A zecea carte cu poveşti din Bucureşti

Poveştile doamnelor şi ale domnilor din Bucureşti nu sunt paseism, nu sunt fugă în trecut, nu sunt un refuz al prezentului şi nici al viitorului. Ele sunt numai căutarea de sine a acelui duh ridicat viu din cenuşa incendiilor, de sub copitele cailor, de sub şenilele invadatoare, din craterele bombelor, din ruinele cutremurelor, din apele inundaţiilor, din asuprire şi din uitare, din jaf şi minciună. A duhului care îşi găseşte casa vremelnică în fiecare din noi, trăitorii pe aceste locuri, ne înrudeşte şi ne înnobilează.
 
Victoria Dragu Dimitriu a fost realizator la Redacţia Culturală a Radiodifuziunii Române. A semnat emisiunile Atlas Cultural, Eminesciana, Bucureşti, istorii scrise şi nescrise, Arhipelagul Bucureşti. A publicat volume de poezie şi romane.
 
Din 2004 încoace, publică o serie de lucrări închinate Bucureştilor, volume de convorbiri cu locuitori ai Capitalei, care aruncă o lumină neaşteptată asupra unor detalii pitoreşti, savuroase şi adeseori importante ale istoriei urbei. Seria s-a bucurat de un succes binemeritat. Poveşti ale doamnelor din Bucureşti, Poveşti ale domnilor din Bucureşti, Alte poveşti ale Doamnelor şi Domnilor din Bucureşti, Poveştile unui Domn din Bucureşti, Doamne şi Domni la răspântii bucureştene, Poveşti cu statui şi fântâni din Bucureşti, Povestea unei familii din Bucureşti. Grecenii, Poveşti ale comorilor din Bucureşti, Trei doamne cu poveşti din Bucureşti au fost citite cu încântare şi au contribuit nu numai la buna cunoaştere a istoriei Bucureştilor, ci şi la sporirea dragostei locuitorilor pentru acest oraş neiubit şi nedreptăţit.


[...] Domnul doctor Dumitrescu desfăşoară pe masă un afiş mare, puţin îngălbenit de vreme, cu textul scris cu litere groase, negre, înconjurat cu un chenar de fotografii, reprezentând domni severi, înveşmântaţi în costume interbelice:
- Cred că aţi avut ocazia mai rar să vedeţi aşa ceva. Sus, în centrul paginii, este fotografia bunicului. El muncea, pe şantiere şi în atelier, din zori şi până seara, dar era preocupat şi de organizarea vieţii meşteşugăreşti şi comerciale a ţării. Când am început să caut printre documentele rămase de la bunicul, am încercat să împart pe domenii activităţile lui, atât de multiple şi variate. Acest afiş reprezintă una dintre realizările lui importante în plan social. Citiţi, vă rog!
- Da, transcriu. Respectând ortografia lor. Titlul, mai întâi: Chemare către toţi micii Industriaşi şi Meseriaşi Patroni. Fraţi meseriaşi şi mici Industriaşi, Vremuri grele s'au abătut asupra noastră; meseriaşul român nu a trecut prin timpuri aşa grele cum trecem astăzi. Jalea şi suferinţa cuprind suflete a zeci de mii de fraţi de ai noştri, cari erau odată mândria acestei ţări şi peste tot unde era spor şi voe bună, azi sunt frunţi posomorâte şi inimi îngrijorate.
O serie de măsuri vitrege lovesc pe meseriaşii români, cari nu mai ştiu unde să găsească ajutor şi scăpare. Poveri ni s'au pus în spate de tot felul, impozite nedrepte, fiscale, comunale, cifră de afaceri, taxe de tot felul, lipsă de credit, dobânzi mari, îndepărtări sistematice de la lucrări, nedreptăţi pe care nu le mai putem suporta. Când a fost redactat acest text?
- Aici, avem data, 30 iunie 1929. Să citim mai departe, pentru a-i vedea rostul.
