Ca orice mare oraş, Bucureştiul este şi un mare oraş al contrastelor, un mare oraş al marilor diferenţe, contradicţii şi polarităţi urbanistice, arhitectonice şi, deci, implicit, sociale, adică politice. Un oraş al marii arhitecturi şi al luxului, pe de o parte, şi un oraş al mizeriei şi al precarităţii, pe de altă parte. Un oraş al elitelor, în special politice, comerciale şi, deci, financiare, şi un oraş al marginalilor, al dezmoşteniţilor lipsiţi, propriu-zis, de o apartenenţă clară de clasă. Un oraş, aşadar, al puterii trans-sectoriale şi, la polul opus, al declasării trans-sociale. Un oraş al monumentelor mîndre şi ambiţioase - chiar dacă, cel mai adesea, ne-originale, copiate, de împrumut, dar cu împrumuturi din multe şi variate surse, deci cu o originalitate compoziţională şi de sinteză ad hoc - şi, pe de altă parte, la polul opus, un oraş al adăpostirii, al improvizaţiei şi al descurcărelii, al încercării de evadare din sărăcie.
Dintotdeauna, Bucureştiul a atras ca un magnet. A atras fluxurile de avuţie, deci fluxurile de oameni. Şi bogaţii, ca să devină şi mai bogaţi, cît mai bogaţi, şi săracii, ca să nu mai fie săraci sau să nu mai fie atît de săraci, au fost atraşi de Bucureşti şi s-au întîlnit, într-o masivă, amplă ne-întîlnire socială, aici, la Bucureşti, în Bucureşti - ca Bucureşti. Tocmai ne-întîlnirea lor este, de fapt, Bucureştiul.
Acesta este Bucureştiul. Aşa arată Bucureştiul: un oraş al contrastelor juxtapuse, al polilor care trec, aproape cu graţie, unii pe lîngă alţii, reuşind să convieţuiască fără a se întîlni. Un oraş al apropierii fără întîlnire. Altfel spus, societatea românească în întregul ei.
*
Bucureşti, oraş al contrastelor arhitectural-sociale: o perspectivă, aşadar, contrastată şi contrastivă.
Mai întîi, însă, se impune să remarcăm un aspect mai puţin observat şi discutat. Dacă Bucureştiul i-a atras şi îi atrage atît pe bogaţi, cît şi pe săraci - pe bogaţi ca să devină şi mai bogaţi, cît mai bogaţi, iar pe săraci, ca să nu mai fie săraci sau să nu mai fie atît de săraci - este pentru că, încă de la început, sau poate chiar dinainte de a apărea, ca motor al apariţiei sale - ceea ce a dus, tocmai, la apariţia şi dezvoltarea sa -, acest oraş a fost prins într-un proces, într-o dinamică evolutivă circulară, de fapt spiralată, care s-a auto-propulsat.
Ce vreau să spun? Vreau să spun că acest oraş, Bucureştiul, s-a dezvoltat total inegal în raport cu mediul înconjurător, cu ceea ce am putea, convenţional, să numim hinterlandul său. Bucureştiul a devenit un mare oraş tocmai pentru că a fost singurul oraş pe o rază mare, ceea ce nu a făcut decît să-i amplifice dezvoltarea şi să adîncească prăpastia faţă de "mediul înconjurător" sau faţă de "fundalul" pe care a apărut şi în detrimentul căruia s-a dezvoltat. Şi azi, încă, se poate spune, fără a supăra pe nimeni, că Bucureştiul este nu numai singurul mare oraş al României, ci şi, ca unic mare oraş, ca unică metropolă, singurul oraş într-un sens cu adevărat actual, în sensul de "oraş global", cum îl numeşte Saskia Sassen, de pildă.
Bucureştiul s-a hiper-dezvoltat şi a devenit singurul mare oraş tocmai pentru că de la început a fost singurul mare oraş, atrăgînd în mod firesc energiile pe o rază cu adevărat naţională, ceea ce nu făcut decît să accentueze această dinamică şi să conducă în mod firesc la dobîndirea statutului de capitală a României.
Aflat în contrast de dezvoltare faţă de restul ariei în cuprinsul căreia să află situat, Bucureştiul nu a făcut decît să se dezvolte internalizînd şi amplificînd acest contrast exterior, acest cumul de inegalităţi cu rezultante dinamice.
Bucureştiul este un oraş exploziv, un oraş al contrastelor atît exterioare, dintre el însuşi şi restul teritoriului, cît şi interioare, dat fiind că absoarbe şi rezumă, concentrează, ca unic pol dinamic de dezvoltare, întreaga dinamică a ariei pe care, astfel, ajunge s-o reprezinte tipologic şi calitativ.
*
Aşa cum v-am anunţat deja, în încercarea de a înţelege Bucureştiul, deci de a ne înţelege pe noi înşine nu numai ca bucureşteni actuali, reali, efectivi, ci, poate mai ales, ca bucureşteni potenţiali, voi face apel...
Dar ia staţi, să ne oprim o clipă: ce spun eu aici, ce anume tocmai am spus, ce cuvinte, ce formulare tocmai mi-a ieşit pe gură şi, mai înainte, de sub peniţa computerului? Ce spun eu aici? Ce adevăr mi-a scăpat?
Am spus bucureşteni actuali, reali, efectivi, şi bucureşteni potenţiali. Şi aici, tocmai în sensul analizei pe care am început s-o schiţez, mi se pare că putem spune că toţi, toţi locuitorii României sînt, de fapt, bucureşteni, potenţial bucureşteni, nişte bucureşteni potenţiali, in potentia, în mod latent.
În măsura în care Bucureştiul este singurul mare oraş şi care, ca unic mare oraş al României, nu face decît să absoarbă, să interiorizeze, să "internalizeze" marele contrast evolutiv dintre el însuşi şi teritoriu, dintre el însuşi şi ţara pe care, astfel, calitativ, intensiv, ajunge să o reprezinte, în măsura în care, aşadar, Bucureştiul este, calitativ, tipologic, din punct de vedere social, un oraş-ţară, toţi românii sînt, potenţial, bucureşteni. În România, indiferent de orgoliile locale fireşti şi de rezistenţele de multe ori mai mult imaginare, fiecare dintre noi este bucureştean.
Merită să reflectăm asupra acestui fapt, să întoarcem, mai exact, această perspectivă absolut neaşteptată pe toate feţele.