- Şi spune-mi ce legătură are poza asta cu fiinţa cuiului şi cu filmul acela de care îmi spuneai? Eu vă doar o jumătate de femeie, în pantaloni, şosete şi şlapi, lângă o bicicletă nu tocmai arătoasă. Umbra bicicletei e ceva mai interesantă, dar nu cine ştie ce. Deci? Care e treaba cu fiinţa cuiului?
- Femeia e din Bucium, un sat de lângă Făgăraş, am pozat-o cu câteva zile înainte să vină Liiceanu la Braşov, atunci când a vorbit despre crasele banalităţi metafizice.
- Da, şi? Femeia a fost şi ea la conferinţa publică? Nu prea îmi vine să cred.
- Nu, nu a fost şi nici nu şi-ar fi dorit să meargă. E o femeie simplă, cu frică de Dumnezeu. S-a născut într-un sat de lângă Bucium, apoi, s-a mutat în satul bărbatului ei. I s-a părut tare urât, satul, nu soţul, însă s-a obişnuit şi a început să-i placă. Acum are un băieţel, cam grăsan, pe care vrea să-l facă popă. Bărbac'su se duce în fiecare dimineaţă la fabrică, pe o motoretă Mobra, ruginită, iar ea se duce la câmp pe bicicleta Tohan, moştenită de la bunic. Casa lor e sănătoasă, nici prea prea, nici foarte foarte, în grădină au meri, peri, gutui, ceapă, varză şi roşii, totul e bine rânduit. Sunt oameni gospodari.
- Bine, bine. Din câte îmi spui tu nu văd nici o legătură cu actriţa aceea din "Lucia y el sexo". Nu mi-o pot imagina pe femeia asta pe o insulă stâncoasă, cu părul fluturând bezmetic, sau făcând sex ca iepurii cu un scriitor bolnav la cap.
- Păi nici eu, însă când am văzut-o pe bicicletă asta am vrut să fotografiez. O femeie ca actriţa aia din film, pedalând disperată pe un drum pustiu, cu o rochie deşuchiat de decoltată. Oricum, până să duc eu aparatul la ochi femeia din poza mea s-a dat jos de pe bicicletă şi nici nu a vrut s-o pozez.
- Bun, asta am priceput. Acum explică-mi ce Dumnezeu înseamnă fiinţa cuiului? Şi ce legătură are femeia cu asta?
- Nu mă întreba pe mine, întreabă-l pe Liiceanu. Cam 20 de minute a vorbit despre cum cugeta filosoful Alexandru Dragomir la fiinţa cuiului, la fiinţa ciocanului, şi în general la fiinţa lucrurilor subînţelese. Pe vremuri, Liiceanu, Pleşu şi Patapievici, se întâlneau cu filosoful într-un apartament din Bucureşti şi-l ascultau, îi sorbeau cuvintele. Dragomir şi-a împrumutat discipolii de la Noica. Aşa...şi cum povestea Liiceanu, tare frumos, trebuie să recunosc asta, mi-o imaginam pe femeia din poză în acel apartament. Liiceanu pe un scaun, într-un colţ, îmbrăcat în costum cu cravată, Pleşu prăvălit într-un fotoliu comod, Patapievici pe un colţ de canapea, cu picioarele strânse şi trăgându-se de urechea stângă. Alexandru Dragomir în picioare, şi totuşi modest, monologând despre ce înseamnă esenţa cuiului aflat pe masă, lângă ciocan. Şi în acel moment femeia din poză intră în încăpere, încet de tot, să nu-i deranjeze pe domni. Văzând ciocanul pe masă, şi un tablou oarecare căzut pe podea, ia cuiul şi-l bate în perete. Apoi aranjează tabloul în aşa fel încât să nu stea strâmb. O femeie fericită, fără probleme existenţiale de genul care este fiinţa cuiului.
- Gata, m-am lămurit. Eu zic să taci.