In-comunicabilul (comunitatea care se scrie)

Comunitate, comunicare, comuniune, comunism: termeni plini, abuzaţi, umpluţi până la refuz tocmai pentru a ajunge să-şi refuze conţinutul, să-l "vomite" şi să (se) avorteze. Termeni terminaţi, dar care tocmai de aceea bântuie.
 
În momentul de faţă strict, când, în trepte, "prin învăluire", 1^o macro-comunităţile identitar-comunitariste date revin, ca schemă şi structură, din nou, criminal, în actualitate, reluând în forţă şi cu furie, "fast forward", istoria ca istorie a religiilor-naţiuni, când 2^o postcomunismul continuă să tragă cât poate de istorie, exploatând şi speculând hiperliberal stafia unanim declarat (adică inclusiv de către foştii săi susţinători) defunctului comunism (care la rândul lui forţase şi abuzase ideea de comunitate, declarând-o nu numai de înfăptuit, ci chiar gata înfăptuită sau în curs de înfăptuire), când 3^o din comun, în general, n-a mai rămas decât duşmanul lui substitutiv, globalul, în aceste condiţii aşadar, în această situaţie, a mai vorbi de comunitate pare un gest nu doar deplasat, inactual, ci de-a dreptul suspect, retrograd, dacă nu chiar periculos.
 
Despre ce comunitate mai poate fi vorba, ce comunitate am mai putea să ne dorim, să visăm, să vizăm când comunitarismul s-a dovedit un eşec, iar comunităţile, un duşman al societăţii? La ce bun acest terţ care trebuie să rămână pe veci exlus din binomul formal societate-stat sau, mult mai exact, mai efectiv actual, individ-capital, insulă-ocean? Unde se situează comunitatea şi cum apare ea?
 
De comunitate nu putem scăpa, numai că trebuie s-o înţelegem cât mai precis. Comunitatea nu este nici o realitate dată, care trebuie acceptată sau recunoscută, nici o operă de realizat, o ţintă de atins. Comunitatea ar putea fi, într-un registru psiho, o compulsiune, iar într-un registru antropologic sau  social-ontologic, o nevoie.
 
Limbajul, o dată în plus, ne joacă, wittgensteinian, feste, făcându-ne să credem că substantivizarea exprimă şi o posibilă substanţializare. Ceea ce este fals. La fel ca în cazul ideii comuniste, şi în cazul comunităţii, instrumentalizarea acestei idei ca dat sau ca ţel se întoarce împotriva ideii înseşi, care nu poate fi materializată literal, ci doar metaforic.
 
Comunitatea nu este, dar fiecare suntem permanent în comunitate. Comunitatea, ca realitate virtuală a comunului, "se caută" tot timpul, este o realitate deschisă (ca un fel de emisie continuă a unui apel la comunitate), nu o irealitate închisă. Cu cât comunităţile se prezintă mai ferm decupate şi mai reciproc exclusive, mai "monoteice" şi, deci, mai identitariste, promiţând adăpostire fuzională în fiinţă, adormire transsubstanţiantă întru Fiinţă, cu atât nevoia de comunitate rămâne mai nesatisfăcută dat fiind că este trucată, abuzată, exploatată şi speculată.
 
De-asta, într-un prim sens, este comunitatea "de nemărturisit", aşa cum spune Blanchot: pentru că, deschisă, nevoie şi apel permanent fiind, neexistând ca atare decât în mod virtual, comunitatea este necunoscută, necunoscutul însuşi, deschidere spre necunoscut.

Comunitatea este "umbra", dublul, dubletul filosofic nu al individului, aşa cum  atrage atenţia Jean-Luc Nancy în Comunitatea absentă (traducere de Emilian Cioc, Cluj, Idea, 2005.), ci al singularităţii: cu singularitatea face comunitatea pereche, în ea îşi caută ea, dacă e să vorbim mitologic, "unitatea": comunitate de singularităţi. Scandalul finitudinii cheamă comunitatea. Ne căutăm, ne întâlnim, comunicăm "pe limită", formulează, atent, Nancy pre-poziţionalitatea fiinţării.
 
Comunitatea, nevoia de comunitate şi căutarea permanentă a comunicării (care este ne negăsit) presupune comunicarea, nu invers, iar abuzarea metafizic-tehnologică a comunicării, la fel ca abuzarea fuzional-comunistă a comunităţii (să constituie însă resorbţia comunistă a diferenţelor condiţia preliminară a unei sloboziri a singularităţilor, adică a termenului adecvat şi propice comunităţii? Să fie cumva aceasta înţelepciunea ultimă, încă neclarificată, neformulată, a ideii comuniste, comunismul ca eliberare spre adevărul şi realizarea, în sfârşit, a comunităţii?), a dus la blocarea acesteia în substanţialităţi iluzorii.
 
Comunitatea este de nemărturisit pentru că este de nemărturisit: nu trebuie să fie mărturisită, declarată, divulgată pentru că nu poate fi identificată, fixată o dată pentru totdeauna. În măsura în care ne ajută, aparent, să ne identificăm, comunitatea se şi ne dez-identifică. Comunitatea nu poate şi nu trebuie să fie mărturisită. Căci, poate, prin căutarea comunităţii, noi căutăm de fapt, în mare măsură - fără să ne mărturisim -, o identitate, căutând se ne identificăm prin altul (şi semnalând fără să vrem, monstrativ, în felul acesta, că identitatea este întotdeauna străină, de căpătat, o alteritate: depinde de altul).  
 
[...]
 
[Pe marginea cărţii Comunitatea de nemărturisit de Maurice Blanchot, traducere de Andreea Raţiu, în curs de apariţie la editura Tact]