Casa Nataliei Drăgan era izolată pe coasta aceasta de deal. Aproape de ei, chiar pe coama dealului, se afla numai cimitirul şi, puţin mai încolo - biserica. Iar încolo, în jos, urma satul. Pe coasta asta însă se afla numai casa lor. De aici se vedea până jos în vale: pădurea din stânga, imaşul plin de tufe de măceş şi de lumânărele galbene, acum aproape uscate, şi drumul care urca şerpuit pe lângă iazul aflat la vreo cincizeci de metri mai jos de casă. Însă nici drumul nu era prea umblat în ultima vreme, fiindcă se făcuse şosea asfaltată pe cealaltă parte, iar oamenii, care veneau sau se duceau la oraş, preferau să ocolească dealul pe acolo, deşi drumul era mai lung.
Dar pe Natalia n-o speria singurătatea locului. Din 1941 bărbatu-său plecase la război, în '44 fusese dat dispărut şi nu se mai întorsese. Aşa că se învăţase singură. Şi cu greutăţile. Nu o mai speria, ca-n tinereţe, că locul e aproape pustiu. Totuşi, mai veneau copii cu vacile pe imaş, mai trecea rareori câte-o căruţă... De fapt, era atâta singurătate aici, iar oamenii, timpul, lumea păreau atât de departe, nespus de departe, încât femeia era liniştită, împăcată. Trăia pur şi simplu.
Soarele strălucea limpede şi uscat în crucea amiezii. Lumina povârnişul arămiu, cu lumânărelele galbene, fazanii se auzeau foind prin porumbişti, vântul adia când şi când, agitând săbiile porumbului. Iar tabloul pădurii, cu nuanţe de la roşu aprins la cafeniu întunecat, era o minune. Totul era strălucitor. Nimic nu amintea de "toamna vieţii", toamna luată drept alegorie a perioadei de declin a vieţii. Roşul de sub poala pădurii era mai degrabă un ţipăt al vieţii, iar fazanii umblând bezmetici pe sub tufe te duceau cu gândul mai curând la rutul tinereţii decât la floarea vârstei.
Dar Natalia, care trăia de când se ştia pe aceste locuri, nu-şi dădea seama de minunatul tablou. Ea, cum spuneam, trăia şi atâta tot. Trăia surdă la acordurile vântului prin porumbişte, surdă la acordurile istoriei lumii, la cătuşele evenimentelor lumii. Cine să o condamne pentru surzenia ei? Nu suntem toţi instrumente în mâna istoriei, imobilizaţi de istorie? Nu suntem totdeauna conduşi, deşi unora li se pare câteodată că, vai! ei conduc? Dar Nataliei nu i s-a părut niciodată că ea conduce. Nici măcar nu-şi dădea seama că era îmbrâncită de istoriei. Ea plutea încoace şi încolo, lipsită de voinţă şi fără să ştie, ca un bobocel pe iazul din vale. A avut parte puţin timp de dulceaţa traiului cu Fănică al ei, iar pe urmă a crescut singură, fără bărbat, patru copii, a plătit cote la stat care veneau cu nemiluita după război, a ţinut din răsputeri gospodăria cu necazurile ei, iar acum voiau să-i ia la colhoz bruma de avere...
Dar cei umili, ca ea, n-au timp să cugete că trăiesc asemeni unui bobocel pe iaz.
*
Natalia, învârtind cu o lopăţică de lemn în zacuscă, se uită printre talgerele cafenii de floarea-soarelui din grădiniţă şi zăreşte licărind iazul albastru. Şi deodată vede un bărbat care stă lângă iaz şi se uită cu mâna la ochi înspre casa lor. Pare un bătrân cerşetor. Natalia îşi caută de treaba ei, dar din când în când se uită înspre iaz. Bătrânul e tot acolo. Îşi pune mâna la ochi, ca să nu-l deranjeze soarele, şi se uită la casa lor. Se vede treaba că nu vede prea bine din cauza soarelui. După vreun ceas tot nu plecase.
