Mândră să fiu rromă. De la Faţa Luncii la Sorbona: un destin de excepţie

Citiţi prefaţa şi introducerea acestei cărţi.


Anina Ciuciu s-a născut la Craiova, într-o familie de rromi. În 1999, după multe peripeţii, a ajuns în Franţa, la Bourg-en-Bresse, împreună cu părinţii şi surorile ei. Însă acest parcurs a fost deosebit de dificil: s-au confruntat cu cea mai neagră sărăcie, locuind în condiţii insalubre - în tabere de rromi, într-o cazarmă dezafectată şi câştigându-şi traiul din cerşit. Ajutaţi de o trecătoare generoasă, apelează la autorităţi şi primesc o locuinţă. De asemenea, li se oferă posibilitatea de a lucra în condiţii decente.

Pasionată de învăţătură, Anina nu renunţă la şcoală, în ciuda felului în care este tratată acolo de unii copii. Iar eforturile îi sunt răsplătite: obţine bacalaureatul ştiinţific, licenţa în Drept şi e acceptată la prestigioasa Universitate Sorbona.

Anina e un model de curaj şi determinare: a demonstrat că, prin perseverenţă şi dorinţă de a învăţa, poate să-şi împlinească visul - acela de a fi magistrat şi cetăţean demn al Europei.
Aceasta este povestea Aninei Ciuciu, tânăra de etnie rromă care a pornit de la periferia insalubră a Craiovei şi a ajuns peste ani să studieze la Universitatea Sorbona.

Din copilăria petrecută prin taberele de rromi şi până la acceptarea la Sorbona, confesiunea Aninei Ciuciu ne invită să urmărim destinul incredibil al acestei tinere femei hotărâte să-şi depăşească propria condiţie, însă fără să-şi uite originile. O frumoasă lecţie de viaţă, ce speră să schimbe atitudinea faţă de comunitatea rromă.


Niciodată nu voi reuşi să le mulţumesc îndeajuns părinţilor mei pentru cât de mult m-au ajutat să fi u ceea ce sunt astăzi şi ceea ce aspir să devin. Ştiu, poate că e cam banal să spui asta sau să o scrii, dar chiar o cred cu adevărat. De fapt, am crezut-o dintotdeauna, încă din copilărie; o copilărie cu amintiri deja atât de îndepărtate, dar pentru totdeauna înrădăcinate în memoria mea. Aşa că, atunci când îi văd pe tatăl meu şi pe mama mea, când îi privesc şi când pe chipul lor apare acel zâmbet prietenos dintotdeauna, în ciuda încercărilor pe care le-au trăit, îmi promit ca, în ziua în care voi avea şi eu copii, să pot dovedi acelaşi curaj, aceeaşi dârzenie, aceeaşi forţă de dăruire pentru a iubi, pentru a ajuta şi a susţine. Pentru că, de când m-am născut, ei n-au încetat nicio clipă să vrea ce-i mai bun pentru copiii lor. De-a lungul anilor, au făcut tot ce au putut astfel ca viaţa mea (şi a celor trei surori ale mele) să fie cât mai bună posibil, cu preţul unor sacrificii adeseori uriaşe. Le-au făcut punându-şi în pericol viaţa şi sănătatea, de-acum atât de slăbită.

Dacă stau însă bine să mă gândesc, se pare că dorinţa de a vrea ce-i mai bun pentru aproapele tău este adânc înrădăcinată, se află în gena poporului meu. Se pare că recompensa cea mai frumoasă pentru o mamă şi un tată este să-şi vadă copilul că a ajuns cineva şi că s-a luptat pentru asta.

De când mă ştiu, părinţii mei nu şi-au dorit altceva. Chiar şi astăzi, tot la asta aspiră. Toată viaţa au dat piept cu munţii, s-au izbit de ziduri, de uşi închise. Adeseori, uşile le-au fost trântite în faţă, n-au reuşit să dărâme zidurile şi nici să escaladeze munţii. Dar nu au renunţat niciodată - pentru noi, pentru ei.

