Ca orice artă curajoasă, pictura lui Ghenie conţine, mi se pare, un risc fertil, generator, iar dacă fascinează este, poate, în primul pentru pericolul intern pe care îl înfruntă şi care o constituie consumînd-o şi pentru echilibrul fragil pe care-l obţine in extremis. Gîndire meta-istorică extra-discursivă, imaginală, pictura lui Adrian Ghenie este pîndită de ceea ce pe vremuri se numea academism, adică ideologism, discursivism, literaturitate, alegorism, didacticism chiar. Tocmai de aici, pentru a contrabalansa acest pericol, extraordinara supralicitare plastică, care nu construieşte, tocmai, decît distrugînd, înfruntînd ceea ce stă să o nege. Ceea ce devine, istoric, semn este readus la viaţă prin deformare, prin stîlcire, prin "distrugere creatoare" (însuşi mersul semio-capitalist al istoriei, după Schumpeter).
De fapt, pictura lui Ghenie este o pictură-gîndire în dublu sens: într-un sens, aşadar, periculos, exterior, narativ, "literar", "textual" (pictură povestitoare, narativă), şi într-un sens propriu-zis pictural. Ghenie asediază modernitatea: şi ca obiect tematizat, reflectat, pus la distanţă, dar şi procesual, în act, pur pictural vorbind. El vrea să cumuleze efectele contradictoriu creator-distructive ale modernităţii şi să pună în continuitate ceea ce se exclude iremediabil, modernitatea şi ca obiect, şi ca act. Le suprapune cu multă temeritate artistică, într-un mod, în momentele de graţie, de-a dreptul eroic, deconstruind modernitatea cu armele ei. Ghenie detaşează esenţializînd aproape fenomenologic "esenţa" modernităţi din modernitate, aplicînd-o apoi "din afară" modernităţii. Dar nu asta a făcut tot timpul modernitatea însăşi cu sine? Nu din astfel de sinucideri şi asasinate autoreflexive a crescut şi s-a ruinat ea? Ba da, tocmai.