- Lică, strigă Natalia către unul din băieţi. Ia mergi tu şi închide poarta!
Ascultător, băiatul merge şi închide poarta, iar în acest moment Natalia vede cum bătrânul, văzând că este luat drept vreun vagabond pus pe hoţii, se întoarce şi dispare după nişte tufe de măceş, trăgând un picior după el. Era şchiop.
Însă peste puţin timp bătrânul şchiop apare din nou. De data aceasta mai la vale. Făcuse cineva acolo o băncuţă din reteveie subţiri de mesteacăn, iar el se aşează pe băncuţă. Un nor negru trece prin sufletul Nataliei, când îl vede stană pe banca albă de mesteacăn. Nu-i a bine! Apoi îşi face sânge rău pentru că o apucase frica. De ce să-i fie frică? Că un om se uită, cu încăpăţânare ce-i drept, spre casa lor?
Simţind îngrijorarea maică-sii, Măriuca fuge ca o căpriţă spre gard şi se aburcă pe acesta, ca să vadă mai bine. Pe urmă se întoarce tot ţopăind:
- Pare că ne-ar cunoaşte, o fi vreun cerşetor care-a mai fost pe aici.
- Nu, nu, face maică-sa. Îi cunosc eu pe cei care trec pe-aici.
- Da-i vai de capul lui, mamaie, de-abia merge! Să-i dăm ceva de pomană şi...
- Nu! Să nu vă prind că mergeţi să-i daţi de pomană!
Timpul se scurge încet, dar cerşetorul tot nu pleacă. Stă înfipt pe bancă şi se uită insistent spre casă. Soarele scăpăta de-acuma, când Natalia se hotărâşte. Trimite tot pe Lică, băiatul în care avea mai mare încredere, peste deal la frate-său Culai, cel însurat. Lică ţâşneşte prin fundul grădinii, se furişează printre mormintele cimitirului şi coboară în sat. Se înserase şi Natalia stătea ca pe jar. În sfârşit, Lică se întoarce, dar nu cu frate-său, ci cu Varvara, soţia lui Culai, nora Nataliei. Varvara are în braţe şi copilul, Ştefănel, un prunc rozior şi dolofan. Culai era plecat să aducă fânul tocmai de la Beldeasca şi nu se întorsese, dar Varvara i-a lăsat vorbă să vină aici când se întoarce. Chiar fără Culai, Nataliei i s-a mai uşurează inima, fiindcă o ştia pe nora-sa tare bărbătoasă. Aşa şi e. Cum vine, Varvara lasă din braţe pe Ştefănel, ia furca şi a iese în drum să-l ia la întrebări pe cerşetor. Însă acesta pierise, nu l-au mai văzut toată seara. Pe urmă femeile pregătesc furca, două sape, o lopată "să fie la îndemână" şi se culcă. Natalia şi Varvara dorm împreună. Varvara se trezeşte o dată, ca să "dea piept" pruncului, dar Natalia nu pune geană pe geană toată noaptea.
Natalia se scoală dis-de-dimineaţă şi se uită în lungul drumului. Cerşetorul, slavă Domnului, nu apăruse! Apoi femeia se apucă de zacusca pe care o lăsase neisprăvită în zăpăceala de ieri. După o vreme apare şi Culai, iar după ce maică-sa îi povesteşte întâmplarea, zice:
- Vi s-o fi părut!
Apoi se aşează pe nişte doage vechi şi începe să fumeze liniştit. Pe rând se trezesc şi ceilalţi. Stau pe lângă plita de afară, pe care fierbe nişte lapte, şi vorbesc de-ale lor. Ultima se trezeşte mezina Măriuca. Merge repede la poartă să-i ducă lui Ghemotoc, căţelul legat acolo, un pic de lapte. Dar se întoarce în goană, scapă ulcica din mână şi strigă:
- Mamaie, s-a întors! Uite-l!
