Mariana Cămărăşan: Bine te-am găsit, Judy!
Judy Florescu: Uite, ce voce bună ai pentru radio! Nu te-ai gândit să faci ceva şi la radio?
M.C.: Cânt foarte mult în ultimul timp, s-ar putea să mi se fi îndulcit vocea.
J.F.: Spune-mi despre proiectul CINETic pe care UNATC l-a câştigat şi care va fi finanţat din fonduri europene.
M.C.: CINETic se va lansa în noiembrie anul acesta (2015). Este un centru internaţional de excelenţă în domeniul cinematografiei şi teatrului. Va avea şase laboratoare cu o tehnologie care a apărut anul acesta: lumină, sunet, animaţie, cinematografie 3D, decor virtual, realitate augmentată, psihologie aplicată. Este un proiect foarte îndrăzneţ al UNATC-ului. Este condus de domnul Nicolae Mandrea - prorector, alături de domnul Adrian Titieni, rectorul universităţii. Director şi iniţiator al proiectului este Alexandru Berceanu. Exista în acest proiect o foarte puternică implicare emoţională, dincolo de faptul că lucrurile sunt şi se cer a fi foarte exacte, în cel mai frumos sens cu putinţă, cei care lucrează la acest proiect sunt nişte mari visători. I-am admirat în fiecare etapă şi continui să o fac. Implicarea mea a pornit de la acest lucru. Toate marile realizări pleacă de la mari visători. Şi înseamnă muncă şi sacrificiu şi căutare şi rătăcire. Şi în final, de cele mai multe ori anonimat. Asta nu e neapărat rău, doar că mă face să mă gândesc la oamenii care au visat şi au dat viaţă atâtor lucruri pe care le primesc de-a gata: un teatru, un spital, o şcoală... Alături de echipa UNATC şi împreună cu Adriana Tran - cel mai important om din universitate pentru ceea ce înseamnă proiecte derulate cu fonduri europene - am lucrat şi am câştigat acum un an şi jumătate acest proiect. E un proiect de aproape 9 milioane de euro. Va avea un sediu propriu, situat în centrul oraşului, a fost achiziţionată o clădire în spatele Teatrului Naţional, pe strada Tudor Arghezi, care este acum în amenajări. Urmează achiziţia de echipamente. E un proiect unic în ţară şi s-ar putea să fie unic în zona aceasta din Europa.
J.F.: Cine poate participa la el?
M.C.: Cercetătorii din domeniul artelor vizuale, doctoranzii facultăţilor de teatru film, design, psihologie. Proiectele care urmează a fi derulate de CINETic vor fi naţionale şi internaţionale.
J.F.: Câţi doctoranzi sunt la UNATC?
M.C.: Cred că anual sunt vreo 20-30 de doctoranzi, care sunt admişi la toate domeniile din universitate. Nu ştiu exact câţi termină.
J.F.: Tu acolo predai?
M.C.: Nu, acolo am făcut asistenţă de regie un semestru la domnul Ducu Darie. M-am întâlnit cu studenţii la master, care sunt absolvenţi ai facultăţii de regie-teatru. E o întâmplare, cum sunt foarte multe întâmplări din existenţa noastră, în care lucrurile se potrivesc. Eu aveam nevoie de întâmplarea asta. Mi-a vorbit într-o limbă pe care am recunoscut-o. E un om care recunoaşte si respectă misterul, care are darul de a face din tine ca student sau ca asistent un căutător de comori ca apoi să aduci cu tine ce ai descoperit şi să poţi împărtăşi celorlalţi. E un om care îţi dă voie să fii tu, să îndrăzneşti, să ai curaj. E un mare artist. Şi un om foarte generos.
J.F.: De ce spui că aveai nevoie de întâmplarea asta?
M.C.: Pentru că în fiecare etapă se schimbă ceva. Parcurgem o bucată de drum, înţelegem nişte lucruri, şi ni se schimbă perspectiva asupra vieţii, asupra artei. La un moment dat te rătăceşti şi te regăseşti în întâlnirea cu ceilalţi. Şi eu cred că am avut nevoie de această întâlnire cu Ducu Darie, care a fost o întâlnire foarte importantă pentru mine.
J.F.: Ne aşteptăm să montezi şi la Teatrul Bulandra în curând?
M.C.: A fost o întâlnire în facultate. Despre când o să montez în teatru, nu ştiu. E din zona de necunoscut. Există nişte proiecte pe care le am, există nişte discuţii pe care le am. Lucrurile se vor concretiza pas cu pas.
