Prefaţă şi introducere la Mândră să fiu rromă

Citiţi un fragment din această carte.


Era în decembrie 2012, în plină eră a mondializării şi modernizării, a comunicării prin intermediul mass-media şi al reţelelor sociale, când am primit un mesaj pe e-mail de la o tânără, al cărei nume îmi era familiar. Tânăra studentă de la cea mai prestigioasă universitate pariziană, Sorbona, mă ruga să-i fac prefaţa cărţii pe care tocmai o scria şi care avea să apară în curând în Franţa sub titlul Je suis Tzigane et je le reste.

Tânăra femeie era Anina, prima studentă de etnie rromă care fusese admisă la această universitate cu tradiţie, cunoscută în lumea întreagă. Cu puţin înainte să-mi ceară această prefaţă, apăruserăm împreună în paginile unei reviste româneşti de mare tiraj, ce consacra o ediţie specială unor persoane şi celebrităţi de origine rromă care-şi făuriseră o carieră de succes. În aceeaşi perioadă, povestea ei fusese transmisă pe numeroase canale din presa scrisă şi audiovizuală din România. Se vorbea despre parcursul său admirabil, pentru care o contactasem şi eu însumi, ca să o premiez în cadrul ceremoniei "Gala de excelenţă a rromilor", organizată la Bucureşti în data de 18 decembrie 2012. Ceremonie la care, din păcate, nu a putut participa, fiindcă avea examene la facultate chiar în aceeaşi zi.

Povestea Aninei îmi aminteşte de propria poveste, de la viaţa petrecută în regimul comunist pe care l-a cunoscut ţara noastră, până la perseverenţa nemăsurată de care am avut nevoie ca să-mi depăşesc condiţia precară şi să reuşesc în viaţă.

Mă bucur că Anina a găsit în ea curajul şi forţa de a pune pe hârtie experienţele, evenimentele, deopotrivă dureroase şi traumatizante, dar şi fericite, care au condus-o la această etapă din viaţa ei. Îmi dau seama cât de greu i-a fost, dar voinţa sa de a duce la bun sfârşit o luptă împotriva prejudecăţilor din pricina cărora a suferit personal şi din pricina cărora, din păcate, comunitatea noastră a suferit de-a lungul secolelor, îşi are pe deplin justificată reticenţa. Şi fără îndoială că, graţie unui efort prin care se depăşeşte pe sine însăşi, ea va reuşi, sunt sigur, să-şi ducă până la capăt proiectul. Ambiţie pe care o susţin cu cel mai mare entuziasm, dată fiind misiunea de integrare a comunităţii rrome în societatea românească, misiune care îmi revine de mai mulţi ani, mai întâi în calitate de ambasador european al minorităţii rrome în 2007 şi 2008, apoi în calitate de consilier de stat care se ocupă de problema rromă, şi pe care voi continua să o sprijin în cursul mandatului meu de senator. Lupta contra prejudecăţilor a devenit menirea mea. Iar exemplul pe care-l reprezintă Anina serveşte din plin acestei cauze nobile. Iată motivul pentru care am acceptat cu plăcere să prefaţez această carte.

Sper din tot sufletul ca mesajul pe care-l transmite mărturia Aninei să influenţeze un număr cât mai mare de tineri de origine rromă şi nu numai, să reprezinte pentru cititori un model de supravieţuire, un exemplu care să demonstreze că prin muncă, perseverenţă şi încredere îţi poţi crea propriul drum şi îţi poţi clădi propria viaţă.

Sunt profund convins că, aşa cum eu însumi am reprezentat un model pentru Anina, prin experienţa şi succesul său, prezentate în acest volum, îi va inspira şi ea pe tinerii rromi de azi, precum şi pe cei din generaţiile viitoare.



În toiul verii 2012, evacuările taberelor de rromi s-au aflat pe prima pagină a ziarelor din Franţa. Manuel Valls, ministrul Afacerilor Interne, numit doar cu câteva luni în urmă în cadrul guvernului socialist al lui Jean-Marc Ayrault, îşi reafirma cu această ocazie, pe toate frecvenţele şi în faţa tuturor camerelor, voinţa de "a desfiinţa taberele când există o hotărâre judecătorească". Exact acesta era şi cazul taberei de la Villeneuve-le-Roi, în Val-de-Marne, în care o sută de adulţi şi copii care se stabiliseră acolo din primăvară erau pe cale să fie alungaţi de trupele CRS[1] şi de buldozere.

