Tehnicii combinatorice a primilor, generaţia a doua îi adaugă necesitatea monumentalizării - nu doar din pricina amplasării urbane centrale, ci şi, mai cu seamă, datorită raţiunilor politice ale acestor amplasări. Catedrale de mari dimensiuni în oraşele "sensibile" - Alba Iulia, Cluj, Timişoara, Satu Mare, Târgu Mureş - iată astfel o problemă politică naţională majoră (aproprierea administrativă şi simbolică a teritoriului naţional) care, astfel, a încetat să mai fie doar una estetică. Catedrala era semnalul luării în posesie şi stăpânire a teritoriului respectiv, care era astfel fixat - prin sacru - în harta românităţii ortodoxe, cea care definea, prin covârşitoarea sa preponderenţă numerică la scară naţională, identitatea ţării celei noi, de după unirea din 1918. Până la abdicarea regelui Carol II, acest program de monumentalizare a arhitecturii ortodoxe mai cu seamă în zone unde ea fusese anterior marginalizată sau unde era insignifiantă numeric (în oraşele transilvane şi bănăţene în primul rând, dar şi în secuime) a fost urmărit cu perseverenţă, chiar dacă parte din proiecte au rămas neterminate din pricina războiului.
Bisericile dinaintea primului război mondial erau de regulă parohiale, relativ mici ca scară (Bradu-Boteanu - 1909, Sf. Visarion - 1912, a lui E. Doneaud). Problema monumentalităţii, a reprezentativităţii lor drept "ciob holografic" al întregii Românii ortodoxe nu se pusese. Asemenea biserici pitoreşti vor continua să apară şi după acest prim război, mai mari ca scară (Sf. Spiridon / Spirea Veche - 1928, Bucureşti), ca expresie a parohiilor (criteriu teritorial) şi / sau a breslelor, regiilor sau firmelor mari (criteriu de coagulare profesională), care, prin dezvoltarea oraşului, încetaseră să mai fie cu necesitate superpozabile pe un acelaşi teritoriu: vezi de pildă biserica Belvedere / CAM -1932, Bucureşti). Dar aceste biserici pot fi considerate ca proiect marginal în raport cu obiectivele celuilalt, al catedralelor "românizării" (i.e. ale aproprierii în sensul omogenizării sub criteriu naţional a teritoriului celui nou-românesc, unde ortodoxismul apărea drept ingredient esenţial al identităţii de neam).
Or, problema arhitecturii sacre de mari dimensiuni este tocmai absenţa modelelor de prestigiu comparabile ca amploare, altele decât cele bizantine. De vreme ce multe din obiectele privilegiate de referinţă din spaţiul valah - Cozia, Curtea de Argeş - aveau deja inoculat modelul bizantin, părea logic, din punctul de vedere al arhitecţilor de biserici ample de mai târziu, să se facă fuziunea direct cu modelul "originar".
Pentru unii arhitecţi de biserici, această opţiune, de a scurt-circuita seriile anamorfice de spaţii sacre până la "cauza primă", era nu doar un mod de a glorifica originea comună a precedentelor "naţionale" şi a bisericilor nou construite, ci, mai ales, un mod elegant de a evita impasul în care se aflau deja programele laice, ale marilor edificii administrative în principal, lipsite de precedente de scară urbană şi care, din acest motiv, au trebuit să facă apel tot la arhitecturi sacre (claustrul mânăstiresc pentru Şcoala de Fete, Foişorul lui Dionisie pentru Palatul Cotroceni), sau la amplificarea nemăsurată a detaliilor unui singur stil precedent, cel brâncovenesc (Primăria capitalei). Arhitectura sacră singură avea şansa - nu îndeajuns exploatată - de a putea eluda presiunea unor nesigure încă imagini naţionale, rămânând totuşi, ba chiar amplificându-şi nota familiară, de apartenenţă la o tradiţie recognoscibilă ca atare.
De multe ori, chiar şi planurile se modifică, părăsind tipologiile consacrate în epoca medievală în cele două mari provincii româneşti predominant ortodoxe, pentru altele, puţin caracteristice lor. Arh. Ionescu Berechet este unul dintre cei care investighează tipul de cruce greacă centrată, adăugând chiar, la interior, mozaicuri evident bizantine ca referinţă stilistică la biserica Mânăstirii Caşin (1937). Nu altfel procedaseră G. Cristinel la Cluj sau V. Vlad la Târgu Mureş. Catedralele propuse de Antonescu în "Biserici nouă", studii asupra cărora vom zăbovi mai departe în text, sunt tot comentarii în cheie bizantină la scară monumentală, aici apărând bunăoară planul octogonal constantinopolitan-ravennat. Antonescu avea ca precedent edificat Catedrala din Galaţi (1912), dar studiile prezentate Academiei în 1942 erau deja "contaminate" de simplitatea, proprie modernismului, cu care el îşi permite să elaboreze pe baza unor tipuri planimetrice şi a unor vocabulare formale care nu aparţineau strict zonei româneşti.