J.F.: Dacă actorii au un oarecare noroc, sunt chemaţi de regizori, merg la castinguri, care este parcursul unui regizor?
M.C.: Regizorii au şi ei un Dumnezeu al lor (râde) şi norocul lor.
J.F.: Se duc ei bat la uşi? Castingurile pentru regizori sunt mai rare. Acum e proiectul acesta 9G la TNB...
M.C.: ... de care mă bucur enorm, pentru că sunt mulţi actori tineri şi regizori tineri care participă. Era ceva ce eu visam să se întâmple de acum 7-8 ani, atunci când eu am terminat facultatea.
J.F.: Poate fiecare teatru ar fi trebuit să aibă un asemenea proiect pentru tineri.
M.C.: Teatrul Odeon a avut şi are în continuare. Împreună cu Alexandra Penciuc, am câştigat acum 4 sau 5 ani, concursul Tineri regizori, texte contemporane, în momentul în care Sala Studio a fost inaugurată şi acolo am făcut Iadul este amintirea fără puterea de a mai schimba ceva. Ştiu că se desfăşoară şi acum acel concurs. În ţară se mai petrec asemenea lucruri. Ştiu că la Craiova e concurs de regie pentru tineri absolvenţi. Eu am făcut pasul. Am depăşit 5-7 ani de când am terminat facultatea, deci nu cred că mă mai încadrez la tineri sau la debutanţi.
J.F.: Mie nu-mi place acest cuvânt debutant, în sensul că oamenii pot să-l asocieze cu lipsa de experienţă.
M.C.: Eu cred că zona asta de debut este o zonă foarte frumoasă, pentru că cei care sunt la acest prag vin cu o mare credinţă, pe care unii dintre noi ne-o pierdem pe parcurs, dar ei o au sigur. Credinţa asta face să se întâmple lucruri minunate. Întotdeauna am fost bucuroasă să cunosc lumea pe care o dezvăluie celălalt. Iar cu debutanţii avem parte de noi dezvăluiri. Felul în care lumea asta se schimbă permanent se reflectă pentru noi prin ei, prin noi pentru ceilalţi.
J.F.: Spuneai despre schimbarea perspectivei. Nu e periculos pentru un artist să-şi schimbe perspectiva? Nu-l dezorientează cumva din drumul lui?
M.C.: Nu. Nu există un drum trasat. Există aspiraţie şi drumul se concretizează pe măsură ce-l parcurgi. E un orizont de aşteptare pe care îl ai. E foarte important să-ţi schimbi perspectiva pentru că înseamnă că eşti în contact cu ceva, fie că este realitatea imediată, fie că este o realitate mai profundă. Poate că ne naştem cu foarte mult, dar cunoaşterea e un proces al parcursului nostru. Şi mai e ceva: nu ne definim din start. O parte din ceea ce suntem se manifestă puternic. Cred că mulţi dintre noi devenim conştienţi că parcurgem mai ales un drum de cunoaşterea de sine prin artă şi prin teatru.
J.F.: Când ajungem de fapt să ne cunoaştem?
M.C.: Definitiv niciodată, rămâne mereu ceva necunoscut, dar avem nevoie să o facem, nu ştiu să explic exact de ce, probabil că este în natura umană, să cunoaştem mai mult şi mai mult şi mai mult. Şi la un moment dat ceva se schimbă şi aici: nu mai sunt necesare atâtea drumuri, atâtea căutări. Ajungem să ştim nişte lucruri fundamentale, chiar dacă nu exact, chiar dacă nu în totalitate lor. Căutam, ceva găsim, ceva nu găsim, ne rătăcim, ne revoltăm, căutăm, continuăm să căutam, ne însoţim, ne despărţim - e viaţă.
J.F.: Îmi aduc aminte de finalul spectacolului N(aum) în care apare ideea treptelor, care îmi place, dar îmi place şi replica doamnei Oana Pellea - mai lasă-le naibii de trepte.
