Cerneala - Fernando Trias de Bes, editura Baroque Books & Arts, 2014
Un calcul rapid al probabilităţilor l-a făcut să aleagă dreapta, fără să îşi dea seama că, în felul acesta se întorcea la promenada Rinului, pe care dorise să o ocolească. Dacă ar fi luat-o la stânga, nu l-ar fi cunoscut niciodată pe Johann Wallbach.
[...]
Valurile se sparg de coasta normandă. Degetele iubitei se afundă în nisip. Apucă firicelele aurii lăsându-le apoi să se scurgă, ca dintr-o clepsidră.
Ochii ei au culoarea mierii.
Soarele îi mângâie pielea.
Lumina.
Aerul.
Sunetul mării izbite de ţărm.
Soarele îi mângâie pielea.
Lumina.
Aerul.
Sunetul mării izbite de ţărm.
Sebastian von der Becke, de profesie matematician, ridică privirea. Fiul lui, al amândurora, pune piciorul în apă.
- Ai grijă, Hugo.
- Doar ştiu să înot, tată, ştiu să înot...
Matematicianul închide din nou ochii şi simte căldura fericirii. Mâinile ei, impregnate de timp, se înlănţuie cu ale lui. Degete cu degete, împreunare de fiinţe ce se vor iubi veşnic.
Nimic nu se poate schimba.
Totul va fi la fel.
Mereu.
Aşa cum a visat.
Sebastian se uită din nou spre micuţul său, căruia apa îi ajunge până la genunchi.
- Hugo, nu te duce departe.
- Uite, tată, fii atent !
Matematicianul zâmbeşte şi-şi întoarce privirea spre dragii lui ochi de miere.
Nimic nu trebuie să se schimbe.
Nimic nu se va schimba.
O clepsidră.
Un nor.
O lacrimă de cerneală.
Firul de acuarelă ce uneşte cerul cu pământul.
Uitarea.
Un nor.
O lacrimă de cerneală.
Firul de acuarelă ce uneşte cerul cu pământul.
Uitarea.
[...]
Matematicianul a dat să se îndrepte spre uşă, însă Johann, cuprins de nelinişte, l-a apucat de braţ, oprindu-l din drum.
- Staţi, staţi. Nu plecaţi încă. N-a intrat nimeni până acum în librăria mea ca să întrebe de motiv. Mai ştiu însă pe cineva care îl caută.
- Mai există cineva? Care caută motivul? Vorbiţi serios?
- Mă rog, eu nu ştiu nimic despre ceea ce vi s-a întâmplat dumneavoastră, domnule.
- Dar şi acea persoană are o întâmplare în viaţa sa pe care nu şi-o poate explica. Şi îi caută originea.
- Înţeleg, a spus matematicianul. Este, într-adevăr, o coincidenţă surprinzătoare. Şi, gânditor, de data aceasta chiar a ieşit din librărie.
Johann l-a văzut îndepărtându-se, dar i-a reţinut numele. Sebastian von der Becke, profesor de calcul infinitezimal.
[...]
- Tehnica mea constă în a pune problema unor imposibilităţi numerice pe care apoi încerc să le rezolv.
- Şi asta v-ar conduce spre motivul acelui lucru inexplicabil?
- Fireşte.
- Dar de ce?
- Pentru că la originea oricărui fenomen inexplicabil se află o imposibilitate. Prin urmare, soluţionarea unei imposibilităţi matematice ar rezolva căutarea. Înţelegeţi?
[...]
- Nu. Dar sunt convins în continuare că motivul poate fi găsit într-o carte.
- De ce?
- Pentru că în cărţi sunt menţionate toate întâmplările inexplicabilă. De-aceea m-am mirat când mi-aţi spus că trebuie recurs la matematică. Mă gândisem să vă vizitez la universitate, ca să aflu ce aţi descoperit.
Matematicianul şi-a plimbat privirea peste sutele de exemplare de pe rafturi.
Cărţi.
Cuvinte.
Litere.
Cerneală.
De ce nu?
Cerul s-a transformat într-o mare infinită şi întunecată. Toţi se întrebau ce elixir au absorbit stelele şi cum s-au făcut nevăzute.