Viaţa mea, ca şi aceea a părinţilor mei şi a surorilor mele, nu a fost întotdeauna uşoară şi mi-e cât se poate de clar că viitorul meu şi al apropiaţilor mei nu se anunţă deloc senin.

Este soarta noastră; suntem pregătiţi încă de la naştere. Unii au totul de-a gata de când vin pe lume şi nu trebuie decât să ceară ca să obţină: nu a fost cazul meu.

Viaţa mea şi a celor de-un neam cu mine a fost, este şi va rămâne o luptă veşnică împotriva nedreptăţii şi prejudecăţilor: sunt rromă, rromă din România.

Sunt rromă şi azi sunt mândră să fiu astfel şi s-o declar răspicat. N-a fost însă mereu aşa.

Şi dacă astăzi trăiesc în Franţa, ţara drepturilor omului, lupta mea - menirea mea -, ca şi cea a semenilor mei, trebuie dusă zilnic, pentru a şterge aşa-zisa diferenţă a noastră faţă de ceilalţi şi pentru ca textul Constituţiei, redactat în 1789 de reprezentanţii poporului francez, să fie respectat şi în ceea ce ne priveşte.

Primul articol stipulează: "Oamenii se nasc şi rămân liberi şi egali în drepturi..." Fraza pe care am iubit-o şi am apărat-o mereu, încă de când eram copil, este însă cea care constituie articolul XI şi care afirmă: "Comunicarea liberă a gândurilor şi opiniilor este unul din drepturile cele mai de preţ ale omului; fiecare cetăţean poate deci să vorbească, să scrie şi să tipărească liber..."

E ceea ce mi-am dorit dintotdeauna: să am dreptul să acţionez liber, fără constrângeri. Doar că, de-a lungul vieţii mele şi a apropiaţilor mei, mi-am dat seama rapid că acestea nu erau decât nişte cuvinte frumoase!

Trăiesc de cincisprezece ani în Franţa, ţară europeană, ţară fără frontiere. Dar şi asta este doar pe hârtie. Pentru că trebuie să dovedesc în fiecare zi că locul meu şi al familiei mele este aici, în patria lui Voltaire, că, de atâţia ani, noi suntem acum acasă în Franţa.

Am citit recent undeva că rromii, care au fost dintotdeauna alungaţi, erau un popor mereu pe drumuri. Dacă aşa stau lucrurile, atunci pot lesne să spun că azi părinţii mei au trecut, sper, de ultima barieră!

Sper din toată inima că ei nu vor face cale-ntoarsă şi că îşi vor putea aşeza definitiv bagajele în acest loc care pare Eldorado, la capătul unui drum presărat cu obstacole. Pentru ei, pentru poporul rrom adesea puţin cunoscut, dar despre care se scriu atâtea, am vrut să-mi spun povestea, ca toată lumea să priceapă că, în adâncul sufletului nostru, există iubire şi speranţă, că nu vrem să fim respinşi sau compătimiţi, ci doar înţeleşi.

Mă numesc Anina, am douăzeci şi doi de ani, ţara mea este Franţa, dar originile mele se află undeva la mai bine de două mii de kilometri de Paris. M-am născut la Craiova, în frigul românesc al lunii ianuarie 1990.

În iarna aceea îngheţată, ţara mea trăia cea mai mare revoluţie din istoria sa. Într-adevăr, cu câteva săptămâni înainte, poporul român se revoltase, sătul de atâtea nedreptăţi şi mizerie, oprimat de anii de dictatură, toate astea ducând la căderea vechiului regim comunist şi la executarea soţilor Elena şi Nicolae Ceauşescu. Ajuns la putere în 1965, Conducătorul fusese ultimul, în "estul" Europei, care fluturase stindardul dogmei, care pusese în practică un naţionalism de faţadă, ceea ce n-a făcut decât să-i accentueze tendinţele xenofobe.