Biserica Sf. Elefterie Nou din Bucureşti (încă în construcţie la data prezentării sale în revista Arhitectura 3-4/1942), proiectată de arh. C. Iotzu este una dintre cele mai elegante biserici urbane din România; este şi un studiu eclectic în cheie bizantină, dar pe care deceniile de modernism care i-au precedat construcţia au dezpodobit-o de prea multe decoraţii. Altfel, spaţiul interior - centrat - este deosebit de aerisit şi de simplu. Faţadele spre oraş (dintre care, din raţiuni de amplasament, cea mai importantă este cea de nord, cuprinzând în consecinţă şi o monumentală - atipică pentru bisericile ortodoxe - intrare) sunt şi ele decorate doar cu asize de cărămidă care încadrează blocurile de "piatră", potrivit unui mod medieval de a construi lăcaşuri de cult de la sud (Serbia) şi la nord de Dunăre (probabil de aceleaşi echipe de meşteri); alternanţa de zid alb şi asize de cărămidă, pe care o vedem la noi cu predilecţie în zona subcarpatică a Argeşului şi Vâlcei, "leagă de glie" biserica urbană. Lucrul cu cărămida devine ornament. Jocul de alb şi roşu încălzeşte astfel dimensiunile apreciabile ale edificiului, încununat cum se află cu cinci turle munteneşti, terminate cu semi-calote perfecte. Precum se ştie, o formă radicală - şi, tocmai de aceea chestionabilă - de celebrare a spiritului locului a reprezentat-o activitatea lui Lecomte de Nouy. Biserica Sf. Dumitru de la Craiova şi cea de la Curtea de Argeş reprezintă cumva aplicaţii ale teoriilor privind restaurarea ale lui Viollet Le Duc; astfel, opera "restaurată" devenea mai fidelă unui model deopotrivă originar şi ideal al edificiului decât erau vestigiile reale care supravieţuiseră. De fapt, acest fel de a reconstitui o epocă, înlăturând (drept cangrenă şi balast) tot ceea ce timpul şi nu rareori înţelepciunea utilizatorilor ulteriori adăugaseră, era la fel de mult un act de creaţie precum era şi proiectarea unei biserici "noi".
Acelaşi Ionescu Berechet se numără - nu ştim dacă în chip programatic, sau doar din intuiţie - printre promotorii unei direcţii "regionale" în arhitectura sacră. La Constanţa, departe de arhitectura ortodoxă muntenească, el a ridicat un turn-clopotniţă în faţa bisericii sale Sf. Împăraţi (1935), turn care trimite în chip direct la echivalentul din faţa geamiei constănţene, dar poate fi şi o reverenţă făcută campanillei italiene. Locală este acolo şi folosirea pietrei puţin prelucrate pentru registrul principal al faţadei. De altfel, acest procedeu nu este străin locului: există în Constanţa un precedent dinainte de 1878: biserica de pe faleză, a comunităţii greceşti, zidită în calcar, cu vagi pilaştri neo-clasici, este mult mai apropiată ca arhitectură de geamiile din zonă decât, să zicem, de bisericile ortodoxe din regat. Dacă însă apartenenţa la Imperiul Otoman explica atunci fenomenul, la 1935 el constituie un gest remarcabil de flatare a spiritului locului tomitan. Este un procedeu mult mai consistent din punct de vedere conceptual decât cel folosit la vechea primărie neoromânească, a lui Socolescu (finele secolului trecut), infiltrată de arcaturi şi detalii explicit orientale; or, Constanţa nu este un oraş oriental, ci mai degrabă unul cosmopolit, prin chiar natura sa de port. Aici chiar şi o biserică romano-catolică, italiană ca factură (similară cu biserica italiană de pe Bd. Magheru din Bucureşti) precum cea proiectată de Stoppa - nu departe de catedrala lui Mincu şi de geamia mare - şade bine, încât referinţa atât de explicită la o singură tradiţie - fie aceasta orientală sau "românească" - ar fi transformat edificiile respective mai degrabă în manifeste identitare, în obiecte straniu-exotice, indiferente faţă de context, decât în case fireşti, înscrise în acelaşi context istoric, fizic şi cultural care celebrează alteritatea, nu identitatea.
***
Augustin Ioan - conferinţă Bizanţ după "Bizanţ după Bizanţ." Biserici nouă în Bucureştii secolului trecut
Miercuri, 15 aprilie 2015, orele 19:00
Hanul Gabroveni, Bucureşti
Intrare gratuită.
Conferinţa lui Augustin Ioan de la Hanul Gabroveni, de miercuri 15 aprilie 2015, orele 19.00, prezintă modificările produse în arhitectura creştină (cu precădere în cea ortodoxă) a secolului al XX-lea, în perioada interbelică şi după 1989, când modelele mignone medievale, mai puţin cele brâncoveneşti, sunt schimbate cu referinţele constantinopolitane, care ofereau o nouă scară urbană şi un discurs originar mai convenabil. După hiatusul comunist, când se ridică, totuşi, câteva lăcaşuri noi şi se isprăvesc dintre cele începute înainte de război, apare un nou discurs arhitectural creştin, culminând, la începutul celui de-al treilea mileniu, cu un nou concurs naţional pentru catedrala patriarhală Sf. Andrei şi Înălţarea Domnului, din 2002.
Curator: Svetlana Cârstean.