Păpădiile - Yasunari Kawabata, editura Humanitas Fiction, 2015
... să vadă doar o pensulă în mişcare, scriind pe o foaie de hârtie: "Se pătrunde lesne în lumea lui Buddha, se pătrunde anevoie în lumea demonilor". Iar dacă bătrânul, la rândul său, şi-ar da seama că fata nu vede decât pensula şi literele scrise, va crede că a pătruns în cele din urmă pe tărâmul răului şi s-ar bucura peste măsură. Dar nu, lumea demonilor din aşteptările sale nu poate fi una atât de banală...
Mama şi-a coborât privirea către cele două umbre alipite. În lumina acelei după-amiezi de iarnă, se conturau alungite. Ajungeau până jos, la râu, şi acolo se frângeau, desenând pe apă siluete instabile. Mama s-a gândit că se făcuse târziu. A pornit la drum, având grijă să nu se suprapună umbrele.
Întrepătrunderea umbrelor este o pictură uitată într-un muzeu fără nume...
În josul râului de vărsare, era un pod, pe drumul către gară. Din depărtare părea că încalecă marea. Locul unde firul îngust de apă întâlnea marea nu avea nimic special. Doar malurile pierdeau din înălţime. Marea era liniştită, iar cerul, la fel.
Clopotul a început să bată.
- Clopotul lui Ineko! a exclamat Hisano.
Cei doi s-au întors către colina, apoi au privit cerul. Reverberaţiile clopotului budist păreau că vin din înalturi şi că rămân în plutire. Un templu de la ţară nu putea avea un clopot prea mare, dar probabil că era destul de vechi. Sunetul era lipsit de duritate şi, după bătaia veştedă, urma un ecou ruginit. Vibraţia s-a stins, dar senzaţia a rămas vie în sufletele celor doi. Dinspre oraş nu răzbătea nici un zgomot, şi nici dinspre râu sau dinspre mare.
- E atât de linişte, încât pare că timpul s-a oprit în loc, a spus Hisano. Poate că timpul aşteaptă, în tăcere, să termine Ineko de lovit clopotul.
S-a auzit a doua bătaie.
Încă simt sunetul plutitor şi fragil al cerului. Mă întreb de unde vine... De nicăieri, mi-ar răspunde cineva.
- Şi totuşi, dacă ne-a fost scris să ne întâlnim, de ce nu s-a întâmplat mai devreme? Mie asta mi se pare lipsit de sens... noi trăiam deja pe vremea aceea, Ineko era Ineko, iar eu eram eu. Şi totuşi, nu existăm unul pentru celălalt. E foarte straniu.
- Şi totuşi, revenind, sentimentul de vinovăţie care vă chinuie atât, pe dumneavoastră şi pe Ineko, şi care provine dintr-o interpretare a teoriei destinului sau a teoriei consecinţelor poate că nu-i are deloc locul! Poate v-aţi gândit prea mult! Mie, ascultându-vă, aşa mi s-a părut. Spuneaţi că, dacă n-aţi fi fost împinsă de gelozie şi bănuială, n-aţi fi trimis-o pe Ineko la clubul de echitaţie, în copilărie, şi n-ar fi învăţat să călărească. Şi atunci n-ar mai fi mers în excursie cu tatăl ei în peninsula Izu, călare amândoi. Dacă n-ar mai fi mers acolo, accidentul n-ar mai fi avut loc. De aceea, crede şi că gelozia dumneavoastră a dus la moartea lui.
- Aşa este.
- Atunci sunteţi o adeptă neîntrecută a fatalismului şi aveţi o percepţie foarte personală a relaţiei cauză-efect. Unii ar putea-o califica drept arogantă.
- Vai, ce crud eşti!
- Dacă-i aşa, sunteţi vinovată ca v-aţi născut în aceeaşi vreme cu tatăl lui Ineko, şi că l-aţi întâlnit în această viaţă! Sunteţi şi mai vinovată ca v-aţi căsătorit cu el şi aţi născut-o pe Ineko! Toate acestea reprezintă cauza accidentului, fie şi o cauză îndepărtată. Dacă urmărim firul regretelor dumneavoastră, aici ajungem. O teorie a destinului fără nici o noimă. Sau, în fine, nu ştiu dacă teoria e lipsită de noimă, dar în orice caz regretele dumneavoastră sunt. Dacă ne întoarcem în timp, nu mai terminăm. Ajungem şi la generaţia dinainte, la vina părinţilor dumneavoastră de a vă fi născut, şi aşa mai departe. Până la urmă, e vina omenirii, prin faptul că există.
- Şi totuşi, revenind, sentimentul de vinovăţie care vă chinuie atât, pe dumneavoastră şi pe Ineko, şi care provine dintr-o interpretare a teoriei destinului sau a teoriei consecinţelor poate că nu-i are deloc locul! Poate v-aţi gândit prea mult! Mie, ascultându-vă, aşa mi s-a părut. Spuneaţi că, dacă n-aţi fi fost împinsă de gelozie şi bănuială, n-aţi fi trimis-o pe Ineko la clubul de echitaţie, în copilărie, şi n-ar fi învăţat să călărească. Şi atunci n-ar mai fi mers în excursie cu tatăl ei în peninsula Izu, călare amândoi. Dacă n-ar mai fi mers acolo, accidentul n-ar mai fi avut loc. De aceea, crede şi că gelozia dumneavoastră a dus la moartea lui.
- Aşa este.
- Atunci sunteţi o adeptă neîntrecută a fatalismului şi aveţi o percepţie foarte personală a relaţiei cauză-efect. Unii ar putea-o califica drept arogantă.
- Vai, ce crud eşti!
- Dacă-i aşa, sunteţi vinovată ca v-aţi născut în aceeaşi vreme cu tatăl lui Ineko, şi că l-aţi întâlnit în această viaţă! Sunteţi şi mai vinovată ca v-aţi căsătorit cu el şi aţi născut-o pe Ineko! Toate acestea reprezintă cauza accidentului, fie şi o cauză îndepărtată. Dacă urmărim firul regretelor dumneavoastră, aici ajungem. O teorie a destinului fără nici o noimă. Sau, în fine, nu ştiu dacă teoria e lipsită de noimă, dar în orice caz regretele dumneavoastră sunt. Dacă ne întoarcem în timp, nu mai terminăm. Ajungem şi la generaţia dinainte, la vina părinţilor dumneavoastră de a vă fi născut, şi aşa mai departe. Până la urmă, e vina omenirii, prin faptul că există.
Nimeni nu este vinovat de nimic. Ne-am născut fără a fi întrebaţi dacă ne dorim această călătorie. Nu este vorba nici despre timp, nici despre existenţă. Poate nu existăm, poate suntem un vis.
Tăcerea s-a lăsat de ambele parţi ale panoului glisant. Fără imagini pictate, fără vreun model de fond, cu hârtia ieftină, veche şi îngălbenită, cu rama lăcuită sărăcăcios, panoul subţire era ca o barieră care nu despărţea nimic.
Şi tăcerea cu norii săi invizibili care adăpostesc atâtea culori nevisate încă...
- Ce linişte e! Am senzaţia că reverberaţiile clopotului de mai devreme încă mai plutesc, în depărtări, deasupra mării. Nu crezi?
- ..."sunetul care străbate depărtări" - nu ţi se pare o expresie frumoasă?
( Text neterminat)