Măriuca nu mai zburda ca ieri. Acuma se temea şi ea. Se vede că înfricoşarea maică-sii i se transmisese. Toţi se uită în lungul drumului şi-l văd pe cerşetor neclintit pe bancă.
- Du-te, Culai, şi vezi ce-i cu el. Că nu mai pot, mă doare la inimă!
Culai aruncă mucul ţigării, îl buchiseşte îndelung cu vârful bocancului, de parcă ar fi ezitat. Unii din sat, care nu-l cunoşteau prea bine sau erau invidioşi, spuneau că e "chitcăit", adică prea încet, mocăit, dar Natalia ştie bine că, sub aparenta lui mocoşeală, băiatul ei cugetă bine înainte de a lua o hotărâre. Iar când o ia... Doamne fereşte să stai în faţa lui! Aşa şi acum. După ce se gândeşte bine, Culai porneşte liniştit şi hotărât spre poartă.
- Ia măcar bărdiţa cu tine, îi zice Natalia.
Dar Culai face un gest cu mâna de sus în jos, adică "lasă", şi merge mai departe. Spetele i se mişcă alene. E voinic ca un taur. Mama uită pe o clipă de grija ei şi îl urmăreşte cu admiraţie. Pe spetele astea ale băiatului s-a sprijinit toată gospodăria atunci când ei i-a fost peste puteri s-o ducă mai departe. Toate greutăţile au căzut pe băiatul ăsta, l-au călit, iar acum, la nici douăzeci şi cinci de ani, e un bărbat matur. Zdravăn şi de încredere.
Culai se apropie de cerşetor şi amândoi încep să vorbească. Natalia şi ceilalţi îi privesc de departe cu ochii mari, încercând să priceapă cât de cât ce vor fi vorbind cei doi. Vorbesc mult timp. La un moment dat Culai şi cerşetorul se aşează pe băncuţa de mesteacăn şi continuă discuţia în linişte. Ai fi zis că sunt doi oameni care nu s-au mai văzut demult şi îşi împărtăşesc acum amintirile comune.
Deodată Culai se ridică şi se îndreaptă spre casă. Iar cerşetorul vine după el: trăgându-şi piciorul, încet şi obosit. Culai se opreşte din când în când, întoarce capul şi îl aşteaptă pe bătrân să se apropie. Ca un câine înţelept, care îşi aşteaptă stăpânul bătrân şi neputincios să-l ajungă din urmă.
Pe urmă cei doi intră în ogradă. Când se apropie de cei de la plită, Culai zice cu un fel de zâmbet vinovat:
- Mamă, să-i dăm ceva de mâncare omului istuia, că n-o mai mâncat de trei zile.
Natalia însă stă ţeapănă, cu mâna stângă aşezată sub sâni şi cu dreapta la gură. Parcă o dor dinţii. Ceilalţi se uită şi ei la cerşetor cu ochii mari, înfricoşaţi.
- Măriuco, dă-i tu o cană cu lapte. Zacusca-i gata?... Pune-i şi nişte zacuscă, zice Culai.
Dar fata rămâne încremenită. De aproape cerşetorul arată şi mai înfricoşător. Are un ochi aproape închis, dar nu stins. Prin tivitura rămasă ochiul sticleşte crunt. Dar mai înfricoşătoare e tăietura urâtă, lungă, pornită de sub urechea stângă, pe obraz şi până aproape de colţul buzei.
Toţi tac.
- Mamă, el îi..., începe Culai, dar se opreşte. Venindu-şi în fire, Măriuca umple repede o cană cu lapte, pune câteva linguri de zacuscă într-o strachină şi le aduce cerşetorului, care se uită în jos cu o faţă gălbejită şi inexpresivă. Aşezându-se pe doagele hrentuite, începe să mănânce. Culai se frământă de pe-un picior pe altul şi dă iarăşi să zică ceva, dar Natalia îşi ia mâna de la gură şi zice cu o voce schimbată, tremurătoare:
- Fănică, tu eşti?