M.C.: Păi, nu-i aşa? Există în N(aum) foarte mult din noi... N(aum) - această întâmplare minunată, cu Oana Pellea, Cristina Casian, Vladimir Turturica, şi vreau neapărat să-i amintesc pe profesorul Horia Murgu cu care cred că am început un drum de iniţiere în ceea ce însemna subtilitatea sunetului şi pe Ştefan Vasilescu, care semnează efectele speciale şi luminile în acest spectacol. E un spectacol la care publicul mă uimeşte de fiecare dată, sau spectacolul mă uimeşte, nu ştiu, este foarte accesibil fiinţei umane, în ciuda încifrării lui. Simt nevoia să cer iertare că folosesc asemenea cuvinte. Este limbajul poetic al domnului Naum în care ne-am regăsit: în această sete de a cunoaşte, în căutare, în izolare, în nevoia de a fi însoţiţi, în revoltă, în neputinţă, în fericirea întâlnirii. Există în spectacol o replică superbă care îi aparţine în exclusivitate doamnei Oana Pellea: Eu vreau să vă vorbesc doar despre iubire. E un privilegiu faptul că am lucrat cu domnia sa.
J.F.: Şi că lucrezi în continuare, nu?
M.C.: Şi că vom lucra în continuare. Pregătim un nou spectacol, foarte special - Efectul razelor Gamma asupra anemonelor.
J.F.: Îmi sună cunoscut. De cine e textul?
M.C.: Textul este de Paul Zindel.
J.F.: Dar de ce îmi sună cunoscut?
M.C.: Pentru că a fost un spectacol de referinţă în teatrul românesc cu doamna Olga Tudorache în anii '70. O regie de excepţie semnată Cătălina Buzoianu, cu o distribuţie extraordinară, alături de doamna Olga Tudorache aflându-se Adriana Şchiopu, Rodica Negrea. A fost primul spectacol pe care eu l-am văzut la televiziune, care m-a uimit foarte tare. În spectacolul pe care îl pregătesc mă voi reîntâlni, alături de doamna Oana Pellea, cu Cristina Casian şi cu Florina Gleznea. Foarte curând vom începe repetiţiile.
J.F.: Tot la Metropolis?
M.C.: Da. Şi ne mai pregătim de un proiect tot cu Oana Pellea, Cristina Casian, Florina Gleznea, Ionuţ Grama şi Richard Bovnoczki. Încă nu ştim cine ne va găzdui. Este din nou un spectacol de teatru independent. Sper că vom beneficia din nou de sprijinul Raiffeisen Bank, a cărei contribuţie la susţinerea culturii româneşti este una remarcabilă.
J.F.: Poate luaţi o sală în centru.
M.C.: Poate luăm o sală în centru (râde), dacă ne va găzdui. Acest proiect este foarte special pentru că va fi scris în urma unor ateliere de creaţie.
J.F.: E cumva asemănător cu atelierul lui Neil LaBute?
M.C.: Nu ştiu ce a făcut Neil LaBute, dar sunt mai mulţi regizori care s-au întâlnit cu actorii şi au scris textul plecând de la temele lor de interes. Noi toţi vom scrie. Ne vom înregistra întâlnirile. Şi ne vom sonda, ne vom provoca.
J.F.: Pe mine procesul creaţiei, care are partea lui de un mister - şi asta este bine, mă fascinează. Cum ţi-a venit ideea unui astfel de atelier?
M.C.: Este un gând pe care îl am de multă vreme. Are legătură cu faptul că a fost un laborator de creaţie la N(aum), de care ne-am bucurat foarte mult, doar că acolo am rezonat la poezia, proza şi la cuvintele din interviurile domnului Naum. Există de fiecare dată ceva ceva ce ne reprezintă mai mult şi rămâne nespus. Ce ne propunem acum e poate mai riscant, mai îndrăzneţ, pentru că e mult mai intim, mult mai personal. Când te gândeşti să vorbeşti despre tine, te gândeşti imediat la lucrurile care sunt cu adevărat importante.
J.F.: Care sunt lucrurile importante pentru tine?
M.C.: E foarte simplu. Este misterul acesta al iubirii, care ne ţine în viaţă. Există o formă, există un nucleu.
J.F.: Te referi la iubire în sensul larg al cuvântului, nu?
M.C.: Mă refer la iubire ca fundament al fiinţei umane, care se manifestă în relaţiile de familie, în relaţiile de prietenie, în relaţiile de cuplu, care se manifestă social, de la care se nasc aşteptările noastre, aspiraţiile noastre.
J.F.: Mai puţin se manifestă în ziua de azi.
M.C.: Nu. Se manifestă permanent. Eu cred foarte tare în nişte lucruri: cred că nevoia de iubire, nevoia de a iubi, de a cunoaşte, de a fi împreună cu ceilalţi - stau la baza fiinţei umane.
