Era prima ieşire liberă din ultimii trei ani. Vremea se arăta frumoasă şi caldă, după o iarnă care părea eternă. Eram câţiva şi reuşeam să ne sincronizăm, fiecare în ritmul lui, pentru a ne reuni într-un singur loc, într-un timp mai relativ decât am fi anticipat iniţial. Reuşim să fugim de oraş, neştiindu-ne unii pe alţii decât parţial. Kilometru după kilometru, cuvânt după cuvânt şi starea începe să se contureze. În feluri diferite, chiar antagonice, avem aceleaşi principii de viaţă. Nu suntem chiar perfect match din prima, dar nici nu prea conta. Lejer, ne luăm puţin în glumă. Nu se supără nimeni. Pff, ce bine. Îmi era dor de ironii şi sarcasme, aşa, de drag. Noroc că nu mă strânge încă nimeni de gât. Doar aveam să împărţim trei zile împreună, în afara oricăror alte obligaţii realiste. Şi părea suficient. Chiar prea suficient.
Here comes the sun, little darling...
O undă de soare pe foiţa de tutun, o ceaşcă de cafea, un zâmbet sonor, în acelaşi loc care ignora cu consecvenţă rămăşiţele unui lux imperial uitat complet de vreme şi de autorităţi. Sincron maşini-trenuri-obligaţii-emisiuni-vibraţii-altercaţii. Din nou la aceeaşi masă, dincolo de ziua de ieri, departe de orele dimineţii şi la fel de scoşi din matrice. Bătea un vânt calm dar rece şi drumul către Vale abia începea. Aburii serii, ieşind din pământul clocit de apele termale nu erau cu nimic altfel decât îi ştiam de ani de zile. De zeci de ani de zile. Dintotdeauna. Aburii unei stări de a fi. Pur şi simplu. Departe de timp. În acelaşi spaţiu atemporal, în care nimic nu părea să se fi schimbat. Contrar aşteptărilor tropicale, e frig bine. Se văd pete de zăpadă. Focul, cortul şi o noapte chinuită. Dimineaţa ne prinde grăbiţi către jar şi prima ceaşcă de cafea turcească. Încet, încet dă şi soarele.
Înainte şi după Înviere
Înviem. Prematur pentru noaptea de Înviere, începem să scoatem frigul din oase şi tensiunile din ligamente. Iarba şi pământul, cele mai aderente yoga mats, după care umblam ca disperata de câteva săptămâni şi pe care aruncasem bani serioşi. Şi nu fără conştientizarea paradoxului legat de consumerismul spiritual. Paranteză închisă. Ne scoatem din moliciunea călduţă în care ne scăldam şi ne amintim că aveam un plan. Mergeam la cascadă, să punem mâna pe stâncile din împrejurimi. Viperele nu se treziseră încă. Şi era calm, şi erau câini ciobăneşti şi erau pâlpâituri de verde crud pe Vale. Un group selfie pentru posteritate şi începem urcarea. Nu reuşim să schimbăm primele impresii şi idei, că între timp coboară o masă de carne cu chip omenesc, cu un portable în mână, anunţându-ne că cineva tocmai căzuse în prăpastie şi că din primele impresii persoana părea decedată. Ne uităm unii la alţii ca trăzniţi de un fulger spontan propagat pe un cer fără nor. La cât soare era, nici nu ştiam dacă să iau vestea în serios. Părea un accident aproape imposibil pe o aşa vreme, de parcă nimic rău nu se poate întâmpla într-o zi cu soare. Şi totuşi, băieţii se pun pe telefoane, deşi în acel loc nu exista semnal. 112 poate fi totuşi accesat. Dintr-un reflex neidentificat, urc mai repede, poate şi ca să ajung mai repede la locul accidentului. Nu se poate să fi murit cineva pe o vreme ca asta. Parcă numai asta aveam în cap. Mai sus, nişte fete coboară în ciorapi, cu cizmele cu toc în mână. Nu zic nimic şi mă abţin de la orice remarcă. Părea de prisos din moment ce şi ele îşi dăduseră seama că nu ar trebui să coboare într-un astfel de echipament total periculos pentru o vale stâncoasă. Ajung mai sus. Cineva spune că femeia care căzuse este totuşi conştientă. Neînţelegând prea multe, încerc să cobor puţin. Femeia era cu soţul ei chiar lângă râu. Cum reuşise să ajungă până acolo? Nu înţelegeam nici unul dintre noi. Eram sideraţi dar puţin mai calmi. Nu fuseserăm puşi în ipostaza de a asista la o moarte în ziua învierii.