- Da, eu sânt.
Şi, după ce rămâne o vreme cu lingura în aer, începe să mănânce din nou. Nimeni nu mai spune nimic. Până la urmă Culai zice ceea ce toţi au înţeles. Numai Ştefănel cel mic se agită şi gângureşte în braţele maică-sii fără să ştie de nimic.
- Iaca, măi, aista-i tata nostru!
Şi iarăşi tac cu toţii năuciţi. Nu se aude decât vântul hâşâind prin porumbişte şi lingura lui Fănică hâşcâind în strachină.
- Şi de unde vii? întreabă Natalia cu acelaşi glas schimbat.
- De la Mogoşeşti. Am muncit acolo la o stână.
- Ş-ai venit pe jos?
- Pe jos.
- Da' asta? şi Natalia arată cu degetul spre tăietura lui de pe obraz.
- M-o tăiat nişte ţigani în Ungaria.
- Şi ochiu'?
- La Salonta, când lucram pe un şantier. Mi-o intrat nişte var.
Fănică ţine în continuare ochii în jos. Iar se aşterne tăcerea. Exasperată de glasul lui inexpresiv şi de faptul că nu-l întreabă ce trebuie şi se încurcă în chiţibuşuri, Natalia izbucneşte:
- Măi, omule, măi!
Lacrimi îi apar în ochi şi un sughiţ de plâns i se opreşte în gât.
- Măi, omule, măi! repetă de data asta mai moale. Unde ai umblat tu atâta timp? Unde?
Fănică ştia că trebuie să vină şi clipa asta. Şi, cu acelaşi glas monoton, începe să se mărturisească în faţa tuturor. Cum în prima parte a războiului a fost la manutanţă, cum a fost rănit şi cum a fost încercuit la Cotu Donului, dar a scăpat, rănit, dar a scăpat. Dar astea toate Natalia le ştie, fiindcă el a trimis scrisori. Cum după aceea, când s-a rupt frontul, a trecut cu unitatea la şase kilometri de sat, dar comandantul nu i-a dat voie să treacă pe acasă!
La "pe acasă" Fănică ridică pentru prima dată glasul. Un glas gâtuit. Apoi se opreşte. Natalia se aşezase pe un scăunel. Se uită ţintă înainte şi se şterge la ochi cu colţul baticului. Ceilalţi stau în picioare cu braţele atârnate în jos şi-şi privesc neliniştiţi tatăl.
Pe urmă Fănică povesteşte cum unitatea lui a fost încartiruită în Ungaria şi cum "s-a dat în dragoste" cu o unguroaică. O ţigancă. Cum a fost dat dispărut, fiindcă au explodat nişte lăzi cu muniţie, pe care le căra cu mai mulţi soldaţi. Au murit toţi, dar el nu era cu ei în momentul exploziei Cum după aceea s-a ascuns prin nişte văgăuni, de frica pedepsei, dar şi cu gândul să se întoarcă la ţigancă. Şi, când s-a terminat războiul, s-a dus la ţiganca aceea. Cum după aceea a umblat prin Ungaria cu ţiganca şi cu fraţii ei, care erau circari. Beau şi benchetuiau tot timpul. Dar după un timp şi-a dat seama că erau mai mult hoţi decât circari. Şi, când l-au pus "de şase" la prăduirea unui vagon de marfă, el a fugit. Ş-atuncea l-a ajuns din urmă un ţigan, fratele lui Şari (aşa o chema pe ţigancă) şi i-a tăiat gâtul. Cum a stat mult timp în spital, iar când a ieşit a început să lucreze pe unde apuca. De multe ori s-a gândit să se întoarcă acasă, dar îi era ruşine de ce făcuse, plus că se temea că a fost declarat dezertor. Cum pe urmă a trecut ilegal în România şi, tot aşa, lucra pe apucate şi prin locuri retrase: la ocoale silvice, pe un şantier, la o carieră de piatră, slugă la un popă. Când se interesa cineva de el, îşi lua tălpăşiţa imediat. Şi încetul cu încetul, fără să-şi dea seama, s-a apropiat de casă. Şi într-o bună zi şi-a zis că, fie ce-o fi, el se întoarce acasă. Ştie că le-a greşit, dar, l-or ierta nu l-or ierta, l-or primi nu l-or primi, el se întoarce acasă. Asta-i!