- Frate meseriaş! Faţă de această stare de lucruri şi care nu mai poate dăinui, un număr de prieteni adevăraţi de-ai dumneavoastră, reprezentanţi ai mai multor Organizaţiuni, toţi oameni cu un trecut de muncă şi de cinste, în frunte cu cel mai de seamă dintre fruntaşii meşteşugului şi meseriei, d. Alexandru Dumitriu, veteranul luptelor grele şi frumoase pentru câştigarea drepturilor noastre, ne-am hotărât încă de acum câteva luni a aduna şi a înfrăţi toată suflarea meseriaşilor din ţara noastră.
Fraţi meseriaşi! Pentru toate acestea noi vă cerem votul vostru pentru alegerile de la Camera de Comerţ şi Industrie, secţia micei industrii şi meserii. În Camera de Comerţ şi Industrie va fi locul unde se va judeca cu mijloace legale procesul cel mare în care se va arăta deschis marea nedreptate ce s-a făcut şi ce se face meseriaşilor români. Toţi cari figurează pe LISTA No. 1, mai jos specificată, o viaţă întreagă au luptat pentru ridicarea clasei noastre de meseriaşi la locul de frunte care i se cuvine şi pentru ca să ni se facă dreptate am ridicat glasul nostru la întruniri ale diferitelor organizaţii, cerînd dreptate pentru toţi meseriaşii. De aceea vă rugăm ca în ziua de Duminică, 30 iunie 1929, să votaţi din toată inima şi cu încredere Lista No. 1 a Micei Industrii care se compune din... şi urmează numele celor propuşi. Patetic afiş electoral! Ce se întâmplase? Erau efectele crizei mondiale?
- Erau şi efecte ale crizei şi problemele strict locale, dar şi alegerile de la Camera de Comerţ.
- Propagandă electorală?
- Sigur, şi puteţi constata cum sunt trecuţi pe această listă cei propuşi, fără prejudecăţi de niciun fel.
- Numai după meritele lor profesionale, probabil.
- Este şi Niţulescu Alexandru, este şi Rosemberg H., este şi Schor Solomon. Turek Ernest cred că era neamţ, din ce-mi amintesc că spunea bunicul. Mai sunt Călinescu I.M., Olteanu I., Bobocescu M., Marinescu N. şi Ionescu Nicolae, zece membri şi zece supleanţi.
- Sub fotografii avem câteva date despre fiecare: Teodorescu Teodor, atelier de tâmplărie, fost vice-preşedinte al organizaţiei tâmplarilor; Bazgan Constantin, instalaţiuni sanitare, absolvent al şcolii de meserii, fost membru în comitetul breslei; Vasilescu Gheorghe, atelier de mobilă de lemn, preşedintele organizaţiei meseriaşilor din cartierul Tei; Lauterman Iancu, pictor de firme, preşedintele breslei pictorilor de firme; Ganovici Teodor, fabricant de pâine, secretarul Sfatului negustoresc pentru brutari şi franzelari. Şi bunicul, Dumitriu Alexandru.
- Ce scrie sub numele bunicului, domnule doctor?
- Fabrica de produse metalice. Consilier tehnic, Camera de Industrie şi Comerţ. Delegat organizator şi conducerea căminului de ucenici. Sunt cuprinse toate activităţile lui: meşteşugar, organizator, şi om preocupat de şcolarizarea tinerilor. A conlucrat în acest sens, foarte mult, cu Nicolae Iorga, cu ministrul liberal Angelescu, mulţi ani ministrul Învăţământului, cu mulţi alţii, şi am, în partea din arhiva lui care s-a putut salva, multe referiri la această preocupare. E interesant că Nicolae Iorga, care era istoric, aş zice un om orientat spre partea umanistică, şi nu comercială sau meşteşugărească, a fost foarte sensibil la această organizare a şcolilor de meseriaşi. Îşi dădea seama că ieşirea României din starea de ţară eminamente agricolă nu se poate face decât prin industrializare şi prin formarea muncitorilor. Au colaborat intens în acest sens.
- Cei de pe listă sunt oameni cu meserii diverse, să mai amintim câteva din cele trecute aici: tâmplărie, tinichigerie, curelărie, croitorie, sculptură şi decoraţiuni, ceaprăzărie, atelier de încălţăminte, atelier mecanic în fier, un preşedinte al sindicatului încadratorilor... de toate.
