Nichita şi Saşa

Ca un adevărat naţionalist, Nichita Stănescu ar fi vrut tare mult să vadă Basarabia. Şi într-o bună zi îl cheamă la el un mare mahăr de la Uniunea Scriitorilor, unul Theodorescu... Scipione, Cicerone, cam aşa ceva.
- Nichita, îi zice Scipione (sau Catone?), vrei să mergi în Basarabia?
- Cum să nu? De când voiam să văd pământul sfânt al patriei, trup din trupul ei, acum hăcuit de hoardele de la Răsărit! exclamă Nichita.
- Bineee! Te luăm, dar atenţie, poete, e o vizită oficială, aşa că vezi să nu te faci de cacao pe acolo. De azi înainte nu mai bei. Ai înţeles?
- 'Ţeles, s'trăiţi, bate din călcâie Nichita.
- Şi ca să mă conving că nu bei, să vii în fiecare dimineaţă la mine să te verific.
- 'Ţeles!
- Şi cu hoardele de la Răsărit las-o mai moale. Nu e timpul...

Buuun! Până la plecare Nichita trecea zi de zi, dimineaţa, pe la biroul lui Moriccone... Nerone ăsta. Nichita îi sufla în nas şi... sănătate. Bineînţeles, după aceea trăgea cu agaliu toată ziulica.

La gară, în ziua plecării, toţi din delegaţie hămăleau cu disperare nişte valizoaie burduşite de parcă aveau de mers într-o expediţie cu Roald Amundsen. Numai Nichita vine senin, fără griji, cu un geamantănaş jerpelit, care însă gemea de sticle de votcă. Asta era dualitatea poetului: dragoste de patrie, pe de o parte, şi băutura, pe de alta. De la Bucureşti până la Chişinău s-a făcut praştie poetul nostru. Vorba cântecului basarabean:
De la Iaşi la Chişinău
N-am găsit doruţul mieu
Să-l pun în rachiu să-l beu.

În gară la Chişinău lume peste lume, tot tacâmul, cum se făcea în regimul trecut, când scriitorii erau respectaţi cu adevărat, dom'le: o delegaţie oficială, o delegaţie a obştii scriitoriceşti, pionieri, fanfară ş.c.l. Cum zăreşte două fătuci mai ţâţoase cu ii, ştergar şi cu pâine şi sare, Nichita se repede înspre ele, luând-o înaintea oficialilor români. Pesemne îl ardea la lingurică după atâta votcă, iar rânza îi cerea o bucată de pâine. Numai că, repezindu-se şi fiind făcut mangă, se împiedică şi cade lat, mai bine zis, cât era de lung. Ce să facă? Ş-aicea se vede geniul marelui poet. Cum era în genunchi, îi vine o idee. Se apleacă şi sărută pământul, mă rog, peronul:
- Sărut pământul sfânt al patriei! zice Nichita cu ochii în lacrimi.

Politrucii de la Chişinău strâmbă din nas, dar lumea aplaudă nebună. Ai noştri fac feţe-feţe la început, dar, văzând entuziasmul basarabenilor, se pun şi ei pe aplaudat. Dintr-un dezastru, Nichita a făcut un mare succes, asemeni lui Ştefan cel Mare după bătălia de la Războieni.

Pe urmă însă Nichita a umblat numai cu unul Saşa, care cânta la armonică. Nu s-a mai ţinut de programul vizitei. A lăsat pe Mascalzzone sau Moriccone ăla şi pe ceilalţi şi, închipuiţi-vă, Saşa şi Saşa toată ziua. Parcă erau înhămaţi! Nichita era un "dublu", ca şi Svidrigailov, ca şi Stavroghin, Ciortin ori Draculin, dacă l-aţi citit pe Feodor Mihailovici. Să nu uităm că în venele poetului pulsa sânge slav, maică-sa fiind rusoaică. Asta spune, din păcate, totul!

La Saşa era întotdeauna cu bucatele pregătite Zinaida, haziaika, o doapă mititică şi grasă, pe care mai degrabă o săreai decât s-o înconjuri. Zinaida punea masa mare, întinsă, ca-n Basarabia: de la început cu toate felurile de mâncare aşezate la vedere. Se puneau amândoi pe întrecute la mâncat pârjoale moldovineşti cu pâine de casă, coaptă în rolă: împletită, albă-albă, din grâu basarabenesc. Ehei, domnilor, Basarabia era odinioară grânarul României, nu Bărăganul plin de ciulini şi de dropii. Pârjoalele, fiind din cele chipărate şi usturoiete, trebuiau udate vârtos cu stacane de căpşunică şi cântece de alean. Saşa îi cânta Oci ciornâie, Kalinka, numai cântece ruseşti nici unul de-al nostru, românesc:

Nichita: Cântă-mi la harmoşcă, măi Saşa, că am inima grea.

