Limonov

Emmanuel Carrère este unul dintre cei mai prestigioşi scriitori francezi contemporani. Licenţiat în studii politice, este, de asemenea, scenarist şi regizor. A debutat în 1982, cu un eseu dedicat cineastului german Werner Herzog, dar primul său roman, L'Ami du jaguar, a apărut în 1983.

A devenit celebru prin romanele sale care îmbină adevărul biografic cu ficţiunea şi care au fost recompensate cu numeroase premii, printre acestea numărându-se: Prix Femina, Grand Prix Marie Claire du Roman d'Emotion, premiul cititorilor publicaţiei L'Express, Premiul Crésus şi Premiul Globe de Cristal. Romanul Limonov a fost recompensat cu Prix des Prix şi Prix Renaudot în 2011.

La Editura Trei, de acelaşi autor, au apărut Alte vieţi decât a mea, Un roman rus, Ora de schi, Adversarul.

Eduard Limonov - rebel politic şi coşmarul cel mai cumplit al lui Putin. (The Guardian)

Limonov nu este un personaj de ficţiune. El există. A fost un haiduc ucrainean; idol al underground-ului sovietic; cerşetor, apoi valet al unui miliardar din Manhattan; scriitor la modă parizian; soldat pierdut pe undeva, prin Balcani; şi acum, în imensa harababură postcomunistă, bătrân şef charismatic al unui partid al tinerilor desperados. Personal, se consideră un erou, dar poate fi socotit şi un ticălos. [...] viaţa lui romanescă şi periculoasă spune ceva. Nu doar despre el, despre Limonov, nu doar despre Rusia, ci despre istoria noastră, a tuturor, de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial încoace. (Emmanuel Carrère)

Roman biografic sau biografie ficţionalizată, cartea lui Emmanuel Carrère reconstruieşte viaţa unui personaj real, ivit parcă din paginile unei cărţi. Un personaj excentric, ambiguu, evaziv şi schimbător, cu o viaţă aproape neverosimil de aventuroasă, care îi permite autorului să traseze un portret convingător al Rusiei din ultimii cincizeci de ani şi în acelaşi timp să se lanseze într-o explorare uimitoare a paradoxurilor condiţiei umane.
Ca artist şi politician, Limonov e, fără îndoială, unic şi complex - un adevărat fenomen rusesc, o reflectare a intensităţii neobişnuite ce defineşte viaţa în Rusia. Şi, aidoma ţării din care vine, tocmai contradicţiile sale îl fac atât de viu. (The Guardian)

Intimistă, perspectiva lui Carrère este totodată istorică, ridicând în jurul eroului său echivoc şi temerar o vastă şi vibrantă scenă de teatru: URSS-ul izolat din anii lui Brejnev, apoi dezagregarea comunismului şi, în fine, aruncarea Rusiei în capitalismul mafiot şi într-un haos de proporţii.
Carrère nu-şi asumă niciodată poziţia de judecător, însă ştie să insereze în amplul său roman de aventuri puternic ancorat în real meditaţii profunde asupra destinului atât al individului, cât şi al civilizaţiilor. (Télérama)




Prolog
Moscova, octombrie 2006, septembrie 2007

1

Până când Anna Politkovskaia a fost împuşcată pe treptele casei în care locuia, pe 7 octombrie 2006, doar cei care erau interesaţi de războiul din Cecenia cunoşteau numele curajoasei jurnaliste, opozantă declarată a politicii lui Vladimir Putin. Imediat însă după asasinat, figura ei tristă şi hotărâtă a ajuns, în Occident, imaginea libertăţii de expresie. Întrucât, la vremea respectivă, filmam pentru un documentar într-un orăşel din Rusia, ţară în care mă duceam deseori, cum s-a aflat vestea morţii Annei Politkovskaia, o revistă mi-a propus să iau primul avion pentru Moscova. Sarcina mea nu ar fi fost să fac o anchetă despre crimă, ci, mai degrabă, să stau de vorbă cu oamenii care o cunoscuseră şi ţinuseră la jurnalistă. Astfel, am petrecut o săptămână în birourile de la Novaia Gazeta, ziarul al cărui reporter-vedetă fusese, dar şi printre membrii unor asociaţii pentru apărarea drepturilor omului şi ai unor comitete alcătuite din mamele soldaţilor ucişi ori mutilaţi în Cecenia. Birourile erau minuscule, prost luminate, dotate cu nişte computere antice. Activiştii care au acceptat întrevederile cu mine erau deseori în vârstă şi îngrozitor de puţini, un cerc foarte restrâns, în care toată lumea se cunoştea cu toată lumea, în care şi eu am ajuns rapid să îi cunosc pe toţi, iar acest cerc restrâns constituia, practic, unica opoziţie democratică din Rusia.

