaţa. Nu prea îi păsase de fetiţa speriată - pe atunci o chema Maria - pe care Claire i-o aducea pentru câteva ore din Japonia, din Brazilia sau de la Moscova. Tânăra venită la Paris după război ca să i-l prezinte pe soţul ei îi rămăsese străină. Dar la a doua călătorie a Maşei, în anii '60, între ei se petrecuse ceva. Nu înţelegea bine de ce Maşa se ataşase atât de puternic de el; dar fusese tulburat. Dragostea pe care i-o purta Nicole rămânea vie, atentă, plină de voioşie; erau însă prea obişnuiţi unul cu altul pentru ca André să poată trezi în ea acea veselie uimită care în clipa aceea transfigura figura un pic severă a Maşei.
- Vin bagajele? întrebă Nicole.
- Or să vină până la urmă.

Ce atâta grabă? Aici aveau timp din belşug. La Paris, André era torturat de trecerea orelor, alergând de la o întâlnire la alta, mai ales de când ieşise la pensie: se înşelase crezând că va avea timp liber la discreţie. Din curiozitate, din indolenţă, îşi luase pe cap o mulţime de obligaţii de care nu reuşea să se elibereze. Timp de o lună avea să scape de toate; va putea să trăiască cu acea nepăsare care îi plăcea atât de mult, care îi plăcea prea mult, căci din ea porneau mai toate grijile lui.
- Uite valizele, zise el.

Le puseră în maşina Maşei şi ea se aşeză la volan. Conducea încet, ca toată lumea de pe aici. Drumul mirosea a verdeaţă proaspătă, pe râul Moscova pluteau flotile de trunchiuri de copaci şi André se simţi cuprins de acea emoţie fără de care viaţa n-ar fi avut pentru el niciun haz: pornea într-o aventură care îl exalta şi-l înspăimânta totodată, aventura descoperirii. Nu-l preocupase niciodată să reuşească în viaţă, să fie cineva. (Dacă mama lui nu s-ar fi luptat cu atâta dăruire ca el să-şi facă studiile, n-ar fi simţit nevoia de a depăşi condiţia părinţilor lui: învăţători sub soarele din Provence.) I se părea că adevărul existenţei lui şi al propriei persoane nu-i aparţine: era împrăştiat în mod obscur pe întreg pământul; ca să-l cunoşti trebuia să întrebi secolele şi locurile; iată de ce iubea el istoria şi călătoriile. Dar în vreme ce studia cu seninătate trecutul ce se refracta în cărţile sale, apropierea unei ţări necunoscute - care depăşea în colcăiala sa vie tot ce putea şti despre ea - îi dădea întotdeauna ameţeală. Această ţară îl interesa mai mult decât oricare alta. Fusese crescut în cultul lui Lenin; mama lui, la optzeci şi trei de ani, activa încă în rândurile partidului comunist; el nu intrase în partid, dar în vârtejurile speranţei şi ale disperării se gândise întotdeauna că URSS deţine cheia viitorului, deci a acestei epoci şi a propriului lui destin. Totuşi, niciodată, nici măcar în anii negri ai stalinismului, nu avusese impresia că o înţelege atât de puţin. Şederea lui aici avea oare să-l lămurească? În '63, călătoriseră ca turişti - Crimeea, Soci - în mod superficial.

De data asta însă, avea să pună întrebări, să afle ce scriu ziarele, să meargă printre oameni. Automobilul intră pe strada Gorki. Trecătorii, magazinele. Va reuşi să se simtă aici ca acasă? Ideea că ar putea eşua îl umplea de panică. "Ar fi trebuit să studiez mai mult limba rusă!" îşi zise. Încă unul dintre lucrurile pe care îşi promisese că le va face, pe care nu le făcuse: nu trecuse de lecţia nr. 6 din metoda Assimil. Nicole avea dreptate să-l facă leneş bătrân. Era oricând dispus să citească, să discute, să se plimbe. Dar treburile ingrate - învăţarea vocabularului sau făcutul fişelor - nu prea îl atrăgeau. N-ar fi trebuit, prin urmare, să pună atât de mult la suflet această lume. Prea serios, prea uşuratic. "Asta e contradicţia mea", îşi zise el cu veselie. (Era o frază ce-l încântase, auzită de la un tovarăş italian, marxist convins, care îşi asuprea soţia.) Adevărul este că nu se simţea deloc rău în pielea lui.

Gara, de un verde provocator: verdele moscovit. ("Dacă nu-ţi place asta, nu-ţi place Moscova", spunea André, cu trei ani mai devreme). Strada Gorki. Hotelul Pekin: modestă înşiruire de etaje, dacă îl comparai cu zgârie-norii gigantici şi înzorzonaţi, aşa-zis inspiraţi de clădirea Kremlinului, de care era plin oraşul. Nicole îşi amintea de toate. De cum ieşi din maşină, recunoscu mirosul Moscovei, un miros de benzină şi mai pătrunzător decât în anii '63, fără îndoială pentru că maşinile erau mult mai numeroase: mai ales camioane şi furgonete. Trei ani deja? îşi zise ea intrând în holul mare şi gol. (Un cearşaf cenuşiu acoperea taraba vânzătoarei de ziare; la uşa restaurantului - cu un decor exagerat chinezesc - stăteau oameni la coadă.) Cu ce repeziciune se duseseră anii, nu-ţi venea să crezi. De câte ori îi mai rămâneau de trăit trei ani? Nimic nu se schimbase; doar pentru străini - îi prevenise Maşa -, preţul camerelor, altădată derizoriu, se triplase. Supraveghetoarea de la etajul trei le dădu o cheie. Nicole îi simţi privirea în ceafă în timp ce mergeau pe coridor. Ferestrele camerei aveau perdele, era un noroc, în hoteluri de obicei geamurile erau goale. (La Maşa, nu erau perdele adevărate, doar nişte perdeluţe transparente. Te obişnuieşti, spunea ea: şi de altfel un întuneric total ar fi deranjat-o, n-ar fi putut dormi.) Jos, marele bulevard era terminat; automobilele dispăreau într-un tunel, sub piaţa Maiakovski. Mulţimea, pe trotuare, avea culori de vară: femeile se plimbau în rochii înflorate, cu braţele şi picioarele goale. Era luna iunie, îşi închipuiau că e cald.
- V-am adus câteva lucruşoare, îi zise Nicole Maşei, începând să desfacă valiza.