J.F.: Poţi să zici nevoia de a iubi, dar acum să nu se creeze şi un fel de obligaţie la asta. De exemplu, dacă îi transmiţi cuiva acest sentiment, persoana respectivă crede că are o anumită obligaţie faţă de tine. Mă refer mai exact la actori, cărora probabil li se pare ciudat să vină un necunoscut să le spună cât de mult îi iubeşte. Poate că există un context pentru fiecare.
M.C.: Un context... Eu am avut un vis după ce a plecat tata acolo sus. De câte ori îl visam îi spuneam că-l iubesc, şi lucrul asta s-a tot repetat în visul meu până când mi-a spus că ştie, şi că şi el ne iubeşte. Nu apucasem să i-o spun înainte, nu îndeajuns... De atunci îmi mărturisesc iubirea atunci când o trăiesc. Pur şi simplu o fac. Aşa că pot fi auzită spunând te iubesc. Însă nu cred că asta ar trebui să nască o obligaţie din partea celuilalt. Iubirea nu obligă. Nu ar trebui ca nimeni să se simtă obligat să reacţioneze într-un anume fel la un asemenea sentiment. Important este să respectăm fiinţa celuilalt, să ne respectăm pe noi, libertatea noastră şi a celuilalt. Nu ştiu cât de comic poate să fie. Poate să fie şi comic! (zâmbeşte)
J.F.: Să vorbim despre spectacolul 5 ore cu Mario de la UNTEATRU. Se joacă de un an?
M.C.: În aprilie 2015 cred că se face un an.
J.F.: Aproape de ziua Florinei Gleznea?
M.C.: Cred că da. Cred că am putea să stabilim că premiera a avut loc de ziua Florinei Gleznea. Cine ar putea contesta asta? (zâmbeşte)
J.F.: Este printre singurele one woman show-uri din teatrului independent?
M.C.: A luat premiu la FNTi 2014 şi atunci am aflat că au fost încă vreo 9 spectacole nominalizate. La vremea în care am făcut noi Amalia respiră adânc erau foarte puţine one man/woman show-uri ale tinerilor, acestea fiind făcute cu precădere de actori consacraţi. E foarte dificil să fii singur pe scenă o oră şi jumătate să ţii atenţia publicului în mod real, să dezvălui şi povestea în aşa fel încât să-l ţii interesat şi pe spectator.
J.F.: Să nu fie comedie, să nu fie stand-up comedy...
M.C.: Să fie şi comedie, să fie adevăr în ea... Au trecut 7 ani între cele 2 proiecte ale mele, iar Cinci ore cu Mario s-a născut la iniţiativa Florinei Gleznea aşa cum a apărut şi Cui i-e frică de Virginia Woolf? Am lucrat mult la el pentru că am făcut împreună dramatizarea romanului. Fiecare cuvânt, fiecare scenă, fiecare extra-text a fost cu participarea mea şi a Florinei. Vreau să spun că Florina în afara faptului că este iniţiator, a participat la regie, scenografie, lumini, sunet al acestui spectacol, aşa cum am făcut-o şi eu.
J.F.: Este un spectacol în care fiecare are jumătatea ei.
M.C.: Da, o jumătate, care niciodată nu este fix la jumătate. Uneori mai puţin, alteori mai mult. E o mare bucurie. Mă bucur de felul în care publicul primeşte acest spectacol. Mă bucur de felul în care evoluează spectacolul. Lucrând în zona de teatru independent eu am asistat la spectacolele pe care le-am făcut multă vreme. Am văzut schimbările şi m-am bucurat de ele, pentru că aceste schimbări includ existenţa noastră pe care o parcurgem de la o ediţie la alta. Şi atunci nu rămânem în ceea ce a fost valabil la momentul premierei, tot timpul schimbându-ne noi şi trăind experienţe care sunt noi pentru fiecare dintre noi, ajungem să înţelegem mai mult şi atunci avem de transmis mai mult. Cinci ore cu Mario se află în momentul acesta într-o fază superbă de libertate de a fi. Mă bucur foarte mult de nuanţele noi pe care le văd, de libertatea Florinei pe scenă, de puterea cu care duce existenţa personajului. Funcţionează, merge, dăruim.
J.F.: Spuneai că ai asistat de-a lungul vremii la spectacolele tale. Eşti unul dintre puţinii regizori care nu-şi părăsesc spectacolele după premieră. Ce înseamnă pentru tine să participi aproape la fiecare reprezentaţie, dacă nu la toate?
