04.07.2004
Se întâmplă să-ţi placă oamenii pentru mintea / sufletul / vocea sau oricare altă cale prin care reuşesc să-ţi transmită emoţii. Îţi plac aşa de tare, încât nu te mai gândeşti că, dincolo de atributul prin care excelează, sunt oameni obişnuiţi.

Nu-i mai vezi aşa cum sunt când, de fapt, au şi ei carii, merg la WC, ştiu sau nu să vorbească, ştiu sau nu să se poarte în societate.

Săptămâna această am văzut doi oameni care are se aflau într-o situaţie asemănătoare. În mintea noastră fiecare dintre ei e asociat cu ceva, aşa că nu mai ne gândim că sunt oameni ca şi noi. Au fost în faţa mea, aşezaţi faţă în faţă, încălţaţi, dar "desculţi". Au fost şi-n faţa voastră, chiar dacă nu la fel de aproape, dar mulţi dintre voi n-au ştiu să se uite la ei.

Când am vrut să-i văd de aproape, nu vroiam să scriu despre ei. Am mai scris despre fiecare în parte şi mă gîndeam (poate ca era un moment de egoism) să păstrez pentru mine experienţa întîlnirii. Intram în culisele unui show, cu acordul unor prieteni; nu vroiam să încalc regula prieteniei şi să dezvălui ce am văzut acolo.

S-a întîmplat însă să citesc ziarele la cîteva zile distanţă şi să văd că nişte domni şi doamne care au stat acasă şi s-au uitat la televizor n-au înţeles NIMIC. Aşa că m-am hotărît să scriu pentru ei. Îmi asum riscul de a-i enerva, dar spun / scriu că HABAR N-AU SA SE UITE LA OAMENI, HABAR N-AU SA CITEASCĂ PRINTRE RÎNDURI / VORBE. Ar trebuie să înveţe asta căci e util în meseria lor.

Ca să nu se străduiască mai mult, fila de jurnal din această săptămînă e traducerea în vorbe a unor gesturi, reacţii pe care ei nu au ştiut să le descifreze.

***

Vorbeşte cu ea / Hable con ella e unul dintre cele mai emoţionante filme realizate în ultimii ani.
E filmul care te manipulează graţios istorisindu-ţi o poveste de dragoste stranie, pentru ca la sfîrşit, dacă mai ai un dram de luciditate, să ai o mare dilemă.

Dacă aş fi citit într-un ziar despre un bărbat care urmăreşte o femeie dansând, se îndrăgosteşte de ea, se transformă în îngrijitorul ei când intră în comă şi după o vreme se crede soţul ei, aş spune "ce nebun!". Şi-atunci cum pot să-l găsesc sensibil-delicat-înţelegător-prietenos pe eroul lui Pedro Almodovar, când el are o dragoste morbidă, bună de studiat de către psihiatri?!

***

Filmul Vorbeşte cu ea e o demonstraţie despre cum, uneori, vedem partea frumoasă dintr-un om, refuzând să ştim felul lui real de a fi.

Fila de jurnal de astăzi e un exemplu de abordare similara într-o întîmplare din realitatea apropiată.

Luni 21 iunie. Un promo la Antena 1 anunţă că peste o săptămână vine Cesaria Evora la Gheorghe. Un SMS pleacă spre producătoarea show-ului, Ana Maria Lembrău: "Scriu comunicate de presa & fac planuri de marketing, fac rost de orice număr de telefon ai vreodată nevoie. Lasă-mă să sprijin un decor în studio când vine Cesaria". Răspunsul ajunge repede: "Vroiam să te sunăm mâine, să te invităm. Ştiam că-ţi place."

Astăzi aş vrea să dau timpul înapoi ca să le spun tuturor jurnaliştilor care au fost comozi şi au stat acasă, dar şi prietenilor mei: Vorbeşte cu ea! (cu Ana.) O să poţi să mergi şi tu.


Luni 28 iunie. Dimineaţa pe la ora 11 vorbesc cu Ana stabilim cum ne întîlnim, îmi explică unde e teatrul Excelsior. Pe la 2 şi ceva suna şi Gheorghe. Vorbim de audienţele radio, mi se face ruşine că n-am avut timp să-i trimit nişte propuneri pentru un proiect deşi i-am promis de mai bine de o săptămînă, el trece elegant peste asta şi scap cu faţa curată.

Ora 23.00 Teatrul Excelsior. O tânără citeşte desfăşurătorul show-ului iar în mintea mea se aude o voce: "Vorbeşte cu ea! O să-ţi spună povestea dintr-o altă perspectivă". O cheamă Carmen, va traduce din engleză ceea ce spune asistenta, pentru că Cesaria nu vrea să vorbească direct cu un translator de portugheză.

Zîmbesc şi fac repede conexiunile: Cesaria e conştientă că vorbeşte cu greşeli; are nevoie de interfaţă comercială, de aceea vrea să vorbească prin asistentă indiferent de limba de conversaţie. Zîmbesc din nou şi mă gîndesc că şi din echipă Cesariei a fost cineva care i-a zis Anei "Vorbeşte cu ea!" şi era vorba de asistenta care traduce în engleză.

