Începe să facă ravagii un tip de prezentare (display) a(l) artei contemporane în vrac, la tonă şi kilometru. Această tendinţă apare mai cu seamă acolo unde arta a devenit plasament valoric, în muzee şi colecţii ale unor hiperbogaţi.
Am vizitat zilele trecute sediul Fundaţie Prada din Milano, inaugurat recent, la începutul lunii mai 2015, aşa cum şade bine, în nişte foste construcţii intrustriale reconvertite. Deşi am respirat şi m-am bucurat intens de absenţa arhitectului-şef de muzee şi fundaţii de artă contemporană, Frank Gehry (Louis Vuitton-Paris, Luma-Arles), şi aici domină pe de o parte risipa de spaţiu, prezentarea în stil "design minimalist" a artei, iar pe de altă parte supraaglomerarea de artă. După mai bine de o oră petrecută în plăcutul loc, n-am putut scrie în carnet decît: "Nimic. Puţin. Şi puţin, şi nimic în acelaşi timp: non-expoziţie, puţin nimic, şi gata".
În expoziţia "An Introduction", organizată nu întîmplător, parţial, într-un spaţiu numit "Deposito", am dat însă peste nişte săli în care lucrurile, din nou, se clarifică, se văd limpede, ca într-o viziune. Am văzut ce înseamnă arta, care este situaţia actuală a artei în partea hiperbogată, de sus şi din Nordul structural, nu doar geografic, al lumii contemporane: arta avută.
Că arta contemporană, care tocmai de asta are nevoie în permanenţă de nou-veniţi şi deci de zone "emergente", a devenit nu doar unul dintre principalele plasamente de capital, ci de-a dreptul o monedă în sine, un semn - semnul "artă" - al marelui capital, dat fiind că cererea a pătruns însuşi principiul de producere, ea este deja prea multă, nu mai poate fi arătată, şi atunci trebuie să fie stocată, şi, cinic, ajunge, iată, să fie prezentată ca stoc. Arta nu mai este pe de o parte, secret, acumulată, depozitată, stocată, ci însăşi forma-stoc, forma-depozit a artei conteporane devine principiul ei de apariţie, de prezentare - şi de producere. Capitalul prezintă arta tocmai potrivit principiului, teoretic eterogen, al achiţionării-acumulării-depozitării-stocării ei. Graniţa dintre depozit şi sală de expoziţie a fost deconstruită obiectiv de către capital, pe urmele diferenţei dintre depozitul de valoare şi semnul-monedă.
Dacă în extravagantul sediu al Fundaţiei Louis Vuitton din Paris, construit de "canonicul" Frank Gehry, impresia este, aşa cum am scris deja, aceea de cavou al artei, aici, la Prada, în Milano, senzaţia pragnantă, clară, irefutabilă este de artă moartă, de depozit adipos de artă descuamată, neutralizată prin exces de acumulare.
(Re-)devenită ea însăşi imagine-semn (indiciu şi simbol) al capitalului, arta îmbrăţişează, din păcate, soarta actuală a imaginilor care, prin exces, ucid, fac imposibilă însăşi imaginea (ceea ce, recent - pe coperta a patra a volumului Je suis Charlie? Regîndirea libertăţii în Europa multculturală, coordonat de Sorin Bocancea la editura Adenium, carte lansată la Bookfest -, Sorin Antohi numea "iconodulie iconoclastă").
Artă descuamată, ucisă, neutralizată, artă depozitată şi stocată care nu(-şi) mai spune nimic, artă-semn-bani, artă colectivizată care a depus armele, opere care nu mai operează şi ai căror autorii, pe faţă, nu mai contează, fiind trecuţi pe etichete (liste) colective, adevărate pomelnice ale unor gropi comune.
Arta nu a murit, dar iată, aşa arată arta moartă. De ce preferă hiperbogaţi muzeele, de ce strîng ei artă şi o exhibă, mai nou, aşa, la grămadă? Tocmai ca să se bucure exhibînd artă (arta) moartă, mîndrindu-se cu felul cum ucid ei arta şi expunînd rînjetul triumfului asupra artei.
Astfel încît, intenţionat sau nu, voluntar cinic sau involuntar cinic, expoziţia se încheie foarte potrivit cu cele două automobile arse care compun subtila lucrare Life's Drag Organs a lui Sarah Lucas (autoarea controversatului proiect I Scream Daddio care reprezintă Marea Britanie la Bienala de la Veneţia de anul acesta).