"Prea multe cuvinte", s-a auzit o voce.
"Prea multe cuvinte", s-a auzit o voce.
[...]
În timp ce citea, mintea lui transforma literele în cifre şi semne. Înregistra, alcătuia şiruri numerice, căuta relaţii matematice şi algoritmi ascunşi. S-a concentrat asupra celei mai recente dintre ipotezele sale: "Două numere egale şi totodată distincte."
[...]
Aproape că le putea auzi vuietul, sunetul acela precis, un veşnic poem, un ecou nesfârşit.
"Valurile produc acelaşi sunet, dar, cu toate astea, nu sunt două la fel."
Ce sunet are marea? De plutire, de zbor, de vis, de uitare...
[...]
la fel cum valurile produc acelaşi sunet fără ca două să fie la fel, tot aşa două fraze identice pot însemna două lucruri distincte. Asta, şi-a spus, este soluţia unei imposibilităţi.
[...]
Respiraţia librarului s-a precipitat. Cu greu îşi putea stăpâni emoţia. S-a calmat totuşi, atât cât să întrebe;
- Şi care e calea?
- Două numere egale şi totodată distincte. Vă aduceţi aminte?
- Da. Mi-aţi spus că e o imposibilitate numerică, nu?
- Ei bine, în cazul literelor nu este.
- Litere?
- Da. N-aţi observat că valurile mării au, toate, acelaşi sunet?
- Dacă vă referiţi la vuietul lor, este destul de monoton, într-adevăr.
- În schimb, nu există două valuri identice. Toate sunt diferite între ele.
- Înţeleg. Şi ce legătură are asta cu Idiotul?
- La fel se întâmplă şi cu frazele, domnule Johann. Există fraze care sunt ca valurile. Sună identic, dar sensurile lor sunt diferite.
[...]
Încetul cu încetul, Cerneala s-a golit. Ieşeau pe uşa ei în jur de patru, şase sau chiar opt cărţi pe săptămână, volume care nu se mai întorceau niciodată.
Drumul către niciodată... Un abis cuprins in cuvinte.
[...]
Dicţionarul Oceanelor a plutit câteva clipe, apoi a coborât încet în apă, cu foile desfăcute planând, asemenea înecaţilor, sub privirea omului cifrelor.
[...]
A plâns cu amărăciune.
N-avea nimic de aşteptat.
Fiindcă nu-i mai rămăsese nimic.
Nimic.
Nimic.
Nimic.
[...]
Pereţii erau capitonaţi cu foi smulse din cărţi şi lipite una lângă alta, într-un concept de continuitate. Era o locuinţă tapetată cu pagini. Tipograful a simţit o oarecare senzaţie de claustrofobie, de parcă ar fi pătruns într-un labirint de cuvinte din care n-avea să mai reuşească să iasă.
Mi-ar plăcea sa mă pierd într-un asemenea labirint şi să nu mai ies niciodată. Atunci aş găsi drumul către mine...
Învăluindu-şi cuvintele în magia indefinitului, matematicianul a răspuns.
- Este cartea care explică totul: motivul inexplicabilului din viaţa noastră, cu alte cuvinte, originea tuturor lucrurilor.
Magia indefinitului...
[...]
Noaptea este întunecoasă şi neagră precum cerneala.
[...]
Provenim din mare, suntem celule de apă... dar... de unde provine marea? Din ploaie, dragi colegi, din ploaie! [...] Ergo, omul este fiul ploii.
[...]
literele păreau gata să se evapore. Doar păreau. Însă rămâneau acolo, prezente.
[...]
Ploaia cade şiroaie, printre fulgere şi trăsnete. Ludwig Gensfleisch a citit şi el ştirea. Devenit, de seara până dimineaţa, dezertor silit, tânărul biolog urcă pe terasa casei sale, escaladează acoperişul şi se leagă cu o frânghie de paratrăsnet.
Ploaia se înteţeşte. La fel şi tunetele. Câteva fulgere sunt absorbite de paratrăsnetele vecine. În cele din urmă, unul nimereşte peste cel de care este legat Ludwig Gensfleisch.