Aceeaşi măsură fusese luată şi în Evry, în departamentul Essonne, oraş în care Manuel Valls fusese primar înainte de a intra în guvern. La Villeneuve-le-Roi, ca şi la Evry, la Marsilia, la Créteil, în nord, sau în regiunea lyoneză, procedurile judiciare se înmulţeau.

Şi, de fiecare dată, autorităţile invocau raţiuni strict legate de siguranţa oamenilor, condiţii de insalubritate inacceptabile. "Trebuie găsite soluţii în ceea ce priveşte asigurarea de locuinţe şi integrarea, dar în primul rând trebuie scoşi din ţară cei care sunt în situaţie de şedere ilegală", adăugase atunci Manuel Valls.

În acest context în care presa nu vorbea decât despre desfiinţarea taberelor, mizerie, expulzare, în această perioadă în care, pe anumite bloguri, unii au profitat la maximum ca să-şi scuipe din nou veninul asupra rromilor, o voce blândă s-a auzit răsunând pe frecvenţa RTL.

Cea a Aninei, o tânără de douăzeci şi doi de ani, care locuia în Bourg-en-Bresse, în Ain. Cu accentul ei uşor, ea explica în dimineaţa de 23 august 2012 că trăise în squat-uri[2], în tabere, în camere dărăpănate când sosise în Franţa, la vârsta de şapte ani. Apoi povestea cum dormise într-un camion, că nu-şi potolise niciodată foamea, că cerşise, iar asta fusese umilitor pentru ea.

Din reportajul lui Frédéric Perruche aflam însă şi că învăţase franceza în câteva luni, că luase bacalaureatul la profilul ştiinţific cu medie bună, că tocmai obţinuse, cu rezultate strălucite, licenţa în Drept. Şi, mai ales, că peste câteva zile avea să ajungă să studieze la celebra Universitate Sorbona din Paris.

"Când treci prin ceea ce am trecut eu, eşti determinat la culme să reuşeşti, spunea ea. Este singura modalitate prin care poţi să-ţi iei revanşa asupra vieţii. Rromii nu sunt numai persoane care cerşesc sau care trăiesc aşa, hoinărind peste tot. Alcătuiesc o comunitate care are o cultură, o istorie şi trebuie să încerci să-i cunoşti. Nu trebuie să vă fie teamă, trebuie doar să încercaţi să ne înţelegeţi şi să ne daţi o şansă."


Când am ascultat ce spunea în dimineaţa aceea, am vrut să ştiu mai multe despre tânăra care avea curajul să vorbească, despre acea absolventă care voia să devină judecător, despre acel parcurs unic prin care o fată din taberele de rromi ajungea până la Sorbona.

Câteva zile mai târziu, eram la ea acasă, la Bourg-en-Bresse. Şi a început să-mi spună povestea ei. Tânăra femeie timidă de la începutul întrevederii a cedat rapid locul unei copile care îmi povestea amintirile ei dintr-o altă lume, dintr-o altă epocă.

Nu-mi venea să-mi cred urechilor. Fiecare relatare, fiecare amintire adânc ascunse în cotloanele memoriei ţâşneau la suprafaţă într-un torent de cuvinte, imagini crude, murdare, oribile.

Dar, pe măsură ce trecea timpul, frazele ei deveneau mai blânde, mai vesele, mai pline de speranţă, mereu însoţite de o fărâmă de nostalgie.

Copilul redevenise adult, dar ea nu uitase de unde venise şi nici unde voia să ajungă.

Am rămas vreme de o săptămână alături de această femeie care se dezvăluia din ce în ce mai mult cu fiecare zi şi care considera că acest prag "Sorbona", această călătorie la Paris, departe de părinţi, sosea prea repede, mult prea repede.

Pentru că îi era teamă de momentul în care avea să-şi lase căminul în urmă. Pentru prima dată în frageda ei vârstă, avea să plece departe de ai săi, să zboare cu propriile aripi, pentru binele ei şi fericirea întregii familii.

N-am văzut niciodată părinţi atât de mândri de fiica lor. N-am văzut niciodată părinţi care să se sacrifice atât de mult pentru copilul lor.

În zorii zilei de luni, 17 septembrie 2012, Anina a intrat la Sorbona, gândindu-se la părinţi, la drumul incredibil pe care-l străbătuse până acolo.

În ziua aceea, la ştiri, nimeni nu a vorbit despre evacuarea taberelor de rromi.