- Măi, omule, măi! zice iarăşi Natalia după ce el termină.
Fănică tace obosit. Pe urmă, arătând cu capul spre Măriuca:
- Ea-i Măriuca?
- Ea-i.
- Doamne, ce mare s-a făcut... Da' tu de ce nu te-ai măritat?
- M-am luat o dată cu unul, da' nu ne-am înţeles. După vreo două luni ne-am despărţit.
Iarăşi tăcură. Pe urmă Natalia, parcă trezită dintr-un somn, zice spre copii:
- Hai, măcar să vă pupe tata!
Fănică se apropie întâi de Măriuca, în care bătea inima ca la pitulice. Îi ia capul în mâini şi o sărută pe amândoi obrajii: zgomotos, ţărăneşte. Pe urmă îl sărută pe Lică, pe Culai, dar Virgil întoarce obrazul:
- Lasă-mă dracu'! dă a lehamite din mână.
Fănică lasă iarăşi ochii în jos, dar Natalia îl scoate din încurcătură:
- Asta-i Varvara lu' Culai. Şi copilul, care-i în nume cu tine.
Când Fănică se întoarce spre Varvara, Ştefănel, probabil speriat de mişcarea lui bruscă, începe să ţipe ca muşcat de şarpe. Zăpăcit, Fănică nu ştie ce să facă. Deodată îşi dă seama că nu o sărutase tocmai pe Natalia. Se întoarce brusc şi o loveşte cu bărbia peste ureche. Depune totuşi o sărutare stângace undeva pe tâmpla Nataliei. Ea îl strânge în braţe aşa rufos şi murdar cum e. Se simte străbătută deodată de o umbră din sentimentul de altădată pentru el. O umbră becisnică şi pitulată.
- Ce faci, mamă? izbucneşte Virgil. Ai uitat toţi anii iştia? Ai uitat cum te-ai chinuit fără bărbat în casă, fără tată la copii?
- Virgile, mamă! face Natalia.
- Dac-o ales să fie cerşetor, dă-i o bucată de pâne, un blid de zacuscă... Da' altceva n-are ce să cerşească de la noi. Hristoşii mă-sii de treabă!
- Lasă, măi! Îi tata tău, zice Culai.
- Aista-i tată? Dumnezeul mamei lui de tată dar atunci!
- Tacă-ţi fleanca ceea, Virgile! Nu-i treaba ta. Mama o să vadă: o să-l ierte, n-o să-l ierte, o să-l primească, n-o să-l primească. Ce treabă ai tu?
Natalia parcă nici nu aude. Oftează din rărunchi şi mai zice o dată:
- Mă, omule, măi!
Nu ştiu dacă Natalia simţea dintr-odată frumuseţea covoarelor galbene de lumânarea Domnului de pe coastă sau splendoarea arămie a pădurilor. Nu ştiu nici dacă avea habar de minunăţia zilei din crucea zilei. Astea citiţi-le în alt fel de cărţi. Nu ştiu nici dacă s-a gândit vreodată la soarta bobocelului împins de valuri pe albăstrimea iazului. Ştiu doar de vorbele ei, de care toţi din familie, când îşi aminteau la mulţi ani după aceea, râdeau cu lacrimi. Natalia a zis deodată cu glas poruncitor:
- Măriucă! Adă cazanul cel mare să încălzim nişte apă. Trebuie să-l spăl pe tat-tu! Că n-am să-mi duc zilele cu un păduchios!