Întoarcerea fiului risipitor - André Gide, editura Polirom, 2015
Tratatul despre Narcis (Teoria simbolului)
Totul se grăbeşte spre forma pierdută; aceasta se-ntrevede, dar e murdară şi stângace şi nu-şi ajunge sieşi, odată ce tot timpul reîncepe; zorită, stânjenită de formele vecine care se grăbesc şi ele să pară în vreun fel - fiindcă a fi nu le mai ajunge: trebuie să dovedească - şi orgoliul le umple pe fiecare. Ceasul care trece răstoarnă tot.
Cum timpul nu fuge decât prin fuga lucrurilor, fiecare lucru se-agaţă şi se încleştează ca să încetinească puţin cursa şi să apuce să apară mai bine. Şi-atunci sunt epoci când lucrurile devin mai lente, când timpul se odihneşte - aşa se crede; şi, de îndată ce zgomotul mişcării încetează, totul tace. Aştepţi; înţelegi că fiecare clipă e tragică şi că nu trebuie să mişti.
"Tăcere se făcu în cer"; preludiu de apocalipsă. Da, tragic, tragice vremi, când încep ere noi, când cerul şi pământul se reculeg, când se deschide cartea cu şapte peceţi, când totul va să rămână nemişcat pe veci... dar de undeva izbucneşte un strigăt care sparge tăcerea; în întinderile alese, acolo unde se crede că se va sfârşi curgerea lumii - mereu câţiva soldaţi lacomi îşi vor împărţi veşmintele şi vor juca la zaruri tunicele -, când extazul le va ţintui în loc pe sfintele femei şi când valul ce se va destrăma va dezvălui tainele templului; când tot ce e creat îl va privi în fine pe Hristos încremenit pe cea mai înaltă cruce, şoptind ultimele cuvinte: "Săvârşitu-s-a".
... Şi cu toate acestea, nu! Totul trebuie luat de la început, mereu şi mereu, în eternitate - fiindcă un jucător de zaruri nu şi-a oprit gestul zadarnic, fiindcă un soldat a vrut să câştige o tunică, fiindcă o pereche de ochi nu a privit spre cruce.
Fiindcă vina e mereu aceeaşi şi din pricina ei se pierde veşnic Paradisul...
Şi privesc în sus, pentru că stelele mă chinuie, mă ating cu o vrajă de neînţeles. Doare prea mult, prea adânc, prea mistuitor. E uitată iubirea noastră de către cer, lumina stelelor ne bântuie moartea. E frig. E întuneric. E beznă. Multă beznă.
În vremea asta, Narcis contemplă de pe mal această închipuire pe care dorinţa de iubire o transfigurează; el visează. Narcis cel singuratic şi copilăros îndrăgeşte ce se încheagă, fragil, în apă; tânjind după o mângâiere, se apleacă să-şi ostoiască setea de dragoste, spre râu. Se apleacă şi, deodată, iată că închipuirea dispare; pe râu el nu mai vede decât două buze întinzându-se drept în faţa buzelor lui, doi ochi, ai lui, care-l privesc. Înţelege că e chiar el - că e singur - şi că s-a îndrăgit pe sine. În jur, un azur gol, pe care braţele sale pale îl rup, încordate de dorinţă prin aparenţa spartă, şi care se cufundă într-un element necunoscut.
Atunci se ridică puţin; chipul se depărtează. Suprafaţa apei, ca mai devreme, tremură şi închipuirea se iveşte iarăşi. Dar Narcis se gândeşte că sărutarea nu e cu putinţă - nu trebuie să doreşti o închipuire: un gest ca s-o posezi ajunge s-o destrame. E singur. Ce să faci?Contempli.
Grav şi religios, îşi reia înfăţişarea calmă: rămâne nemişcat - simbol ce se măreşte - şi, aplecat deasupra aparenţei Lumii, simte nelămurit in el, resorbite, generaţiile omeneşti cum trec.
... şi Narcis a privit spre bolta sinelui reflectată în unduiri. Şi a tăcut. Şi-a dat seama că timpul... A uitat. Era doar un gând ce tresălta în relieful apelor...
Încercarea dragostei sau Tratatul dorinţei în van
Doamnă, această povestioară mă plictiseşte. Dumneata ştii bine că, dacă pun fraze pe hârtie, pentru alţii le aştern, nu pentru mine. Am vrut să povestesc cum sufletul intră în legătură cu anotimpurile; urma să ajungem la Toamnă: nu-mi place să nu duc lucrurile la sfârşit, odată începute.
Două suflete s-au întâlnit într-o zi şi, fiindcă deopotrivă se întâmplă să culeagă flori, s-au crezut asemenea. S-au prins de mână, cu gând să meargă împreună pe cale. Ce a urmat i-a despărţit. Mâinile s-au desprins şi uite, fiecare, cu gândul la trecut, are să meargă singur. E o despărţire de care nu se pot lipsi, fiindcă doar un trecut asemănător ar putea să facă două suflete să se asemene. Pentru sufletele omeneşti, totul este continuu. Se întâmplă uneori, ştii şi dumneata, ştim amândoi, Doamnă, să meargă fiecare pe cale în dreptul său şi să nu se poată apropia. Aşadar, Luca şi Rahela s-au despărţit; într-o singură zi, într-o singură clipă a Verii liniile lor s-au întretăiat - într-un singur punct - şi acum deja se uită în altă parte.
Oare unde priveau Luca şi Rahela? Spre cer, spre flori, spre apusul celor uitate... Poate nici nu priveau, ci stăteau cu ochii aplecaţi, dăruindu-şi fiecăruia tăcerea.