Saşa: Katiuşa vrai?

Nichita: Zii Katiuşa, că îmi crapă inima-n mine (Saşa cântă. Nichita plânge). Ah! Cât sunt de amărât! Dacă bagi cuţitu-n mine, nu iese sânge, măi Saşa, prietene! Mai zi-i din harmoşcă!

Saşa: Îs olecuţă ostenit.

Nichita: Lasă oboseala, Saşenka! Mai bine cântă de nemurire pentru Ne-stănescu.

Saşa: Apăi, trebuie să mă culc, că mâine mă scol diminecioară. Ştii cânticul:
Flăcăii pleacă acasă
Că mâine se duc la coasă.

Nichita: Lasă coasa, Saşa, că mâine-poimâine vine Doamna cu altă coasă şi hârşti! carotida.

Saşa: Cărănida?

Nichita: Nu cărănida. Carotida!

Saşa: Torida?

Nichita: Nu torida. Ca-ro-ti-da!

Saşa: Cantarida?

Nichita: Uf, Saşa, nu mai ştiţi nici româneşte. Rău v-aţi corcit cu ruşii.

Saşa: Apăi, ne-am corchezit, ce să facem!

Nichita: Cum?

Saşa: Ne-am corchezit, zic.

Nichita: (pricepând) Aha, corcit! Voiam să spun carotida, adică îţi taie gâtul, harşti! Finis... pricepi?

Saşa: Până la aceea mă aşteaptă balabusta me, cu pătucul cald. Nu vin, îmi taie... cotorida.

Nichita: Lasă balabusta, Saşa. Prietenia e mai importantă. Hai, cântă la harmoşcă şi fă-mă să plâng, prietene!

Saşa: Mai bine să declam o poezie.

Nichita: Declamă, dacă vrei. Numai nu patriotică, Saşa, nu patriotică.

Saşa: Atunci să-ţi fac cunoştină cu un şedevru de la mine din mahală.

Nichita: S-auzim!

Saşa: Afară e soare şi ceru-i senin
Ion ie batâlca şâ fugi după gin.
Papaşa îl strâgă: "Ioane, napoi!"
"Neboisea, papaşa, c-o bem amândoi".

Nichita: Aoleu! Mi-ai tuflit-o, Saşenka! Chiar că v-aţi corchezit! Mai bine cântă!

Saşa: Apăi, despre ce să-ţi mai cânt?

Nichita: Cântă... cântă despre caielele de la potcoavă.

Saşa: Caielele de la poctoavă?

Nichita: Potcoavă, Saşa!

Saşa: Poctoavă.

Nichita: Nu, nu! Potcoavă! Zii după mine. Pot...

Saşa: Pot...

Nichita:...coa...

Saşa:...coa...

Nichita:...vă!

Saşa:...vă.

Nichita: Potcoavă!

Saşa: Poctoavă.

Nichita: Of, las-o poctoavă. Cântă despre caielele de la poctoavă! Cântă-mi să plâng!

Saşa: (îşi mai drege glasul o dată c-o stacană de căpşunică şi începe dogit) Caielele de la poctoavăăă...

Harmoşca: Horc-horc! Horc-horc!

Nichita: (plânge şi îşi desface violent cămaşa la piept) Aşa, aşa! Saşenka, tu eşti ca o duminică!

Saşa: (dând pe gât încă o stacană) Nu, nu vreau duminică!

Nichita: Nu vrei duminică? Atunci ce vrei?

Saşa: Eu vreau să fiu vineri.

Nichita: Bine, Saşenka, fii Vineri! Eu am să fiu Robinson Crusoe.

Saşa: Robinson?

Nichita: Da. Robinson Crusoe!

Saşa: Cruşoi?

Nichita: Fie şi Cruşoi.

Saşa: Nu vreau Robinson Cruşoi. Tu eşti poimarţi.

Nichita: Poimarţi? De ce poimarţi?

Saşa: Pentru că eşti un... un corchezit. (plânge în hohote).

Nichita: Bine, atunci sunt poimarţi. Haide, Saşa, mai cântă.

Saşa: Caieleleee... de la poctoavăăă...

Harmoşca: Horc-horc! Horc-horc!

Nichita: Ah, ah! (plânge cu şiroaie). Destul... destul. Nu mai cânta, că nu mai pot îndura. Intru în ne-auzire, mă cufund în ne-simţire.