Romane noi din colecţia Pléiade, câteva discuri. Şi de asemenea jachete, ciorapi, bluze. Maşei îi plăceau toaletele. Pipăia cu plăcere lâna, mătasea, compara culorile. Nicole se duse la baie. Încă un noroc: robinetele şi apa WC-ului funcţionau. Îşi schimbă rochia şi-şi aranjă faţa.
- Ce rochie frumoasă! zise Maşa.
- Îmi place mult.

La cincizeci de ani, toaletele ei i se păreau întotdeauna fie prea triste, fie prea vesele. Acum ştia ce are voie să îmbrace şi ce nu, îşi alegea îmbrăcămintea fără probleme. Şi fără plăcere. Relaţia intimă, aproape tandră, pe care o avea altădată cu veşmintele nu mai exista. Îşi agăţă taiorul în şifonier: deşi îl purtase doi ani, era un obiect indiferent, impersonal, în care nu regăsea nimic din persoana ei. În timpul acesta, Maşa îi zâmbea în oglindă nu bluzei cu mâneci lungi pe care o îmbrăcase, ci unei încarnări a ei înseşi, neaşteptată şi seducătoare. Da, îmi aduc aminte, îşi zise Nicole.
- Am rezervat o masă la restaurantul Praga, spuse Maşa.

Îşi amintise că era restaurantul preferat al lui Nicole: atât de prevenitoare şi cu o memorie la fel de bine organizată ca a mea. Nicole înţelegea afecţiunea pe care i-o purta André. Cu atât mai mult cu cât el îşi dorise întotdeauna o fată, ba chiar îi purta o oarecare pică lui Philippe că e băiat.

În zece minute Maşa îi conduse la restaurant. Îşi lăsară paltoanele la vestiar, rit obligatoriu: era interzis să intri într-un restaurant cu paltonul pe umeri sau pe braţ. Se aşezară într-o sală pardosită cu dale, plină de palmieri şi verdeaţă; un mare peisaj în nuanţe violete acoperea un perete întreg.
- Câtă votcă? întrebă Maşa. Eu conduc, aşa că nu beau.
- Cere totuşi trei sute de grame, zise André.

Privirea sa o căută pe a lui Nicole:
- Pentru prima seară?
- Pentru prima seară, fie, zise ea, zâmbind.

André avea tendinţa să bea aşa cum şi fuma, în exces. În privinţa tutunului, ea renunţase să mai lupte, dar când era vorba de alcool, reuşea să-l modereze.
- Pentru prima seară îmi las baltă regimul, zise ea. Am să iau icre negre şi pui cu legume.
- Ţineţi regim?
- Da, de şase luni. Începusem să mă îngraş.

Poate că mânca mai mult decât înainte să iasă la pensie; în orice caz, făcea mai puţin efort. Philippe îi spusese într-una din zile: "Ei, dar ce văd, te rotunjeşti"! De atunci însă nu mai păruse să observe că s-a subţiat. Şi tocmai anul acesta, la Paris, nu se vorbea decât de cum să-ţi păstrezi silueta şi cum să scazi în greutate: calorii puţine, hidraţi de carbon, pilule miraculoase.
- Arătaţi foarte bine, zise Maşa.
- Am slăbit cinci kilograme. Şi am grijă să nu le pun la loc. Mă cântăresc în fiecare zi.

Nu-şi imaginase vreodată că-i va fi dat să-i pese de ce greutate are. Şi acum uite! Cu cât se recunoştea mai puţin în trupul ei, cu atât se simţea mai obligată să se ocupe de el. Era în sarcina ei, şi ea îl îngrijea cu un devotament plictisit, aşa cum faci cu un vechi prieten mai puţin apropiat, mai puţin însemnat, care ar fi avut nevoie de ea.
- Deci Philippe se însoară, zise Maşa. Cum e logodnica lui?
- Drăguţă, deşteaptă, spuse André.
- Mie nu-mi place deloc, zise Nicole.

Maşa pufni în râs:
- Mă aşteptam să spuneţi asta! N-am văzut niciodată o soacră care să-şi placă nora.
- E genul "femeie totală", zise Nicole. Ca ea sunt câte vrei la Paris. Cu o profesie nu prea clară, cu pretenţia că ştiu să se îmbrace, că fac sport, că sunt bune gospodine, că ştiu să-şi crească nemaipomenit copiii; care vor să demonstreze că sunt capabile să reuşească pe toate planurile. Dar de fapt se împrăştie, nu ajung să realizeze nimic. Genul ăsta de femeiuşti mă sperie.