M.C.: În primul rând cred că relaţia cu actorii îmi permite lucrul acesta. E o relaţie bună, care se bazează pe faptul că tot ce se petrece pe scenă este de comun acord. N-am vrut niciodată să impun unui actor să facă ceva. Tot ce se întâmplă e o participare şi din partea mea şi din partea actorului. Nu cred că pot să funcţionez cu dubluri. Ştiu că se practică acest lucru. În momentul care funcţionezi cu dubluri spectacolul în sine este considerat un produs care trebuie să fie într-un anumit fel. Pentru mine spectacolul trebuie să aibă libertatea de a se schimba. Şi actorul din interior este singurul care poate să dea această schimbare, de eliberare, accesare a unor lucruri noi, de prezenţă reală în timpul spectacolului. Eu cred foarte mult în creativitatea actorului. Cred că asta mă defineşte. La momentul în care a început spectacolul el este singur în scenă chiar dacă are parteneri. Eu exist doar în afara scenei, exist doar în acele montări. Actorul este purtătorul emoţiei, purtătorul informaţiei, el este cel care o trăieşte şi o transmite. Şi atunci dacă nu ar fi în acord cu fiinţa lui ceea ce face, nu cred că ar fi atât de puternic şi de valoros ceea ce vedem. Pentru mine e un privilegiu întâlnirea cu fiecare actor cu care pot să lucrez în felul acesta.
J.F.: Şi ei au privilegiul să te întâlnească!
M.C.: Nu pot să spun asta. O spui tu.
J.F.: Voi, regizorii, sunteţi motorul lucrurilor.
M.C.: Noi creăm contextele.
J.F.: Creatori de contexte! Şi iată că faci atât de multe lucruri, mai ales în teatrul independent, unde începi de la zero şi după ce că nu te ajută nimeni, mai întâmpini şi o grămadă de obstacole.
M.C.: Realitatea este că nu începi de la zero numai cu organizarea, începi de la zero cu tot ce înseamnă spectacolul în sine. Deşi ceva din tine recunoaşte textul şi oamenii, nu ştii cum va fi până la urmă, asta poate face lucrurile dificile. Există o aşteptare a actorilor ca regizorul să ştie tot. Eu am ajuns să recunosc că regizorul porneşte într-o călătorie şi că şi el este orb ca şi actorii. Ne încredem unii în alţii, în simţurile noastre, în experienţa noastră de a merge mai departe. Spectacolul e posibil să iasă pentru că facem şi noi şi ei pasul dincolo în fotoliul spectatorului. Ne închipuim ce se vede. Construim şi trăim şi permanent există acest feedback imaginat până la ziua premierei. Până atunci ne imaginăm ce simte, ce vede, cât accesează, e grija noastră. E ca şi cum am merge aşa cu nişte lampioane pe nişte cărări într-o pădure şi am creat un drum, şi apoi pe drumul acesta, pentru că întâlnim lucruri noi în mod real, pentru că ne fascinează ceea ce vedem, îi pornim ca într-o excursie şi pe spectatori. Le spunem: Haideţi cu noi.
J.F.: Ce e mai important pentru noi spectatorii: să înţelegem sau să simţim ceea ce se întâmplă pe scenă?
M.C.: Eu cred că înţelegem pentru că simţim. E adevărat că înţelegem cu mintea foarte multe lucruri. Dar în momentul în care înţelegerea este deschisă de emoţie, ea devine mult mai profundă şi devine personală. Mulţi dintre noi putem să tragem concluzia la un moment dat că nu mai există nou, că am ajuns să cunoaştem atât de multe că foarte rar ne mai surprinde ceva. Omul are nevoie să cunoască sau măcar să-şi închipuie că are nevoie să cunoască lumea în care trăieşte. Nu poate exista fără această cunoaştere. Ce aduci nou când nu e nimic nou? E ca şi cum aş spune clipa. Am respirat o dată, dar avem nevoie să mai respir o dată ca să trăiesc. Am trăit o dată o emoţie, am trăit iubirea, am trăit compasiunea, am trăit dăruirea, dar avem nevoie să le trăim din nou şi atunci această repetare prin teatru, prin artă, ne permite nouă să ne reîmprospătăm fiinţa, să ne reaccesăm, fie că suntem conştienţi de lucrul ăsta sau nu suntem conştienţi de lucrul ăsta, dar fenomenul acesta se petrece.