La Moscova, în afara celor câţiva prieteni ruşi, mai cunoşteam şi un mic cerc de expatriaţi francezi, jurnalişti şi oameni de afaceri care, seara, după întâlnirile din timpul zilei, când le povesteam cele aflate, zâmbeau cumva compătimitor: bravii democraţi despre care le vorbeam, militanţii aceia pentru drepturile omului or fi fost ei, fără discuţie, oameni respectabili, dar, cinstit vorbind, nimănui nu-i păsa de ei, fiindcă nu făceau altceva decât să poarte o luptă pierdută încă de la început, într-o ţară în care nu ducea nimeni grija libertăţilor formale, din moment ce fiecare avea dreptul de a se îmbogăţi. Pe de altă parte, nimic nu-i amuza ori, în funcţie de caracterul fiecăruia, nu-i irita mai tare pe prietenii mei expatriaţi decât teza, răspândită în opinia publică franceză, conform căreia uciderea Annei Politovskaia fusese ordonată de FSB - poliţia politică numită, pe vremea Uniunii Sovietice, KGB - şi, mai mult sau mai puţin, de însuşi Putin.
- Ia stai aşa, mi-a zis Pavel, un universitar ruso-francez reconvertit în om de afaceri, să ştii că trebuie să se termine odată cu modul ăsta de a spune orice îţi dă prin cap despre oricine. Ştii ce-am citit, în Nouvel Obs, parcă? Că, oricum ai da-o, tot e ciudat că Politkovskaia a fost împuşcată, ca din întâmplare, chiar de ziua lui Putin. Ca din întâmplare! Sesizezi de câtă tâmpenie trebuie să dai dovadă ca să scrii negru pe alb chestia asta cu: ca din întâmplare? Poţi să îţi imaginezi scena? Şedinţă de criză la FSB. Şefu-ăl mare zice: băi, băieţi, puneţi-vă mintea la contribuţie! Uite-acuma vine aniversarea lui Vladimir Vladimirovici şi trebuie să găsim un cadou care chiar să-i facă plăcere. Cui îi dă ceva prin căpăţână? Băieţii clocesc tema, pe urmă se aude un glas: dacă i-am aduce capul Annei Politkovskaia, pisăloaga aia care-l critică tot timpul? Murmur de aprobare. Tiii, ia te uită ce idee bună! La treabă, copii, aveţi mână liberă! Iartă-mă, continuă Pavel, dar nu-mi vii mie să-mi vinzi poveşti de-astea. Poate, în mod excepţional, numai în vreun remake rusesc după Les tontons flingueurs. Dacă e însă vorba despre realitate, în niciun caz. Fiindcă, ştii ceva? Realitatea este aceea pe care a subliniat-o şi Putin, şocând sfielnicele suflete ale Occidentului: asasinarea Annei Politkovskaia şi tot tămbălăul de după au făcut mai mult rău Kremlinului decât toate articolele scrise de aceasta într-un ziar pe care şi aşa nu-l citea nimeni.

