Infans bifrons: lecţia de desen

La Maison Rouge, dacă aveţi drum prin Paris, n-ar trebui să rataţi, pînă pe 10 mai 2015, expoziţia Fatum alui Jérôme Zonder. Acesta transformă de fapt întregul spaţiu într-un parcurs labirintic dark, alb-negru, cu treceri iniţiatice prin negrul total urmate de ieşiri în albul imaculat, preschimbînd muzeul de artă într-un muzeu al ororilor, într-un Luna Park al revelării actualităţii.
 
Instalaţie totală, ceea ce s-a mai făcut (asta face de fiecare dată Thomas Hirschhorn, de exemplu, "sculptînd" spaţiul întuşi), dar cu un accent foarte special de data aceasta: spaţiul este în totalitate desenat, estetica fiind cel mai aproape de aceea a benzii desenate pentru copii sau poate, mai exact, de cea a unui foto-roman. Pînă şi podelele sînt luate în posesie.
 
Ne aflăm într-o estetică şi într-un vis de copil: desen-lume. Ceea ce, aşa cum spuneam, constituie un accent aparte, important, decisiv chiar. Căci a visa şi a lua, copilăreşte, lumea în posesie prin desen nu mi se pare deloc un vis oarecare în momentul de faţă. De ce? Pentru că nimeni nu ne mai învaţă, instituţional, să desenăm (nici măcar litere: aşa-numita caligrafie), ci doar să manipulăm stereotipuri, desene şi litere gata făcute.
 
Desenul este o activitate de învăţare şi de formare strategică azi, de repunere constantă în proiect, de redeschidere permanantă a "datului", deoarece inculcă ideea posibilităţii luării realităţii în posesie cu propria mînă, în mod imediat, mediat tehnic, dar nu şi tehnologic, activ, nu pasiv. Or, exact ceea ce, economic şi politic, nu (mai) trebuie să facem, adică să ni se pară că putem face. Desenul este o metaforă a activităţii libere, a raportării libere la Fatum-ul naturalizat al realităţii.
 
Iată de ce mi se pare importantă, ca sugestie artistic eliberatoaree, dubla operaţiune a lui Jérôme Zonder: a lua întreaga lume în posesie, a o schimba integral, dar prin mijloace aparent modeste, imediate; a redesena lumea. Bruion general, cum ar fi spus Novalis: gest romantic, inaugural, deci. Desenul este intermediar: imitativ doar în vederea re-schiţării lumii, a re-proiectării realităţii. Desenul este "după natură", dar deja schiţă de viitor.
 
Atît gestul de a schimba lumea prin desen total este unul copilăresc, de re-"copilărire" a percepţiei şi acţiunii, dar şi personajele desenate sînt copii. Copii care însă, de pildă, îşi iau gîtul sau se torturează, imitînd, aşa cum fac întotdeauna copii, imaginile transmise, imaginile media ale adulţilor: pozele de la Abu Ghraib. Copiii îi imită pe adulţi imitînd imaginile acestora, jucîndu-se de-a imaginile părinţilor, care la rîndul lor se privesc în imagine şi ca imagine, adică obscen, pornografic. Imagini gata făcute, fatale. Astfel, încet, încet, parcursul devine, cum spuneam, un muzeu al ororilor contemporane, cu atît mai teribile cu cît sînt imitate şi, deci, prelungite, "în joacă", de copii, care devin astfel de două ori prizonierii lumii: atît ai realităţii, cît şi ai imaginilor acesteia.
 
Ne aflăm într-o închisoare a imaginilor, în imaginea-închisoare, în lumea-imagine-închisoare. În care copilul, copilărescul este disociat şi pus în luptă salvatoare cu el însuşi: visul copilăresc de a redesena lumea împotriva fatum-ului imaginilor mimetic-mediatice, imaginea ca oroare în sine, cu atît mai mult cu cît, aici, ea este analizată din perspectiva forţei ei modelatoare, pedagogice, diseminante, autoreproductive: imaginea-cuvînt de ordine, imaginea-poruncă, media-imaginea-dictat.
 
Din teroare imaginii lumii contenporane nu se poate ieşi decît prin practicarea activă, totală a imaginii, prin desen, prin re-desenarea lumii.
 
Tehnic, Jérôme Zonder pictează alb-negru, pictează fotografii şi pictează colaje. Ultima imagine, înainte de ieşire, este aceea a unui corp recompus, o grămadă de mîini şi picioare (care nu a putut să nu-mi aducă aminte de un studiu-capodoperă a lui Géricault întrevăzut recent la Muzeul Fabre din Montpellier, pe care abia aştept să-l revăd: nu atît, nu doar un corp tăiat, disecat, nişte membre care nu mai formează un corp, care nu mai trimit la un corp comun, ci deja, în absenţa totalităţii organice a corpului, un alt corp pe care îl schiţează, prin îmbrăţişarea lor, membrele care se ţin strîns laolaltă: tăiate, dar nu descompuse). 
 
Din infantilizarea criminală a lumii numai visul copilăresc total, de a reface realitatea cu mijloace precare, la îndemînă, ne poate cu adevărat salva. Fără false culori. Totul se reduce la o linie, şi la pofta de a o face să fie infinită, de a redesena totul.