Soarele staniol din folia de supravieţuire
Şi totuşi, femeia nu se putea mişca. Parapantistul din grupul nostru coboară primul. Văd de sus cum îşi dă jos tricoul şi urcă cu viteză pe o pantă imposibilă. Exista riscul de hipotermie. Între timp se strâng multe haine şi toate ajung pe femeia care era cu jumătate de corp în apa rece de râu abia ieşit de printre gheţuri. Între timp fuseseră anunţate salvarea şi pompierii. Eram acolo. Sus, aşteptând, neştiind dacă avea vreun sens să coborâm şi noi sau nu. Unul dintre noi avea o folie de supravieţuire în maşină. Coboară după ea şi urcă pe malul râului. Culori, folii, imagini de navă spaţială în decolare. Folia aurie reflecta soarele ca un staniol de ciocolată. Femeia părea împachetată într-o foiţă intergalactică. De sus se vedeau doar sclipiri spontane ce se scurgeau printre ramuri, stânci şi clipocirile râului. Erau deja trei oameni jos, dacă nu chiar patru. Situaţia părea sub control, mai ales datorită celor doi din grupul nostru care acţionaseră rapid. Deşi mă abţinusem să cobor, în parte pentru a nu aglomera zona, am simţit nevoia să intervin şi eu. Măcar să dau şi eu o mână de ajutor. La propriu. Cobor şi dau de femeia înfoliată şi mă gândesc că un strop de energie nu strică, aşa că dau să stau cu palmele deasupra ei. Soţul femeii, speriat pesemne de practicile noastre tribale, îmi aruncă o privire săgetătoare şi se pune a-i spune femeii lui că numai Iisus o poate salva. Mă uit la prietenii mei, mă uit la femeia căzută, mă uit la omul ei care o ţinea compulsiv de mână, şi-mi vine să-i spun că deocamdată pe cei ce o ajutaseră să nu intre în hipotermie nu-i cheamă Iisus, ci G şi P. Dar mă abţin, contextul nefiind deloc propice pentru o discuţie filozofică, cu atât mai puţin religioasă având în vedere Învierea care urma să se petreacă a douămiicinşpea oară. Aşa că las privirea să-mi alunece pe clipocirea apei şi un strop pe vânătăile de pe faţa femeii care nu înţelegeam nici cum reuşise să alunece în aşa hal, nici cum supravieţuise. Părea un miracol şi mă bucuram imens că nu asistasem la o tragedie. Nici nu apuc bine că-mi ridic privirea că deodată apăruseră un om cu barbă albă care pe a cărui tricou scria Salvamont şi încă doi pe ale căror haine mai groase scria Jandarmerie. Odată targa desfăcută, atmosfera se destinde. G răsuflă uşurat. Mă uit cu coada ochiului la el şi-i simt respiraţia mai uşoară. Putea ieşi groasă treaba. În cap îmi venea un cântec pe care îl îngâna fetiţa femeii care rămăsese sus în potecă şi care nu avea cum să înţeleagă că mama ei fusese la un pas de moarte. De fapt nici noi nu mai percepeam mare lucru în afara faptului că urma să coborâm, să ne recuperăm hainele ce erau încă pe targă şi să ne continuăm planul de căţărat la cascadă.
Soul searching
Şi în aceeaşi lumină difuză, de început timid dar sigur de primăvară, ne continuăm ascensiunea, privindu-ne mai atent unii pe alţii. Începeam să fuzionăm. Deveneam aceeaşi idee. Accidentul ne adusese pe fiecare într-o altă lumină. O lumină de înviere individuală. Dincolo de istorii, dincolo de ani. O reîntoarcere la origini extrasenzoriale. Înviere în timp real. Şi cam atât. Restul e poveste.