Câteva minute mai târziu, la Gheorghe în birou. Lângă televizor un buchet mare de trandafiri, pe perete două fotografii ale lui Alex Gâlmeanu cu "megastarul" pe post de Iisus.

"Nu vorbeşti cu ea?" întreb când aflu că vedeta e într-o cabină alăturată. "Nu vorbesc înainte de show cu invitaţii pentru că nu rezist tentaţiei de a-i întreba lucruri. E mai natural să le spună în direct", zice Gheorghe.

(Pelicula de la care am plecat astăzi are un moment magistral, în alb negru, un film mut în mijlocul povestii. Filmuleţul e cel care declaşează instinctele sexuale ale eroului şi dă o nouă întorsătură poveştii. Mă joc şi eu un pic cu vorbele şi fac o paranteză ca un filmuleţ, nu în alb şi negru, nici mut, fără nici o intenţie de a vă declanşa vreun instinct ci doar pentru a vă amuza un pic.

Vreau să vă spun lucruri pe care nu cred ca mai am ocazia de a le poveşti vreodată. Ana, împuşcă-mă azi şi iartă-mă mîine, ca să mă mai primeşti şi altă dată la emisiune, căci uite ce povestesc "din casă":

Desfăşurătorul lui Gheorghe.

Vă imaginaţi că pe cartoanele magice pe care are Gheorghe scris ce urmează în emisiune sunt detaliile despre invitaţi, scrise în termeni elevaţi?! Greşit! Era ceva de genul " fă şi tu un intro mişto despre..." sau " ai beta cu fotograful cu care a lucrat; zice ca e tare cool să munceşti cu ea".

Biroul lui Gheorghe

"Megastaru' ", " sex simbolu' " - cum rîde Gheorghe de propria-i persoană, are un loc de muncă foarte simplu şi decent, chiar micuţ aş spune. O canapea, un fotoliu, un dulap, un birou, un televizor. Plus pe perete fotografiile lui Gîlmeanu. " Asta cu răstignirea e pe coperta la Paraziţii, cealaltă e în interiorul albumului" zice Gheorghe şi mie îmi e ruşine să-i spun că ştiu bine albumul mai ales că Paraziţii au învăţat acum mai bine de un an să se folosească de turbatul de Flynt dintr-o cronică a mea la People vs Larry Flynt. La vremea aia mă supărasem că erau cenzuraţi, deşi nu le ascultam muzica... De fapt nici acum nu o ascult.

În birou, are şi o carte, lăsată undeva pe un dulăpior şi mor de curiozitate să văd ce citeşte Gheorghe. Cînd îi văd titlul, îmi dau seama că de fapt nu o citeşte, a lăsat-o acolo, ca să nu se deranjeze să o ia acasă. Nu e o carte care e pe piaţă, aşa că nu vă spun titlul ca să nu o jignesc pe autoare. Deşi, foarte sincer, nici eu n-aş citit cartea aia! Oare o fi avînd şi dedicaţie pe ea?)

Începe emisiunea. Cesaria primeşte trandafirii. Răspunde în puţine cuvinte la întrebări. Se mişcă în fotoliu căutându-şi locul. Nu se simte confortabil, nu-i place să fie la tv. E conştientă că nu ştie să vorbească şi filtrul în conversaţie e Patricia, asistenta.

Prima pauză publicitară. Cesaria se odihneşte; vine după un drum lung şi un turneu obositor. Gheorghe, n-ar recunoaşte, dar e emoţionat; îşi face de lucru cu cartoanele pe care are scris desfăşurătorul. Eu îmi doresc să fiu în locul Anei pe post de producător ca să-i spun în cască: "Vorbeşte cu ea! Poate se mai relaxează, se teme că nu ştie să răspundă." N-am cum să fac asta, aşa că pentru a înfruntă căldura, mă descalţ şi-mi pun picioarele sub mine... Stau liniştită pentru că ştiu că acolo unde sunt nu mă poate prinde camera de luat vederi. (Aflu însă la final, că m-am văzut la tv, iar a doua zi mama suna din orăşelul meu natal şi mă cearta: "E frumos să stai desculţă, cu picioarele pe scaun, la televizor?!" Ştiam eu, de mult, că are ceva din Cesaria în ea, am şi scris despre asta în All about my mother.)

Reîncepe emisiunea şi Cesaria e la fel de monosilabică. Nu e atât de instruită ca să-şi dea seama că trupul ei vorbeşte singur, că e ca un copil răsfăţat care se joacă cu microfonul lovindu-l de faţă, că se alintă pe scaun, că are tonul unei femei năzuroase şi năzdrăvane. Dar ştie că vorbeşte cu adevărat prin MUZICĂ.

În ultima pauză publicitară, barierele celor doi cad, sunt "desculţi"; vorbesc prieteneşte, la o ţigară. El îi povesteşte despre staţia radio la care lucrează, ea vrea să ştie ce fel de cântece difuzează acolo. Apoi Gheorghe face finalul şi mă oftic teribil pentru că am fost acolo, pas cu pas, şi n-am observat detaliul la care el face referire şi care descrie perfect personajul pe care îl are în faţă. Un obiect care spune cam cît m-am chinuit eu să scriu aici în multe rînduri.

