Despre situaţia traducătorului în lumea transcodării automatizate

Există scriitori care sînt mai cunoscuţi în traducere decît acasă, în limba de origine şi de creaţie, în limba imediată (limba falselor evidenţe de înţelegere, a iluziei lipsei nevoii de a traduce permanent). Traducerile din literatura contemporană ar trebui să fie, tocmai, contemporane, adică simultane, ca apariţie, cu originalul, nu succesive, ulterioare acestuia. Problema vizibilităţii traducătorului pe copertă (care este de fapt problema recunoaşterii statutului auctorial al traducătorului): toţi editorii, nu numai în România (aceştia oricum nu fac decît să "traducă", în toate sensurile cuvîntului), tind să-l ascundă pe traducător, să oculteze traducătorul, ca şi cum acesta ar fi ceva de ruşine, ca şi cum ar vrea să scuze, în numele culturii în limba căreia este tradusă o carte, că aceasta nu a fost scrisă direct în această limbă; sau, mai exact, ca şi cum însăşi ideea de traducere ar fi o impuritate, ceva suspect, urma unor operaţiuni dubioase ce trebuie îndepărtată tacit...

Traducătorii au cea mai proastă situaţie în ţările din Estul Europei, cea mai bună fiind în Franţa şi în Norvegia. Nu se poate trăi din tradus, traducerea este practicată ca hobby, deci este o profesiune care nu se poate, tocmai, profesionaliza.

[...]

Toată lumea crede - şi este încurajată editorial şi mediatic să creadă - că traducerea nu contează, este o activitate minoră şi... automată, care se efectuează de la sine. Traducătorul şi însăşi ideea de traducere nu există în conştiinţa publicului.

Deja, traducătorul este înlocuit (acoperit) fie de colective, de firme de traducere (ca în cazul traducerii de filme), fie electronic, de programe şi site-uri ("motoare") de traducere. Asta exact în momentul cînd activitatea lui se extinde, se generalizează, devine de neînlocuit. Publicul ar trebui făcut să devină conştient de implicaţiile asupra calităţii traducerilor care derivă din această presiune asupra traducătorului. 

[...]

Traducătorii sînt izolaţi şi exploataţi, deci trebuie să se organizeze. Aici trebuie să intervină statul, prin sprijin şi control instituţional, public. Finanţarea traducerilor, adică în primul rînd a traducătorilor, trebuie preluată, garantată, sprijinită de stat, din moment ce traducătorul şi profesiunea de a traduce tind să fie eliminate, înghiţite de piaţă. Mai ales în cazul culturilor mici şi a limbilor "rare".

Aparent paradoxal, tocmai în globalizare, cînd totul este presat să intre în traducere, traducerea este ocultată, disimulată, aservită, exclusă, tinzînd a fi automatizată, transformată într-o funcţie automată a sistemului (codare-decodare), pentru a nu risca să ajungă a fi practicată subversiv, ca eliberare sustenabilă (dublă responsabilitate).

Ar trebui elaborat şi agreat un contract standard, care să privească atît retribuirea materială (financiară), cît şi pe cea simbolică (profesională, socială). Pentru asta, însă, este nevoie de solidaritate profesională internaţională. De un fel de PubliLeaks.

În Norvegia, prin legea bibliotecilor, statul plăteşte pentru utilizarea traducerilor (pe uz, deci: valoare de întrebuinţare, drepturi de utilizare) din bibliotecile publice.

Ar fi nevoie de o reglementare la nivel european.

[...]

La cît de prost sînt plătiţi traducătorii (mai cu seamă în România) şi la cît de mult sînt de umiliţi, de discreditaţi, de bagatelizaţi, de marginalizaţi, la cît de mult nu li se recunoaşte statutul şi munca, e de mirare că această profesiune - lipsită de orice şansă de profesionalizare - continuă, încă, să atragă tineri şi că mai există, încă, traduceri în România, adică nouăzeci la sută din producţia editorială, altfel spus, pe scurt, cărţi şi editori. 

Întrebare pentru editorii români: cît de personalizate, de individualizate, de nuanţate, de modulabile, de negociabile, pur şi simplu, de liberale, altfel spus, sînt negocierile contractuale dintre editor şi traducător? Altfel spus, cîtă egalitate partenerial-contractuală există în această relaţie liberală? Cîtă libertate de negociere au traducătorii în raport cu editorii? Mă tem că niciuna. De fapt: tratament nediferenţiat şi impus, standard, al tuturor cărţilor şi pentru toţi traducătorii.

Nadja de André Breton, de exemplu, a fost contractată, publicată şi plătită ca proză, cînd ea este de fapt poezie, mai exact cercetare poetică, scriitură intensivă, dificilă. Nefiind un text de mari dimensiuni, mi-am permis luxul - care ar trebui să fie, procedural, normă, standard, normalitate - de a traduce mai întîi cu creionul, "de mînă", s-o las o vreme să "dospească" (s-o "uit" creator) şi abia apoi s-o lucrez şi s-o editez la computer.

Situaţia traducătorilor români este una de exploatare şi materială, şi simbolică. Măcar numele le-ar putea fi tipărit traducătorilor pe copertă, nu costă nimic, dar editorii sînt zgîrciţi: traducătorul nu trebuie să existe ca partener, ca protagonist, ca autor. Cărţile sînt scrise de autori şi publicate de editori, aceştia sînt vedetele "lanţului fiinţei" cărţii. Traducătorii sînt balta de pe drum în care se oglindeşte soarele capitalist al logosului. Şi care trebuie să fie mulţumiţi dacă pot să fure, pe lîngă participarea la strălucire, şi puţină căldură de la Demiurg.

(Fragmente din cartea Totul trebuie tradus. Noua paradigmă (un manifest), Cartea Românească, martie 2015)

www.cartearomaneasca.ro/catalog/carte/totul-trebuie-tradus-noua-paradigma-un-manifest-411/