Îi ascultam pe Pavel şi pe prietenii lui, prin apartamente pe care cei ca ei le pot închiria, cheltuind o avere, în centrul Moscovei, apărând puterea politică şi zicând că, în primul rând, lucrurile ar fi putut fi de o mie de ori mai rele şi, în al doilea, că ruşii sunt mulţumiţi de viaţa pe care o duc, aşa că, în numele a ce ajung unii să le dea lecţii? Ascultam însă şi femei triste şi consumate care, în timpul zilei, îmi povesteau despre răpiri din timpul nopţii în maşini fără numere de înmatriculare, despre soldaţi torturaţi nu de către duşmani, ci de către superiorii lor şi, mai ales, despre refuzul de a li se face dreptate. Lucru care revenea fără încetare. Că poliţia şi armata sunt corupte ar fi, cumva, de la sine înţeles. Că viaţa omenească face puţine parale ţine de tradiţia rusească. Însă aroganţa şi brutalitatea de care dau dovadă reprezentanţii puterii atunci când simplul cetăţean riscă să le ceară socoteală, certitudinea că nu au cum fi pedepsiţi vreodată, lucrul acesta într-adevăr nu îl suportă nici mamele soldaţilor, nici acelea ale copiilor masacraţi la şcoala din Beslan, în Caucaz, nici apropiaţii victimelor de la Teatrul Dubrovka.

Amintiţi-vă, era în octombrie 2002. Toate televiziunile din lume nu au mai arătat altceva timp de trei zile. Nişte terorişti ceceni au luat ostatic întreg publicul din teatru în timpul reprezentării unei comedii muzicale intitulate Nord-Est. Forţele speciale, excluzând orice negociere, au rezolvat problema gazându-i, odată cu cei ce făcuseră ostatic publicul, şi pe ostatici, fermitate pentru care preşedintele Putin le-a felicitat călduros. Numărul victimelor civile este încă sub semnul întrebării, situându-se, se pare, în jurul a o sută cincizeci, iar rudele şi prietenii acestora sunt consideraţi un fel de complici ai teroriştilor atunci când se întreabă dacă nu cumva s-ar fi putut trata şi altfel situaţia, dacă nu cumva s-ar fi putut manifesta o altă atitudine faţă de ei şi de doliul lor, măcar cu mai puţină nepăsare. De atunci, în fiecare an, aceştia se strâng într-o ceremonie comemorativă pe care poliţia nu îndrăzneşte să o interzică, dar pe care o supraveghează îndeaproape, ca pe o adunare de protest, ceea ce, de fapt, a şi devenit.

Am participat şi eu. Aş zice că, în faţa teatrului, se aflau vreo două sau trei sute de persoane şi tot atâţia soldaţi din trupele OMON, echivalentul rusesc al CRS-ului (CRS: Compania Republicană de Securitate, forţă de ordine civilă organizată în Franţa în decembrie 1944, cu sarcini relativ apropiate de cele ale Jandarmeriei din România. - N.t.)de la noi, având un echipament similar, aşadar, căşti, scuturi şi bastoane grele. A început ploaia. S-au deschis umbrelele deasupra lumânărilor care, cu guleraşele lor de hârtie făcute să nu lase ceara să picure pe degete, îmi aminteau de slujbele ortodoxe la care eram dus, de Paşti, când eram mic. Icoanele fuseseră înlocuite cu pancarte pe care se aflau fotografiile şi numele celor morţi. Oamenii care ţineau pancartele şi lumânările erau orfani, văduvi şi văduve, părinţi care îşi pierduseră copilul - pentru care nici în rusă, nici în franceză nu există un cuvânt anume. Nu apăruse niciun reprezentant al statului, după cum a subliniat cu o mânie rece reprezentantul familiilor, cel care a spus câteva cuvinte, singurele pronunţate pe tot parcursul ceremoniei. Nici vorbă de discursuri, de sloganuri, de cântece. Cu toţii s-au mulţumit să rămână în picioare, tăcuţi, fiecare cu lumânarea lui în mână, ori să vorbească încet, în grupuri mici, dincolo de gardurile puse de cei de la OMON, care închiseseră astfel perimetrul. Uitându-mă de jur împrejur am recunoscut mai multe chipuri: în afara familiilor îndoliate, se adunaseră toţi cei din mica lume a opozanţilor, pe care o tot frecventam de o săptămână. Am schimbat câteva semne din cap, pătrunşi de o profundă mâhnire.