J.F.: Dacă tot vorbim despre cunoaştere, interpretare, dăruire, vreau să te întreb cum faci faţă greutăţilor întâmpinate în domeniul în care lucrezi, tu fiind o fire extrem de pozitivă?
M.C.: Aştept mai puţin decât dau. Îmi trăiesc astfel un pic mai uşor neîmplinirile. Bineînţeles că există dificultăţi concrete: de încheiere a unui contract ca să poţi să montezi, de obţinere a unei finanţări, de un timp pe care să-l ai ca să-l dedici lucrurilor concrete din întâlniri, din repetiţii, de un timp pe care trebuie să-l ai ca să te sondezi pe tine şi să ştii cu adevărat că ceea ce faci trebuie făcut şi merită făcut. Există dificultăţi. Mi s-a spus odată că pentru toate lucrurile bune, există obstacole, există piedici. Şi atunci când văd un asemenea obstacol interpretarea mea este că e un semn bun, nu rău. Dacă aş spune că e un semn rău, nu ar trebui să merg mai departe, m-ar încurca. A mai fost încă un lucru. Melania Oprea este profesoara mea de fizică din liceu.
J.F.: Ai fost la mate-fizică?
M.C.: Da, am fost la mate-fizică, dar în Liceul Bolintineanu, unde doamna Rodica Niţurag mi-a fost dirigintă şi mentor. Cred că acelaşi lucru pot să-l spun şi despre Melania Oprea. Am rămas cu nişte lucruri care sunt foarte puternice din aceste întâlniri, cum ar fi ideea că nimic din ceea ce vine spre noi nu vine împotriva noastră. Într-un moment al existenţei mele mi s-a spus: du până la capăt lucrul pe care l-ai început ca să vezi că nu în sine lucrul ăsta contează, ci faptul că l-ai dus până la capăt. Şi lucrurile astea sunt foarte valoroase pentru mine, stau intr-un fel la baza felului în care m-am format. Faptul că am rezonat la ele, probabil că ţine o structură pe care o am moştenită sau mi s-a dăruit în familie de mama mea, care este foarte puternică şi foarte sensibilă. Iar acum îmi dăruieşte putere şi iubire şi momente minunate în existenţa mea.
J.F.: Apropo de dusul până la capăt, ce se întâmplă dacă el depinde şi de factori externi?
M.C.: Bineînţeles că nu eşti singur pe drumul acesta şi oamenii cu care porneşti au şi ei aşteptările lor şi participarea lor. Într-un fel devii responsabil ca regizor de bucăţica de drum pe care cineva o parcurge împreună cu tine. Şi tu ca regizor poţi să ai căderi şi actorii pot să aibă căderi. Alte piedici pot să apară din afară. E viaţă. Nu toate lucrurile sunt reuşite. Există şi eşecuri din care trebuie să învăţăm, fie că ne dăm seama, sau nu ne dăm seama. Au rostul lor. Mai uşor sau mai greu de acceptat.
J.F.: Important e să nu facem o tragedie din asta.
M.C.: Trebuie să facem şi tragedii. (râde) Trebuie să plângem şi să râdem şi iar să plângem şi iar să râdem, că dacă nu se mai întâmplă lucrurile astea, moare ceva din noi. Trebuie să trăim ce ne e dat să trăim. Dar nu ştiu ce ne face să mergem mai departe, poate sufletul pe care l-a pus Dumnezeu în noi. Ceva ne duce mai departe.
J.F.: Vrei să spui ce ne face să nu ne luăm zilele?
M.C.: Adică să nu renunţăm. Mă preocupă foarte tare ceva şi nu ştiu cum s-o formulez, pentru că mai mult o simt decât o gândesc. Experienţa noastră, orice am zice, este o experienţă limitată. Ştim, vedem, cunoaştem foarte mult. Şi totuşi recunosc graniţele dincolo de care n-am trecut. Şi atunci mă întreb uneori: de ce fac asta, ştiind că atât de multe nu ştiu, de ce vorbesc eu celorlalţi despre lume? Poate e doar nevoia mea de a face asta. De a da acces. De a fi astfel atentă. Să fim atenţi. Poate de aici vine si respectul meu pentru cei reflectă felul în care văd ei lumea. Îmi dau mie acces la univers, la care particip şi eu cu pătrăţelul meu.
J.F.: E important pătrăţelul fiecăruia şi ne facem o tablă mare de şah.
M.C.: Şi vedem acolo cum e.