- Rame de oglinzi, de tablouri, aceştia erau încadratorii. Aici scrie Fabrică de scărărie... oare fabricau numai scări?
- Da, scări, poate şi metalice, şi din lemn. Şi mai sunt dogari... Şi căldărari.
- Iar aici scrie: Arămărie! Acesta trebuie să fi fost un atelier splendid, plin cu lucruri frumoase, cu arămuri. Cum se făceau pe atunci, tăvi, ibrice, căldări, sahane, vase rotunde de gătit, cu capac înalt, tahan.
- Tot aici se făceau şi alambicurile de distilat ţuica şi tescovina. Dar să vă spun cum încerc să-i urmăresc activităţile bunicului. Pe de o parte, el era un meseriaş foarte calificat, a făcut o mică industrie legată de construcţii, în special de prelucrarea metalului. În la belle époque, în epoca Bucureştilor - Micul Paris, acoperişurile erau decorate cu o serie de ornamente care urmau o tradiţie. Că şi casele noastre ţărăneşti au ciocârlani pe creasta acoperişului. Asta era o sursă de inspiraţie. La locul unde vine coama acoperişului se pun nişte şindrile mai lungi, care depăşesc coama într-o parte şi, de obicei, marginea lor este tăiată într-un model. Asta dă frumos. Aici, la marile clădiri, desigur, rafinamentul franţuzesc le adusese la o altă formă, în alte materiale. Cei mai frumoşi mi se pare mie că erau ciocârlanii de pe clădirea Primăriei Bucureştilor, care a fost multă vreme cam părăsită. Acum, s-au pus schele şi se lucrează. Să vedem cum va ieşi! Acolo, coama era iniţial foarte frumos aranjată. Nu era vorba doar de ornamente. Bunicul făcea toată construcţia acoperişului, nu numai acoperirea cu tablă sau altceva. Aţi mai fost de curând pe strada Doamnei? La colţul cu strada Ghica, e clădirea fostă a Bursei, apoi a Camerei de Comerţ. A fost zeci de ani, după 1944, a Bibliotecii Naţionale, care a primit localul ei nou de pe bulevardul Unirii, iar acuma, aici este sediul Camerei de Comerţ Bucureşti. Camera de Comerţ pe ţară are sediul acela nou, dincolo de Piaţa Naţiunii, pe Dâmboviţa, în zona Pasajului Mărăşeşti. Ei, aici, în Ghica, colţ cu Doamnei, la intrare, este pusă o tăbliţă-tip pentru monumente de arhitectură.
- Da, domnule doctor, aceste tăbliţe au fost puse din iniţiativa şi cu truda domnului David Chifiriuc, singur a făcut treaba asta, a umblat prin Bucureşti, a căutat clădire cu clădire, a redactat tăbliţele. A şi pictat, pe trotuare, urme de paşi care conduceau de la un monument la altul. Paşii s-au cam şters, dar plăcuţele sunt la locul lor.
- Nu ştiu ce l-o fi îndemnat, dar a făcut foarte bine. Şi pe strada noastră a pus o tăbliţă, la Muzeul Storck. O iniţiativă particulară! La Bursă, scrie că această clădire, veche de o sută de ani, a fost proiectată de Ştefan Burcuş, arhitect, că decoraţiile de pe faţadă sunt făcute de cutare, cutare, nume germane, iar decoraţiile de la mansardă, de la ferestre, şi de pe acoperiş, sunt făcute de Alexandru Dimitriu.
- Nu sunt multe clădiri unde să fie menţionate atâtea detalii.
- Nici eu n-am mai văzut, dar nici n-am mai trecut în ultimul timp pe lângă clădiri ale lui.
- Cu ce fel de materiale erau învelite casele la care a lucrat Alexandru Dimitriu, cu tablă obişnuită, cu olane, cu aramă?
- Ardezie a făcut multă! Casa noastră mai are încă pe acoperiş ardezie din anii când a fost construită, 1929-1930. Multe clădiri cu ardezie din Bucureşti au fost făcute de el. Ardezia o aducea pe Dunăre, cu vaporul, din Germania până la Giurgiu, şi apoi, cu trenul, de la Giurgiu la Bucureşti. Dar construcţia a fost numai o latură a ocupaţiilor lui. O a doua latură a fost cea reprezentată de acest afiş: organizarea meşteşugarilor.
