Don Gabo - Gabito!
Azi nu e joi, cum credeai că era acea zi a săptămânii dintr-un vis. Nici scrisoarea pe care îndrăznesc să ţi-o scriu nu-ţi va aduce veşti proaste. Dacă ar fi aşa, ştiu prea bine, nu ai primi-o în veci. M-am gândit, însă, că a venit timpul să afli ce fac, cât de însemnate mi-au fost zilele după ce vântul nenorocirii mele s-a oprit în deşertul spre care am alergat, nu ca o căprioară cum ţi s-a năzărit, ci, mai degrabă, ca o salamandră urodela, cu coada vizibilă, fustiţa creaţă şi ghetuţele când albe, când verzi. M-am împiedicat. Mi-am amintit singura replică pe care o ştiam în engleză: the sun shines for all. Am repetat-o până a căzut o noapte mistuitoare, şi, dinspre mare, am auzit cântecul lui Anghel Augustin Maria Carlos Fausta Mariano Alfonso del Sagrado Corazon Lara y Aguirra del Pino. Un pirat îl fredona într-o barcă sau, poate, mi s-a părut, din pricina realismului tău magic. Aveam 20 de ani. Visam. Ştii şi tu că nu e o mare diferenţă între amintirea unui vis sau amintirea realităţii. Am aflat-o de la Valentin Louis Georges Eugène Marcel Proust, quelque chose de différent, un tânăr palid cu ochi de căprioară şi mustaţă neagră. Când se trezea, cerea un pahar cu apă, struguri, avea gripă, se culca din nou, visa mure.
Uite ce-am făcut: l-am părăsit pe Ulise sub crengile unui ceiba pentrada plin de cucuvele, sub care bunica obişnuia să aibă viziuni asupra viitorului. Baba criminală zăcea, în sfârşit, în balta verde a demonului uleios scurs din ea. Ulise îmi îndeplinise dorinţa. Îi tăiase beregata. O spintecase. O pană din peruca strălucitoare i se-nvârtea ca o elice în nas, în bătaia vântului nenorocirii mele de-atunci. Ulise s-a târât până la ţărm şi m-a strigat cum, de altfel, în mod straniu, mă strigai tu. Avea vocea ta. Sfâşietoare. Ca şi cum ai fi văzut iar bărbatul fără cap călare pe-un măgar, mai ştii? Mâncai în veranda cu begonii, ascultai King of the Mambo în timp ce bunica ta îţi povestea despre mine, prinţesa Erendira, cea care zâmbeşte mereu, o, Gabito, iar tu visai că-ţi sunt mamă, ai început să urli, oh, în noaptea aceea au înflorit migdalii.
De ce te-ai ascuns după chipul lui Ulise, dragul meu Gabito? De ce te-ai speriat că puteam să-ţi fiu mamă? De ce te-ai aruncat în vârtejul uimitor al dansului de metafore, în magia de lo real? Magic is false, but it exists - ia uite, nu ştiam că mai ştiu o replică în engleză!
Cred că în seara aia ţi s-a aprins dorinţa de a trăi pentru a-ţi povesti viaţa, atunci s-a stârnit în tine cumplitul monstru al timpului şi al memoriei, monstru pe care tot l-ai ucis. Ai compus până şi incredibila şi trista poveste a candidei Erendira şi a bunicii fără suflet - o poveste care te-a urmărit fără milă, ai murit şi tu, don Gabo! Ce s-a ales de noi amândoi? Eu, Erendira, o poveste. Tu, un autor celebru.
Din visul tău, am ajuns să trec în visul altora, tot felul de necunoscuţi fredonează versurile amărăciunii noastre, ba unii au tupeul să pună întrebări, fiindcă ce nu înţeleg eu, don Gabo, e de ce nu mi-aţi spus niciodată cine sunteţi? Cine suntem noi, AZI?
P.S. Pe când eram legată de o grindă cu un lanţ de câine, fără să lătru, dar muşcând lanţul, bunica a delirat spunând că voi ajunge o adevărată castelană, o mare doamnă venerată, autorităţile mă vor căuta, voi avea o faimă mai mare decât cea a palatului prezidenţial, voi decide soarta naţiunilor, voi fi parapolitică, Columbia.
Your's,
Erendira