În vremea aceea, viaţa nu era deloc uşoară pentru români. Însă pentru poporul rrom sau "Romani Cel" (de unde denumirea de romanichel în franceză), a fost clar cea mai rea perioadă din existenţa sa - acest popor care venise din India în jurul anului 800 şi se stabilise pe locul ce avea să devină România. Sub regimul dictatorial, poporul nostru a fost întruna umilit, agresat şi obligat să se supună voinţei politice. Cei care erau atunci la putere au făcut totul ca strămoşii mei să-şi părăsească meseriile vechi de secole, meserii diverse ca fierar, căldărar, împletitor de coşuri, cărămidar, tâmplar... Alţii, şi asta încă din vremuri îndepărtate, aveau talent artistic şi dădeau spectacole ca muzicieni, dansatori, dresori de şerpi sau de urşi. Majoritatea femeilor ghiceau în cărţi, preziceau viitorul sau erau spălătorese şi se ocupau de copii. Dar regimul comunist românesc, această republică pretins populară, i-a silit pe toţi aceşti oameni să muncească în ferme de stat, ca nişte sclavi. Şi îmi cântăresc bine cuvintele când spun "sclavi".

În spiritul politicii represive instaurate în ţara mea, Ceauşescu preconizase sedentarizarea forţată a rromilor, care au fost mutaţi în case vechi, făcute din te miri ce şi aflate la marginea oraşelor.

Într-unul din aceste cartiere, situat aproape de periferia de vest a Craiovei, trăia familia mea. Bineînţeles că nu am decât nişte amintiri vagi despre locurile acelea aşa cum erau ele pe atunci, în schimb, îmi amintesc foarte bine că ne adunaserăm toţi în casa lui Boana, bunicul meu dinspre tată.

Bunica mea se numea Cizmăriţa. În această locuinţă modestă, pe care bunicul o construise cu mâinile lui, trăiau şi părinţii mei, sora mea mai mare, Anita, sora mea mai mică, Maria, unchiul Gari cu soţia lui, Carmena, şi copiii lor, Tibi, gemenele Nori şi Meri, şi mezinul, Boana.

Unchiul meu Vasile, cel mai mare dintre fiii lui Boana, locuia într-o casă lipită de cea a bunicului, cu soţia lui, Ministra, cu fiicele lor, Ancuţa, Citadela, Pamela şi cu fiul lor, Tibi. Şi eram mereu împreună.

Toţi rromii trăiau astfel, în familie, unul lângă altul, uniţi. Aşa e tradiţia la noi.

În casele noastre, se găseşte întotdeauna o încăpere centrală, în care copiii, apoi părinţii, iau masa când au ce să mănânce. Apoi, în jurul acestei camere, se află mai multe încăperi, în care dorm fraţii şi surorile.

Conform tradiţiei, fiii rămân în casa părinţilor şi îi ajută pe aceştia atât financiar, cât şi la treburile de zi cu zi, în vreme ce fiicele se duc să locuiască la soţ, într-o altă casă, care nu este niciodată foarte departe de cea părintească.

În felul acesta iau naştere cartierele de rromi, în care toată lumea se cunoaşte, în fiecare casă găsindu-se câte un văr, o mătuşă, un frate vitreg...

Din toate studiile şi cercetările făcute de puţinele organizaţii care se interesează de poporul nostru reiese adesea că, în aceste cartiere în care suntem toleraţi, primul motiv de nelinişte, în afară de insalubritate, este suprapopularea.

Într-adevăr, unele familii trebuie, pentru că nu au de ales, să trăiască îngrămădite, câte cincisprezece sau douăzeci de oameni în două camere. Coabitarea este, desigur, de cele mai multe ori dificilă, nu există intimitate şi, din nefericire, promiscuitatea duce la căsătorii între rude în unele familii. Din fericire, noi n-am trăit aşa ceva.

În schimb, am avut parte din plin de insalubritate! Ca şi alte familii din cartierul Faţa Luncii, în care locuiam. Erau mai multe locuinţe mici, făcute din ciment, cărămizi, un şir de construcţii din lemn, tablă şi diverse alte materiale reciclate. Toate aceste case se aliniau mai mult sau mai puţin în peisaj, înşiruindu-se de-a lungul străzii Hanul Roşu, o stradă pietruită, plină de găuri şi aproape impracticabilă pentru maşini, mai ales iarna.