- Foarte importantă, după cum se vede. Şi din punerea în pagină se înţelege: fotografia lui plasată sus în centru este şi singura în chenar, ceea ce o scoate şi mai mult în evidenţă.
- Da. A fost conducător de corporaţie, a organizat congrese ale meseriaşilor şi a făcut prima Casă de Asigurări a meseriaşilor patroni. Am carnetul lui de membru, cu numărul 1, al acestei Case de Asigurări.
- Avea, aşadar, talent organizatoric şi viziune, nu se mulţumea numai cu buni meseriaşi, dorea să le asigure viitorul. Cum s-a format astfel?
- El făcuse şcoală în Germania, Institutul de electroplastie din Berlin, şi cum? Absolvise Şcoala de Arte şi Meserii din Iaşi. Fiind primul în clasă, la absolvire a primit o bursă. El, cu încă un coleg. Cu ajutorul acestei burse, s-a dus şi a lucrat mai întâi la un meseriaş-patron din Viena care, între altele, repara armuri din colecţiile nobilimii austriece. Pe lista cu atelierele unde s-a calificat în străinătate, îl avem trecut pe acest domn, A. Ostrihanski, Armuri şi costume de oţel. Acolo a deprins bunicul tehnica făuririi armurilor, pe care mai târziu a folosit-o ca să facă o serie de armuri pentru decorarea unor mari clădiri de la noi. Dacă aţi fost la Iaşi, doamnă, aţi văzut fostul Palat Administrativ, bunicul i-a făcut acoperişul şi armurile. Este, poate, una dintre cele mai frumoase clădiri din ţară. S-a numărat printre primele lui lucrări de anvergură. Am nişte poze mai detailate, ca să vedeţi ce lucrătură este la acoperiş. Partea făcută de bunicul. Vedeţi, la ferestrele mansardei, înşirate pe mai multe nivele, la primul nivel, fiecare lucarnă are un fel de mic acoperiş, cu rol decorativ, dar şi practic, ca să nu pătrundă ploaia dacă laşi vara geamul deschis, sau să facă umbră, în zilele cu soare. Mai sunt oştenii în armură, mai multe modele, cum se vede în fotografie.
- Iar dacă aţi văzut Primăria de la Paris, doamnă Dimitriu, vă amintiţi că are acoperişul decorat cu nişte cavaleri în armuri. Ea a slujit de model arhitectului palatului de la Iaşi. Nu-i aşa, Sava?
- Arhitectul palatului era Ion D. Berindey, care a studiat arhitectura la Paris. Am o scrisoare a arhitectului Berindey către bunicul, aici sunt câteva planuri făcute de el, iar aici, pe această fotografie a palatului, e o dedicaţie: Domnului Dimitriu, pentru meritele sale. Semnează: arhitect Berindey.
- Arhitectul i-a făcut acest cadou tânărului meşter? Frumos gest!
- I-a dat în amintire această fotografie. Vedeţi, avem aici imaginea proiectului şi nu clădirea finisată. Dar sigur, Palatul din Iaşi era inspirat de Hôtel de Ville de la Paris, unde a şi fost o vreme bunicul să se califice, după Berlin şi Viena, dar nu ştiu precis cât timp. Am o scrisoare a lui, din noiembrie 1892, o cerere de a fi primit într-un atelier parizian, pentru a-şi perfecţiona cunoştinţele. Traduc: Mulţi dintre cei care se străduiesc în ţara mea ca lumea să progreseze m-au sfătuit să mă perfecţionez în metalurgie muncind în ateliere, pentru a cunoaşte lucrând proprietăţile diferitelor metale, cu scopul de a aduce servicii utile poporului industrial din ţara mea, care nu a avansat încă în acest domeniu. Am deprins câte ceva în emailare şi galvanizare, în diferite întreprinderi din străinătate, iar acum aş dori să mă perfecţionez în tinichigerie şi în aplicarea emailului pe obiecte. A păstrat printre hârtiile lui o copie după această cerere, trimisă unui maistru francez, căruia nu îi scrie însă numele: Je ne demande pas de salaire, je serai très content si vous aurez la bonté de me donner l'opportunité d'apprendre dans votre Maison.