Pe ultima treaptă, chiar în faţa uşilor închise ale teatrului, am observat o figură care mi s-a părut cumva cunoscută, fără a reuşi să o identific. Era un bărbat îmbrăcat într-un palton negru, ţinând, ca şi ceilalţi, o lumânare în mână, înconjurat de mai multe persoane cu care vorbea în şoaptă. Aflat în centrul cercului de cunoştinţe, dominând mulţimea, retras, dar atrăgând privirile, lăsa impresia unei persoane importante. Aveam senzaţia bizară că observ şeful unei bande asistând, păzit de fideli, la înmormântarea unuia dintre oamenii săi. Nu-l puteam vedea decât din spate şi uşor din profil, gulerul ridicat al paltonului trecând până mai sus de barbişon. O femeie de lângă mine, care îl observase şi ea, i-a spus unei vecine:
- A venit şi Eduard. Foarte bine.

Bărbatul a întors capul de parcă, în pofida distanţei, ar fi auzit-o. Flacăra lumânării i-a accentuat trăsăturile.

Şi aşa l-am recunoscut pe Limonov.

2

De câtă vreme nu m-am mai gândit la el? L-am cunoscut la începutul anilor optzeci, când se mutase la Paris aureolat de succesul romanului lui de scandal Poetul rus preferă negrii uriaşi, în care povesteşte viaţa groaznică şi superbă pe care o dusese la New York, după ce fugise din Uniunea Sovietică. Slujbe mărunte, supravieţuire de pe o zi pe alta prin hoteluri sordide, uneori pe străzi, relaţii sexuale întâmplătoare, hetero şi homosexuale, beţii, furturi şi încăierări. Toate acestea te puteau duce cu gândul, în privinţa violenţei şi a furiei, la deriva urbană a personajului lui Robert de Niro din Taxi Driver, iar în privinţa elanului vital, la romanele lui Henry Miller, din care Limonov îşi trăgea pielea tăbăcită ca o scoarţă şi indiferenţa de canibal. Cartea aceea nu era nici pe departe un nimic, iar autorul, când ajungeai să-l cunoşti, nu te dezamăgea. Erai obişnuit, pe atunci, cu disidenţii sovietici bărboşi, gravi şi prost îmbrăcaţi, care locuiau în apartamente strâmte, pline de cărţi şi de icoane, care petreceau nopţi întregi vorbind despre mântuirea lumii prin ortodoxie, şi te trezeai în faţa unui tip sexy, trecut prin ciur şi prin dârmon, amuzant, părând în acelaşi timp un marinar scăpat de la cine ştie ce chef şi un star rock. Eram în plină eră punk, eroul lui, pe care şi-l revendica, era Johnny Rotten, liderul grupului Sex Pistols, iar pe Soljeniţîn îl făcea "prost bătrân" fără nicio ruşine. Era, pur şi simplu, relaxantă disidenţa aceea new wave, iar Limonov, la sosire, devenise vedeta micii lumi literare pariziene în care, personal, abia îmi făceam intrarea cu timiditate. Nu era autor de ficţiune, nu ştia să îşi povestească decât propria viaţă, dar aceasta era una pasionantă şi o relata foarte bine, într-un stil simplu, concret, fără floricele, cu energia unui Jack London rus. După cronicile din emigraţie, şi-a publicat amintirile din copilăria petrecută într-un cartier mărginaş al Harkovului, un oraş din Ucraina, apoi cele de delincvent juvenil, apoi de poet de avangardă în Moscova, sub Brejnev. Vorbea despre vremurile respective şi despre Uniunea Sovietică cu o nostalgie maliţioasă, ca despre un paradis pentru hooligans care ştiau să se descurce şi nu rareori, la încheierea cinei, când toată lumea era beată moartă cu excepţia lui, care ţinea teribil la alcool, făcea elogiul lui Stalin, ceea ce spunea multe despre plăcerea lui de a provoca. Puteai da de el pe la Palace, îmbrăcat în haina groasă de ofiţer al Armatei Roşii. Scria la Idiot international, ziarul lui Jean-Édern Hallier, care nu avea cine ştie ce ţinută ideologică, dar care aduna o mulţime de spirite nonconformiste, sclipitoare. Îi plăcea să sară la bătaie şi avea un incredibil succes la femei. Libertatea comportamentului şi trecutul aventuros impuneau tinerilor burghezi care eram, la vremea aceea. Limonov era barbarul, haiducul nostru, pe care-l adoram.