Sâmbătă 3 iulie. Scriu în Jurnalul Naţional ceea ce nu a povestit nimeni. Cesaria Evora nu e ceea ce ne imaginăm. Nu e o zeiţă coborâtă din ceruri. Ceea ce citim în reviste nu e decât rezultatul măiestriei jurnaliştilor care, emoţionaţi de muzică ei, încearcă să se ridice la acelaşi nivel, descriind-o poetic.

Cesaria Evora e o femeie simplă, fără şcoală, care nu ştie să scrie decât literele din numele său, nu vorbeşte corect, dar CÂNTĂ DIVIN. Cesaria Evora e femeia desculţă sau cu papuci, întotdeauna însă cu multe brăţări de aur.

E femeia pe care a descris-o Gheorghe printr-un singur obiect. Are mii de dolari şi o brichetă, una singură, de care are multă grijă şi pe care o reîncarcă, pentru că aşa a fost obişnuită. Pentru că luxul pentru ea înseamnă mult aur (ca la oricare om neşcolit), nicidecum un ceas sau o brichetă. Pentru ca oricît de mult s-ar plimba prin lume, ea rămîne aşa cum s-a născut: simplă, năzuroasă, mofturoasă, năbădăioasă şi puţin obraznică. Îşi ascunde un pic incultura / neştiinţa evitînd să acorde interviuri sau folosind filtrul "asistenta", dar e mîndră cu ceea ce are: o voce divină.

Aşa simplă cum e, femeia asta ştie că seamănă cu eroul din Vorbeşte cu ea, ca dacă o priveşti dintr-un anume unghi... sonor, te farmecă şi uiţi de toate. Ştie că o iubim pentru muzica ei dumnezeiască. Şi îşi permite să facă multe fiţe.

Aşa că Gheorghe, trebuie să-ţi spun că ai greşit. Nu le-ai explicat oamenilor că le faci o bucurie. Ai crezut că dacă o vor vedea pe Cesaria aşa cum e, vor înţelege. Ai uitat că trăieşti în ţara lui Mutu (vorba prietenei mele Laura - România, draga de ea) care joacă fotbal în Anglia (nu ştiu la ce echipă!), e tare în matematici, îi place poezia şi îl citeşte pe Dostoievski.

În ţara în care vedetele de fum, un fel de fantome, îşi construiesc imaginea din poveşti inventate, lăudîndu-se cu lucruri care "dau bine" chiar dacă nu sunt reale. În ţara în care nu e important că excelezi într-un domeniu dacă nu te lauzi că ştii să reciţi din Shakespeare, ştiind în echilibru perfect în cap, mestecînd în acelaşi timp cu piciorul într-o oală cu ciorbă.

Ai greşit pentru că i-ai supra apreciat pe jurnalişti. Ai uitat că ei stau între vedetele astea de fum şi, cu timpul, iau chipul şi asemănarea lor, mirosind a afumături.

Aşa că tu le-ai arătat un diamant mare, veritabil, şi pentru că nu era într-o montură aurie, într-un inel sau pandativ, s-au uitat la el şi le-au spus celor din jur: "uite ce pietroi strălucitor".

Vorbeşte cu ei, explică-le. Le-ai arătat diva aşa cum e: "desculţă".

P.S.1 Cel mai recent număr al revistei Time are o pagină şi jumătate dedicată micuţei gimnaste Cătălina Ponor. Britanicii vorbesc despre ea foarte frumos şi o consideră o urmaşă demnă a Nadiei. Citeşti textul şi eşti mîndru că se vorbeşte de bine şi de ţara ta. Apoi îţi aduci aminte că fetiţa asta, care munceşte 6 ore pe zi în sala de sport, nu ştie să vorbească foarte elevat. Şi zîmbeşti cînd vezi că revistei Time nu-i pasă.

P.S 2 Sîmbătă 3 iulie. Ora 19.00 În Piaţa Română, la coloane, băiatul de la taraba cu brăţări din piele citeşte Jurnalul Naţional. Vorbeşte cu florărăresa de lîngă el: "Uite, mă, nici Cesaria asta nu ştie carte şi cîştiga mii de dolari. Dar cîntă frumos. D'asta o place lumea" Aproape că-mi vine să-l sărut că a reţinut esenţialul din textul meu. N-am cum să fac asta şi pentru că nu pot să-i dau bani fără nici o motivaţie (ar fi prea dubios pentru el) cumpăr o brăţară. Ştiu singur că n-am să o port niciodată.

Într-o ţară plină de vedete / intelectuali de fum, să ne rugam ca jurnaliştii să întîlnească cît mai multe florărese şi vînzători la tarabe. Abia apoi, cititindu-le articolele, vom ajunge vreodată să le spunem "obrigado".

0 comentarii

Rubricile categoriei

Jurnal de cinefilFilme la LiterNet

Publicitate

Sus