Descărcarea e cumplită.
Omul de ştiinţă este, în felul acesta, anihilat de ploaie, motivul primar al tuturor lucrurilor, în concepţia sa.
Este totodată şi propriul său final.
[....]
Celor care vor găsi aceste rânduri lângă trupul meu...
Mă întorc în neant, în locul de unde n-ar fi trebuit să plec niciodată. Şi vreau să se ştie de ce, să se afle adevărul, motivul unic.
Motivul unic.
[...]
În spatele unui cuvânt nu există nimic, nici măcar un concept. Lumea este formată din identităţi vide. Dumnezeu spune: "Eu sunt cel ce sunt", omul "gândeşte, deci există"... E de-ajuns să iei orice ramură a ştiinţelor umaniste ca să ajungi la aceeaşi dezamăgitoare şi exasperantă concluzie. Muzica, de exemplu. Nota do nu înseamnă altceva decât o poziţie pe portativ. În fapt, orice melodie poate fi construită pe do dar şi pe re diez sau pe la bemol. Se poate porni de la orice notă, însă dacă s-ar începe execuţia unei piese, simultan, de pe toate cele douăsprezece note ale gamei, în fiecare măsură s-ar percepe acelaşi acord dodecafonic, şi toate frazele muzicale ar deveni identice. [...] Orice melodie analizată în toate dimensiunile ei, rezultă a fi identică cu toate melodiile lumii, care, de fapt, sunt identice între ele.
[...]
Sunt cuvinte şi-atât. Eu nu fac decât să le aranjez unul după altul conform unor reguli stricte, care trebuie respectate. Cuvintele au ordinea lor ascunsă, e limpede asta, şi tot ce s-a scris a fost scris mai înainte de altcineva. Nu se poate inventa nimic nou. Ca şi viaţa mea, o identitate goală de conţinut.
[...]
- Ce sunt tunurile astea de cărţi?m l-a întrebat tipograful.
- Vânez nori, i-a răspuns Guido Bressier pe tonul cel mai firesc.
- Nori?
- Unii vânează căprioare: cei mai curajoşi, urşi; alţii optează pentru râuri, şi pescuiesc somon. Eu vânez nori.
Patrick Gensfleisch s-a uitat din nou la cutiile de sticlă din vârful teancurilor de cărţi.
- Nu înţeleg.
- Ştiţi ce, n-am de gând să-mi pierd timpul cu cineva care n-are niciun interes pentru nori.
- Oh, nu, nici vorbă! Sigur că mă interesează norii! I-am admirat întotdeauna.
Răspunsul l-a luat prin surprindere pe corector. Pe vizitatorul său îl interesau norii.
- Şi de ce vă atrag? a întrebat.
- Pentru că există viaţă în ei, a răspuns tipograful, gândindu-se la teoria fratelui său.
Viaţă în nori.
Scriu şi se pierde un gând, se evaporă o lacrimă şi-şi ia zborul un vis. Încerc să le prind pe toate într-un joc imaginar, fără să-mi dau seama că ele vor sălăşlui în mine, pentru totdeauna.
[...]
Şi-a imaginat că fiecare literă era un mic nor, iar matriţele, cerul.
Nu.
Era o identitate în care unu putea să fie şi zero.
Fără iubita lui.
Şi care se afla tocmai în litere, a căror putere o dispreţuise.
Zero egal cu unu.
Unu egal cu doi.
Doi egal cu trei.
Infinitul egal cu neantul.
Textul perfect, inamovibil, constant, inalterabil.
Litere gotice de nouă puncte, în negativ, de la dreapta la stânga.
Motivul inexplicabilului, originea tuturor lucrurilor.
[...]
Să scriu.
[...]
- Pot să ştiu motivul? Fiindcă există un motiv, nu-i aşa?
Corectorul s-a întors către el.
- O carte.
[...]
Chiar de la primul pas s-a auzit un scrâşnet. Sticlă. Întreaga suprafaţă a terasei era pardosită cu sticlă pisată.
- Mi-am eliberat norii.
[...]
Cerneală în numele iubirii.