Lucrurile au început să ia o întorsătură ciudată în clipa în care s-a prăbuşit comunismul. Toată lumea se bucura, cu excepţia lui, care nu părea deloc să glumească atunci când cerea aducerea lui Gorbaciov în faţa plutonului de execuţie. Dispărea în lungi călătorii prin Balcani şi am descoperit oripilaţi că intrase în război alături de trupele sârbe care, pentru noi, erau asemenea naziştilor ori celor vinovaţi de genocidul populaţiei hutu. A putut fi văzut, într-un documentar BBC, trăgând cu mitraliera spre oraşul Sarajevo, asediat în acel moment, sub ochiul binevoitor al lui Radovan Karadjici, conducătorul sârbilor bosniaci şi criminal de război dovedit. După aceste isprăvi s-a întors în Rusia, unde a înfiinţat un partid politic purtând promiţătorul nume de Partidul Naţional-Bolşevic. Uneori, anumite reportaje ne aduceau imaginea unor tineri cu craniile rase, îmbrăcaţi în negru, care defilau pe străzile Moscovei cu salutul pe jumătate hitlerist (braţul ridicat), pe jumătate comunist (pumnul strâns), zbierând sloganuri precum: "Stalin! Beria! Gulag!" (subînţelegându-se: "Le vrem înapoi!"). Drapelele pe care le fluturau le imitau pe ale celui de-al Treilea Reich, cu secera şi ciocanul în locul svasticii. Iar exaltatul cu şapcă de baseball, care gesticula, cu megafonul strâns în mână, în fruntea coloanelor, nu era altul decât băiatul pus pe poante şi seducător căruia, cu doar câţiva ani în urmă, ne declaram mândri să-i fim prieteni. Ceea ce producea un efect la fel de straniu ca atunci când descoperi că un fost coleg de liceu a ajuns cine ştie ce mare bandit ori s-a aruncat în aer într-un atentat terorist. Te gândeşti din nou la el, readuci în faţa ochilor amintirile cu el şi încerci să îţi imaginezi ce înlănţuire a circumstanţelor şi ce resorturi intime i-au putut trimite viaţa atât de departe de a noastră, a celorlalţi. În 2001 am aflat că Limonov fusese arestat, judecat şi închis pentru motive destul de obscure, printre care traficul de arme şi o tentativă de lovitură de stat în Kazahstan. Puţin spus că ne-am repezit unii peste alţii, la Paris, pentru a semna o petiţie prin care solicitam repunerea lui în libertate.

Habar nu aveam că ieşise din puşcărie şi, oricum, eram uimit să dau de el acolo. Părea mai puţin rocker decât pe vremuri, mai intelectual acum, dar păstrând aceeaşi aură imperioasă, energică, palpabilă şi de la o sută de metri. Am ezitat să mă aşez la coada formată din persoane care, vizibil emoţionate, veniseră să îl salute cu tot respectul. La un moment dat, privirile ni s-au încrucişat şi, cum nu a dat semne că m-ar fi recunoscut şi cum, de altfel, nici nu prea ştiam ce i-aş fi putut spune, am lăsat-o baltă.

Tulburat de întâlnire, m-am întors la hotel, unde mă aştepta o nouă surpriză. Parcurgând o culegere de articole ale Annei Politkovskaia, am descoperit că, doi ani mai înainte, urmărise procesul celor treizeci şi nouă de militanţi ai Partidului Naţional-Bolşevic acuzaţi că invadaseră şi vandalizaseră sediul administraţiei prezidenţiale strigând: "Putin, cară-te!", crimă pentru care primiseră pedepse grele cu închisoarea. Politkovskaia le luase sus şi tare apărarea: nu erau decât nişte tineri curajoşi, integraţi social, singurii ori aproape singurii în stare să ofere încredere în viitorul moral al ţării.

