17.05.2015
Cred că pictura lui Adrian Ghenie ar trebui luată foarte în serios, cel puţin tot atît cît se ia ea însăşi. Dacă nu chiar mai mult, absolut, convocînd toate marile referinţe posibile: pentru a o obliga să se confrunte cu propriile promisiuni, posibilităţi, realizări. Pictură-gîndire şi pictură-istorie, ea trebuie comparată, ambiţios, cu pictura-gîndire-istorie, altfel spus cu viziunile istoric-extranarative ale lui Goya, Courbet, Manet, Dali, Brauner etc. Pur şi simplu. Căci ceea ce propune ea sînt tocmai viziuni, la plural, străfulgerări meta-istorice cu privire la modernitate: viziuni în act, privirea fiind condusă de gesticulaţia artistului, care "scrie" mental istoria sub ochii privitorului, idealmente a fresco.


Ca orice artă curajoasă, pictura lui Ghenie conţine, mi se pare, un risc fertil, generator, iar dacă fascinează este, poate, în primul pentru pericolul intern pe care îl înfruntă şi care o constituie consumînd-o şi pentru echilibrul fragil pe care-l obţine in extremis. Gîndire meta-istorică extra-discursivă, imaginală, pictura lui Adrian Ghenie este pîndită de ceea ce pe vremuri se numea academism, adică ideologism, discursivism, literaturitate, alegorism, didacticism chiar. Tocmai de aici, pentru a contrabalansa acest pericol, extraordinara supralicitare plastică, care nu construieşte, tocmai, decît distrugînd, înfruntînd ceea ce stă să o nege. Ceea ce devine, istoric, semn este readus la viaţă prin deformare, prin stîlcire, prin "distrugere creatoare" (însuşi mersul semio-capitalist al istoriei, după Schumpeter).


De fapt, pictura lui Ghenie este o pictură-gîndire în dublu sens: într-un sens, aşadar, periculos, exterior, narativ, "literar", "textual" (pictură povestitoare, narativă), şi într-un sens propriu-zis pictural. Ghenie asediază modernitatea: şi ca obiect tematizat, reflectat, pus la distanţă, dar şi procesual, în act, pur pictural vorbind. El vrea să cumuleze efectele contradictoriu creator-distructive ale modernităţii şi să pună în continuitate ceea ce se exclude iremediabil, modernitatea şi ca obiect, şi ca act. Le suprapune cu multă temeritate artistică, într-un mod, în momentele de graţie, de-a dreptul eroic, deconstruind modernitatea cu armele ei. Ghenie detaşează esenţializînd aproape fenomenologic "esenţa" modernităţi din modernitate, aplicînd-o apoi "din afară" modernităţii. Dar nu asta a făcut tot timpul modernitatea însăşi cu sine? Nu din astfel de sinucideri şi asasinate autoreflexive a crescut şi s-a ruinat ea? Ba da, tocmai.
 

0 comentarii

Publicitate

Sus