Închide ochii: simţi că inima nu îţi mai încape în piept şi înţelegi fiecare vers al fiecărui cântec, chiar dacă e cântat în portugheza creolă.
Cesaria Evora m-a făcut să simt din nou fluturi în stomac. Aşa cum simţeam la 15 ani, când mă îndrăgosteam prima oară.
****
Marţi seară, România, draga de ea, a stat faţă în faţă, pentru a doua oară în existenţa ei veşnic plină de neprevăzut, cu un fenomen. Un fenomen creat de Dumnezeu ca să îl facă pe mult prea neliniştitul om să stea de vorbă cu el însuşi măcar câteva clipe. Fenomenul se numeşte Cesaria Evora şi a traversat patria noastră dragă timp de două seri fantastice, săptămâna trecută.
Românul a primit-o cu braţele deschise, dar a înţeles-o după cum l-a ajutat inima şi propriul depozit de materie cenuşie. Reflectată în cele 4500 de oglinzi prezente marţi seara la Sala Palatului sau în cele câteva milioane de feţe care au stat în faţa televizorului luni, la Gheorghe, Cesaria arată după chipul şi asemănarea fiecăruia...
"Ce căldură îngrozitoare în sala asta, domnule! Şi dacă îmi dau tricoul jos?" Macho-ul de 30 de ani, director aspirant, venit la concert pentru că "aşa e cool acuma, vine toată lumea, trebuie..." se uită când dreapta, când stânga, când sus, când jos, când la ceas. Se plictiseşte.
"Mă doare inima de cât de fericită mă simt în seara asta", zâmbeşte larg fata îmbrăcată cu rochie de in peste pantaloni.
"E clar, m-am plictisit, mai stau refrenul ăsta şi mă car, mă aşteaptă ăia în Bambu". Are ochelari de soare de firmă înfipţi bine peste şapca îndesată pe cap şi tricou mulat, fără mâneci, asortat cu bronzul de solar.
"Oare dacă mă ridic şi încep să dansez o să zică ăştia ceva?" şi doamna contabilă de la firma ce vinde aparate de aer condiţionat îşi aruncă în aer toată energia acumulată în luni de muncă la birou. Dansează.
"Şi până la urmă e o femeie atât de simplă, o ţărancă, cu cel mai mare har de pe pământ. Face oamenii fericiţi!" hotărî el, revenindu-şi din plictiseala de la 9 la 5 din biroul unde colegii cred că Ţociu şi Palade sunt cei mai de succes "şoumeni" ai momentului.
"Dar cum, cum poate să cânte 90 de minute fără sa îi obosească măcar o secundă vocea asta ireală?", ar vrea să ştie domniţa din rândul 5.
"În definitiv, Gheorghe ăsta e un imbecil! Auzi, să stea el de vorbă cu ea un ceas şi s-o întrebe dacă ar putea trăi fără muzică şi ce îi face pe oamenii din toată lumea să vrea să o vadă! Păi ăsta nu ştie, frate, să întrebe de biografie, de albume, de planuri de viitor?", se revoltă un ziarist cu renume, la dumnealui în gazetă.
"Nu pot să cred că nu mă pot opri din plâns! Sunt atâtea luni de când mă chinui să uit, şi acum...". Micuţa blondă îşi deapănă iar toată povestea, în amănunt...
"Simt fluturi în stomac! Nu am mai simţit asta din adolescenţă, de când m-am îndrăgostit prima oară!", mi-a spus şi mie neliniştitul om din mine.
Au fost două seri fantastice. Una în care am văzut la Gheorghe (mulţumesc, Andrei!) o femeie care nu ştie să vorbească cu fraze meşteşugite sau cu subtilităţi pentru că e trăită şi crescută într-un sat, în care a învăţat doar să gătească şi să coasă.
Şi una la Sala Palatului (mulţumesc, Cristina!), în care am aflat cu urechile mele cum aceeaşi femeie simplă este de fapt cel mai bogat om de pe lume.
O seară în care am apucat să mă întreb şi pe mine de sănătate... Mi-am răspuns că e bine, uneori, să stai faţă în faţă cu minunile lui Dumnezeu... Se întâmplă din când în când şi aici, în România, draga de ea....