Nu puteam să-mi revin. Cazul mi se păruse clasat fără drept de apel: Limonov nu era decât un fascist înfiorător aflat în fruntea unei miliţii de skinheads. Or, iată că o femeie considerată de toată lumea, de la moartea ei, drept o sfântă, vorbea despre Limonov şi ai lui ca despre nişte eroi ai luptei pentru democraţie în Rusia. Pe internet, acelaşi mod de a vedea lucrurile dinspre Elena Bonner. Elena Bonner! Văduva lui Andrei Saharov, marele savant, marele disident, marea conştiinţă morală, laureat al Premiului Nobel pentru Pace. Şi ei i se păreau foarte de bine acei nasbols, cum am aflat cu respectiva ocazie că sunt numiţi în Rusia membrii Partidului Naţional-Bolşevic. Ar trebui poate, spunea ea, să îşi schimbe numele partidului care, acum, sună rău pentru anumite urechi. Altfel, sunt nişte oameni uimitori.

Câteva luni mai târziu, am aflat că, sub numele de Drugaia Rossia - Cealaltă Rusie -, s-a alcătuit o coaliţie politică formată din Gary Kasparov, Mihail Kasionov şi Eduard Limonov, aşadar, unul dintre cei mai mari jucători de şah ai tuturor timpurilor, un fost prim-ministru al lui Putin şi un scriitor, conform criteriilor noastre, de nefrecventat. Ciudat atelaj. Evident, ceva se schimbase, poate nu Limonov însuşi, ci locul pe care îl ocupa în ţara lui. Iată de ce, în momentul în care Patrick de Saint-Exupéry, pe care îl cunoscusem drept corespondent al lui Figaro la Moscova, mi-a vorbit despre o revistă de reportaje căreia îi pregătea lansarea, întrebându-mă dacă nu aveam vreun subiect pentru primul număr, i-am răspuns fără să stau pe gânduri: Limonov. Patrick s-a uitat la mine cu ochii mari:
- Limonov nu e decât un amărât de escroc.
- Nu ştiu, trebuie să mă duc să văd, i-am răspuns.
- Bine, a scurtat-o Patrick fără a-mi mai cere alte explicaţii. Du-te şi vezi.

Mi-a luat ceva timp până i-am dat de urmă, până i-am obţinut numărul de mobil de la Saşa Ivanov, un editor din Moscova. Şi, odată ce l-am avut, mi-a mai trebuit încă timp până l-am format. Ezitam asupra tonului de adoptat, nu doar în faţa lui, dar şi în faţa mea: eram un vechi prieten sau un reporter bănuitor? Trebuia să îi vorbesc în rusă ori în franceză? Să mă adresez cu tu sau cu dumneavoastră? Toate aceste ezitări mi le amintesc, curios lucru însă, nu şi cuvintele pe care le-am pronunţat când, încă de la primul apel, fără a mai aştepta următorul, a răspuns. Probabil că mi-am spus numele, iar el, fără o secundă de ezitare, mi-a răspuns:
- Ei, Emmanuel, ce mai faci?

Luat pe nepregătite, am bolborosit ceva gen bine, doar nu ne cunoşteam decât puţin, nu ne mai văzuserăm de cincisprezece ani, mă aşteptam să fie necesar să-i reamintesc cine sunt. A continuat imediat:
- Parcă ai fost la ceremonia de la Dubrovka, anul trecut, nu-i aşa?

Am rămas fără grai. De la o sută de metri depărtare îl privisem îndelung, însă ochii nu ni se întâlniseră decât pentru o clipă şi nimic din partea lui, nici vreo oprire, nici vreo ridicare din sprâncene nu dovedeau că m-ar fi recunoscut. Ceva mai târziu, când mi-am revenit din uimire, mi-am zis să Saşa Ivanov, prietenul editor, era posibil să-l fi anunţat că aveam să-i telefonez, numai că Saşa nu ştia nimic despre prezenţa mea la Dubrovka, aşa că misterul rămânea neştirbit. Mai târziu am priceput că nu era vorba despre niciun mister, ci că, pur şi simplu, are o memorie prodigioasă şi o nu mai puţin prodigioasă stăpânire de sine. I-am spus că doream să scriu un articol de mari dimensiuni despre el şi a acceptat fără fasoane să vin şi să petrec două săptămâni alături de el, "doar dacă nu mă vor băga la închisoare", a adăugat.

