Inocenţă

În casa îmbrăcată în căldură miroase a portocale şi măr, la geamurile aburinde ploaia aşteaptă o invitaţie la ceai. Pisici zburlite trec pragul primăverii cu paşi molcomi, umbrele colorate zboară din mâini îngheţate, asfaltul a devenit ringul de dans al stropilor dar nimeni nu cunoaşte viaţa secretă a ploii. Cine se-ntreabă ce toane are ploaia atunci când loveşte? poate e felul ei de a-şi descărca furia; poate atunci când picură, plânge, în speranţa că cineva cu suflet de vrăjitor îi va culege lacrimile. Poate asta făceau femeile când adunau apa ei, fără să o ştie. O baie de lacrimi pure care să spele impuritatea. Dar puritatea nu se mai recapătă. Poate doar cei amnezici reuşesc să uite că sunt impuri. Reîntoarcerea nu mai este posibilă odată ce ştii, vezi, simţi. Poţi doar să plângi, ca ploaia, sau în ploaie. În singurătate. O singurătate surdă, amară, disperată. Un urlet mut, înghiţit. Poţi doar să vezi puritatea şi să o plângi din nou. Poţi fi spectator al purităţii şi chiar să uiţi pentru un scurt timp cum eşti, cum nu mai eşti.
 
Poţi să închizi uşi între tine şi lume; sau să deschizi alte uşi. Să mergi pe alte străzi în alte haine. Poţi chiar să crezi că te-ai schimbat. Dar schimbarea nu există; există pierdere şi câştig: aduni sedimente de trăiri care îţi devin sarcofag. Te înfăşori treptat în ele până devii o mumie care aşteaptă să fie salvată. O mumie amnezică pentru că nu mai şti să fii viu. Ai ritualuri pe care nici nu le mai preţuieşti; guşti fără să savurezi; dormi fără să visezi frumos; alergi fără să fii grăbit, iar atunci când te grăbeşti, e fără rost.
 
Se poate întâmpla şi să te opreşti din fugă şi să revii la inocenţă, la libertate. Libertatea e inocenţă. Sunt momente în care uiţi, şi simţi. Atunci când îl citesc pe Murakami simt o bucurie pe care niciun alt scriitor nu mi-a dat-o. În acele momente mă simt bine, îmi pun întrebări grele dar mă simt uşoară, şi savurez liniştea. Şi uimirea că fericirea poate veni şi de la o carte. Avântul creator şi felul în care depinde de fragilitatea corpului şi a minţii, legăturile fascinante care sunt în tot, acel individ care eşti, unic, mereu acelaşi şi mereu altul, flux şi reflux... Întâmplare şi statornicie, şansă şi determinare, viaţă...
 
Acel 'tu' despre care crezi că ştii cum e, cum funcţionează, ce îl mişcă şi ce îl face să stea, fundamente care se surpă şi se reclădesc, trecutul ca o rană violentă, ca o faşă pe care vrei să o smulgi dar nu poţi s-o faci fără să te rupi în mii de cioburi de nelipit... Aroganţa stării de bine, vulnerabilitatea care te aduce să te percepi dureros, în zilele bune nu îţi simţi corpul, pentru că eşti bine, dar când îl simţi, simţi durere. Şi abia atunci devii umil, îngenunchezi în faţa vieţii şi preţuieşti starea de bine; până când iţi pui din nou pelerina de om grăbit, de adult prost fabricat, până când porţi din nou o mască de protecţie.
 
Nu am înţeles niciodată măştile şi nici răul; sunt atât de transparentă încât mă bulversează minciuna şi ipocrizia. Nu am nicio mască şi îmi afişez cu mândrie stările, exteriorul e interior şi asta e declaraţia mea de independenţă.
 
Ce înseamnă pentru mine libertatea? Să-mi aleg viaţa cum aş alege cupe de îngheţată, într-o zi cu vânt şi soare.