- Pe lista pe care mi-aţi dat-o, cu şcolile lui, la Paris este trecut un singur atelier, cu trei maiştri, dar poate că lucrau separat: Viltard, Coutelier, Roseleur. Ornamente arhitectonice, galvanostegie, etc.
- Sigur, ar putea fi unul dintre ei. Pornind de la aceste armuri, executate pentru decorarea unor clădiri publice, l-a făcut, pe acelaşi tip de armură, pe Sfântul Dumitru, care e un sfânt militar şi care este şi ocrotitorul Bucureştilor. Şi l-a pus, înarmat cu o lance şi cu un scut, în vârful turnului Primăriei de Verde.
- Primăria Sectorului 1 de astăzi, din Banu Manta.
- A trecut şi el prin multe, sfântul în armură, pentru că, în urma unui incendiu din 2009, când a ars tot acoperişul, a fost dat jos de acolo pentru câţiva ani.
- Dar Sfântul Dumitru a rămas întreg, doamnă Retinschi, nu a fost afectat de flăcări, am văzut chiar atunci fotografii făcute când l-au coborât de la locul lui.
- Într-adevăr, Sfântul Dumitru a fost dat jos intact, ca să se facă reparaţiile. Abia acum acoperişul e gata, turnului i-au mai fost adăugate două nivele, iar cavalerul a fost pus înapoi, la locul lui, pe turnul primăriei!
- De unde ştii, Sanda, că au fost adăugate două nivele campanilei?
- Mi-a spus cineva la curent cu toată povestea, şi m-am dus să văd. Schelele nu au fost încă date jos, dar soldatul pare mult mai mic, acolo, în vârf!
- Asta era!? Şi eu am fost să-l văd. Abia aşteptam să-l ştiu la locul lui. Mi se părea că s-au modificat proporţiile şi nu înţelegeam de ce. Ba chiar, un domn din cartier îmi împărtăşea temerea lui că Pandelică ar fi fost înlocuit. Acum, doamnă Retinschi, am înţeles: campanila are încă două etaje. Ne vom obişnui... Sper! Bucureştenii îl iubesc pe omul de fier! Am locuit un timp la bunici, pe strada General Cernat 30, o casă care nu mai există, atunci îl vedeam pe cavaler în fiecare zi. Îmi plăcea să trec pe sub scutul lui, în drum spre şcoală. Mai târziu, am descoperit şi cavalerul din strada Episcopul Radu, cel care ţine în mână un ciocan. Mi s-a spus: Aici a locuit meşterul care a făcut statuia de fier de pe Primăria din Banu Manta! Ciocanul este semnul de breaslă! Din cartea istoricului de artă Petre Oprea, Sculpturi decorative pe clădiri bucureştene, apărută în 2004, am aflat numele meşterului: Alexandru Dimitriu.
- Da, un cavaler asemănător a instalat bunicul pe casa lui, simbolic.
- Sunt câteva detalii diferite în înfăţişarea lor, dar cât sunt de măreţi amândoi! Au oare aceleaşi dimensiuni?
- E greu să spun dacă sunt de aceeaşi înălţime, dar, în orice caz, sigur că e mare şi cel de pe casa bunicului. La fel cu Sfântul Dumitru, acesta ţinea şi el, la început, o sabie în mâna dreaptă, dar acum e căzută. Se pare că este rămasă chiar acolo, pe acoperiş, dar nu a avut cine şi cum s-o recupereze şi s-o pună la loc. Dar, nu întâmplător, spre deosebire de Sfântul Dumitru, pe casa bunicului, soldatul ţine în mâna stângă nu o suliţă sau altă armă, ci un ciocan. E un cavaler al muncii! Iar ciocanul are o poveste.
- Ce poveste are ciocanul? Într-adevăr, îl înalţă cu multă mândrie.
- Una foarte frumoasă: bunicul a pus ciocanul în mâna cavalerului inspirat de versurile lui Eminescu... versuri pe care i le-a scris, i le-a dedicat bunicului nostru însuşi Mihai Eminescu, la Iaşi, odată: Ia ciocanul în mână, lasă totul!