3

Doi tineri masivi, cu craniile rase, cu blugi şi geci negre, cu ghete de rangers au venit să mă caute pentru a mă conduce la şeful lor. Traversăm Moscova la bordul unei Volga negre cu geamurile fumurii. Mai că m-aş fi aşteptat să mă lege şi la ochi, însă nici vorbă, îngerii mei păzitori se mulţumesc să verifice rapid curtea imobilului, apoi casa scărilor, în sfârşit palierul pe care se află un mic apartament întunecat, mobilat ca o locuinţă părăsită şi ocupată ilegal, în care alţi doi posesori de cranii rase îşi omoară timpul fumând. Eduard, îmi comunică aceştia, deţine trei sau patru domicilii în Moscova, schimbându-le pe cât de des cu putinţă, îşi interzice un program regulat şi nu face nici măcar un pas fără gărzile de corp - militanţi din partidul lui. În timp ce sunt sfătuit să am răbdare, îmi zic că reportajul începe bine: ascunzători, clandestinitate, tot ce e mai romanesc posibil. Atâta doar că am de ales între două versiuni ale acestui romanesc: terorism ori reţea de rezistenţă, Carlos sau Jean Moulin? Nu e vorbă, atâta timp cât jocurile nu sunt făcute, câtă vreme nu au încremenit într-o versiune oficială a istoriei, cele două cam seamănă. Mă întreb şi ce o fi aşteptând Limonov de la vizita mea. Nu cumva, dezgustat de cele câteva portrete făcute de unii jurnalişti occidentali, se fereşte de mine ori se bizuie pe mine pentru a-l reabilita? Habar nu am. Nu se prea întâmplă să te pregăteşti să întâlneşti pe cineva şi să mai şi scrii despre el, ştiind atât de puţin de unde bate vântul.

Îl găsesc stând în picioare, în blugi şi pulover negre, în biroul spartan, cu storurile trase, în care am fost invitat într-un târziu. Strângere de mână, fără un surâs pe buze. Pândă. La Paris ne tutuiam, dar la telefon mi s-a adresat cu dumneavoastră şi aşa a rămas. În pofida lipsei de exerciţiu, vorbeşte mai bine franţuzeşte decât mine ruseşte, aşa că o ţinem pe franţuzeşte. Pe vremuri făcea flotări şi ridica haltere un ceas pe zi şi probabil că încă mai continuă fiindcă, la şaizeci şi cinci de ani, e încă zvelt: abdomen plat, siluetă de adolescent, piele netedă şi mată de mongol, numai că acum şi-a lăsat mustăţi şi cioc grizonante, care îi dau un pic din aerul unui d'Artagnan îmbătrânit, cel din După douăzeci de ani, şi mai mult din al unui comisar bolşevic, mai ales din cei ai lui Troţki - deşi, după câte ştiu, Troţki nu făcea bodybuilding.

În avion recitisem una dintre cele mai bune cărţi ale lui, Jurnalul unui ratat, în care, pe coperta a patra, era anunţat în culori: "Dacă Lee Harvey Oswald sau Charles Manson ar fi ţinut un jurnal, atunci cu acesta ar fi trebuit să semene". Am copiat câteva pasaje în carnetul meu. Acesta, de pildă: "Visez la o insurecţie violentă. Nu voi ajunge niciodată un Nabokov, nu voi alerga după fluturi pe câmpurile elveţiene, pe o pereche de picioare anglofone şi păroase. Daţi-mi un milion şi voi număra arme şi voi ridica oamenii în indiferent care ţară". Acesta era scenariul pe care şi-l povestea la treizeci de ani, emigrant fără un chior în buzunar pe trotuarele New Yorkului, şi iată că, după alţi treizeci de ani, filmul era realizat. Iar el joacă rolul la care visase: revoluţionar de meserie, tehnician al gherilei urbane, Lenin în vagonul său blindat.