Vara, ne invada praful, alături de mirosurile care veneau de pe câmpul învecinat, care servea drept groapă de gunoi a oraşului. Acolo, era un soi de fum, ceva ca o pâclă ce plutea permanent peste gunoaiele deversate, un loc folosit ca teren de joacă de către unii copii din cartier.

Dar acest depozit de gunoi sub cerul liber era mai ales o sursă de descoperiri pentru cei mai năpăstuiţi dintre noi. Mulţi îşi petreceau ziua acolo, căutând prin grămezile de gunoi, scotocind, dezgropând, ca să dea de ceva ce le-ar fi putut fi util.

Este cartierul copilăriei mele, locul unde m-am născut, unde am trăit. Acolo se afla, aşadar, căminul familiei noastre; o casă cu pământ pe jos, un adăpost fără apă curentă, fără sistem de canalizare, cu acces precar la sistemul electric, mai mult sau mai puţin improvizat de bărbaţi.

În acest cartier în care continuă să trăiască rromii din Craiova, nu există niciun acoperiş etanş. Peste tot, olanele şi tabla sunt deteriorate, lăsând ploaia, zăpada, vântul să pătrundă în case. Nici pereţii locuinţelor nu sunt izolaţi conform normelor de construcţie.

Altfel spus, eram supuşi capriciilor anotimpurilor: ploaia toamna, căldura sufocantă vara, dar mai ales frigul îngheţat, când temperatura scade mult sub zero grade, ne puneau în pericol sănătatea.

Nu ajungi la bătrâneţe într-o tabără de rromi. Studiile arată că, şi în prezent, speranţa de viaţă aici este cu zece până la cincisprezece ani mai mică decât în alte părţi! În secolul trecut, în Faţa Luncii, ca în toate taberele din Europa Centrală şi de Est, lucrurile stăteau încă şi mai rău.

Bunicii mei, care în vremea aceea erau printre cei "mai bogaţi" de pe stradă, dispuneau de o casă, al cărei unic confort consta dintr-o sobă şi covoare mari, întinse direct pe pământul bătătorit. Dar nici la ei nu era apă. Mama se ducea să ia apă de la sute de metri de casă, aproape de civilizaţia care făcuse totul ca să nu ne dea o picătură.

Şi, în ciuda vârstei fragede pe care o aveam atunci, îmi amintesc cum mama şi una dintre mătuşile mele se întorceau din oraş îngheţate, ducând blocuri de gheaţă pe care apoi le spărgeau în nişte cazane mari, negre, puse deasupra unui foc de lemne. Apoi, puteam să ne spălăm în lighene foarte mari. Ca să spele rufele, mama se ducea la un râu de la ieşirea din oraş. Adeseori, folosea şi adăpătoarea mare de piatră, care se găsea în grădina bunicului. Şi nu, pe vremea aceea nu aveam robinet, puţ sau vreo sursă naturală de apă.

Cel mai rău e că şi în 2012 lucrurile stau la fel. Nimic nu s-a schimbat în România. Rromii continuă să-şi ducă zilele cantonaţi la periferiile cel mai puţin vizibile ale oraşelor, în zonele cele mai îndepărtate, dar mai ales în cele inundabile, aflate în apropierea gropilor de gunoi sau pe terenurile cele mai sterile, pe care nu creşte nimic. Şi cum o parte infimă dintre rromi sunt proprietari ai pământurilor pe care şi-au improvizat o locuinţă, iar oraşele şi comunele ne-au tolerat mai mult sau mai puţin prezenţa în acele locuri, nu s-a avut în vedere niciun efort, niciun proiect de amenajare sau de îmbunătăţire.

În acest context, e o utopie să spunem azi că, într-o zi, autorităţile din România vor lua decizia să asigure curent electric sau un minim sistem de canalizare în cartierele de rromi.