Întâlnire cu un necunoscut - Gabriel Liiceanu, editura Humanitas, 2010
Mi-a venit în minte un gând - era aparte, era frumos, era neaşteptat -, nu l-am notat. L-am pierdut. L-am jelit apoi, ca şi cum aş fi pierdut ceva de preţ, apoi mi-a reapărut şi, fiind sigur că de astă dată îl voi păstra, nu l-am notat şi l-am pierdut din nou. Zeci de cărţi ucise în felul acesta...
Totul este o scormonire după ceva pierdut, în fond după ce este - sau va deveni în curând - necunoscutul din noi, totul este acest "din când în când" în care trăim cu iluzia că am putea izola o adiere.
"Totul e întotdeauna prea târziu".
Să ajungi să te simţi singur cu ceea ce ai trăit.
Gustul prost pe care ţi-l lasă Socrate: nu-ţi vine să-l crezi pe cuvânt. Până la urmă pare că ştie tot şi că doar se preface că nu ştie nimic.
Cuvintele care aşteaptă cuminţi, de-a lungul marelui salon al limbii, pentru a fi luate la dans.
Uneori cuvintele preferă liniştea unui salon părăsit, dorind să fie purtate de visul de departe al unui gânditor...
Nimeni n-ar trebui să îi cunoască unui scriitor chipul. Nu există decât cuvintele lui.
Un nor desprins de forme, pătruns de cuvinte şi închis în îngândurarea tuturor visătorilor...
Cel mai subtil obiect de tortură: clepsidra.
O sticlă rece, străbătută de infinit...
Toată viaţa noastră este un naufragiu al aducerii aminte, resturile care continuă să plutească pe marele ocean al uitării.
Cu fiecare clipă nou trăită, pierdem (căci îl uităm) timpul care am fost ...
Orice despărţire este un mod de a te muta din existenţa ta, de fapt de a rămâne, o vreme cel puţin, fără adăpost.
Ştiu cu ce se ocupă filozofia: cu întoarcerile! Cu popasul din nou la tine, îndelung visat, după o înfruntare cu Altul, fie acesta natura, suma obiectelor în care te pierzi, sau "celălalt" pur şi simplu.
Psihicul ca un atelier de sculptură. Ne sculptăm de atâtea ori chipul interior, altul, mereu altul, unul mereu nou, dar fiinţa noastră socială ne constrânge la un singur chip, ne trage înapoi, în minciuna falsei noastre identităţi. "Nu mă mai aşezaţi acolo!" îţi vine să le strigi tuturor. "Nu vedeţi că am devenit altul, că mă aflu în alt loc?" Pe dinăuntrul ei ne sculptăm veşnic fiinţa, mereu din alte blocuri de trăire, din noi fantasme, din posturi imaginate, din răzvrătiri afective, toate surpând continuu timpul logic al existenţei noastre public consfinţite. Respectaţi-mi, aşadar, dezordinea interioară, re-plăsmuirea, nevoia de a nu sta sub nici o lege a identităţii. Respectaţi-mi libertatea, atelierul interior, sculptura fără de lege a trăirilor mele, devenirea mea.
Aţi observat că absenţa ne şterge păcatele şi ne face ulterioara prezenţă mai îngăduită în ochii semenilor noştri? De aceea morţilor li se iartă totul: ei au intrat in absenţa cea mare, cea care spală şi curăţă orice. Iar pelerinajul nu are oare, într-o oarecare măsură, acest sens? Plecai departe, cât mai departe, lumea se curăţă o vreme de tine, iar tu te-ntorceai curat, cu mult mai curat şi mai îngăduit de ceilalţi - şi de tine. Când vrei să răscumperi ceva, când vrei să te recompui în ochii tăi şi ai altora, dispari din lumea ta o vreme, mori pentru toţi un timp.
A citi o carte subliniată e ca şi cum te-ai uita pe gaura cheii în mintea cuiva.
Mi-am reînceput viaţa cu fiecare carte.
Ce miracol să găseşti un om care te lasă în pace atunci când trebuie să te retragi în lumea ta şi care te regăseşte cu bucurie atunci când te întorci în lume.
Am visat-o, după cincizeci de ani, pe fata cu ochi verzi, eroina povestirii Crinii din clasa întâi de liceu. Totul se petrecea în culori de pastel. Era transfigurată de frumuseţea personajului care devenise în timp: era de două ori mai frumoasă. Stăteam amândoi pe malul poveştii noastre şi ne contemplam, cu îngăduinţă şi tandreţe, siluetele de adolescenţi. Şi tot în vis, privind-o, spuneam: "- Dacă am putea reîncepe totul, totul, dar cu înţelepciunea vârstei târzii!" "- E imposibil, mi-a răspuns, e imposibil. Totul a atârnat de neînţelepciunea vârstei de atunci. N-ai înţeles nimic."
Două adieri, privindu-se, în farmecul de nepătruns al apelor... Se regăsesc într-un pastel al amintirii. Şi nu-şi mai dau seama dacă timpul mai trece, atingând pânza oceanului de tăceri...
Cel mai important eveniment al copilăriei mele a fost copilăria cu literele. La început le-am confundat, poate, cu o jucărie. Nu mi-a venit să cred că, punându-le laolaltă, ele deveneau un fel de poartă pe care puteam apoi pătrunde într-o lume infinit mai vastă decât viaţa pe care o aveam la îndemână şi pe care o epuizam grabnic prin gesturile rituale ale fiecărei zile. Am învăţat cititul-fluviu, cititul acela cu sufletul la gură, "căzând" pur şi simplu la vârsta de opt ani, în 20.000 de leghe sub mări a lui Jules Verne. Nimerisem, stând faţă în faţă cu ecranul paginii, într-o lume care era aidoma celei peste care domnea căpitanul Nemo, o lume fără margini, în care te puteai mişca liber în toate direcţiile, în care te puteai muta oricând cu întreaga ta fiinţă, dar care, în cazul meu, nu era oceanul apelor albastre şi al miilor de vieţuitoare ciudate, ci oceanul limbii. Începusem să înot în el, să respir în această lume nouă, plămânii mi se umpleau cu cuvinte, dar eu nu ştiam, evident, ce lucru extraordinar se-ntâmpla cu mine. La şcoală, cuvintele sunt toate izgonite în subînţelesul lor, şi, folosindu-le, nimeni nu se mai miră de ele. Nici măcar când, mai târziu, am început să iau nota 10 la tezele de română, nu mi-am dat seama că marele miracol pe care-l trăiam era acela de a fi locuit în cuvinte.
Întâlnire cu un necunoscut. Am scris, în fond, o carte despre indisponibil, despre sustragere, despre intimul care ni se refuză: "Aproapele ne e cel mai departe." Această vorbă tulburătoare a lui Heidegger spune de fapt tot. Necunoscutul cu care ne întâlnim clipă de clipă e prea aproapele nostru.
