Tonul ghitarei lui explorează sfere de cel mai pur lirism, dublat de o vibrantă formă expresivă, şi atinge înălţimi solemne mereu însoţite de o adiere tandră. De-a lungul carierei sale, muzicianul a lucrat - la propriile albume sau în colaborare -, şi a performat alături de cei mai iluştrii reprezentanţi ai scenei contemporane de jazz, cum ar fi Bugge Wesseltoft, Jan Bang, Nils Petter Molvaer, sau Jon Hassell, Dhafer Youssef şi Andy Sheppard. Eivind Aarset, lucrează în prezent la trei albume care vor fi lansate în următoarele luni.
Adriana Cârcu: Care consideri că a fost punctul de pornire al istoriei tale ca muzician?
Eivind Aarset: A fost ceea ce pot literalmente numi "the Jimi Hendrix experience". Pe la începutul anilor '70 un prieten a venit la mine acasă cu un disc sub braţ şi m-a întrebat dacă nu vreau să-l cumpăr, pentru că lui nu-i plăcea deloc. Era albumul live Experience. L-am cumpărat cu un preţ foarte bun, zece coroane norvegiene, şi m-am pus imediat pe ascultat. Pe vremea aceea, un disc era o investiţie şi când ascultai muzică, te cufundai foarte adânc în ea. Simt şi acum impresia puternică pe care sunetul şi energia emanată de muzica au lăsat-o asupra mea. Nu mă puteam opri din ascultat. Încercam să înţeleg cum erau produse sunetele acelea, fiindcă mi se păreau foarte stranii şi foarte frumoase. Îmi amintesc că după aceea am auzit Sgt. Pepper's Lonely Hearts Club Band cântat de Beatles în original şi nu mi-a plăcut deloc. Dar şi mai important a fost faptul că pe discul acela se afla o piesă improvizată de blues, care pur şi simplu m-a năucit. Mi se pare şi acum că e foarte frumoasă şi mă impresionează şi azi dezvoltarea ei lentă, circulară, în maniera în care obişnuia să improvizeze şi John Coltrane.
A.C.: Provii dintr-un mediu muzical?
E.A.: Nu în sensul unei tradiţii. Familia mea nu a fost una muzicală, dar m-am simţit atras de muzică şi m-am ocupat de ea de la o vârstă foarte fragedă. Am avut prieteni şi verişori mai mari care cântau în trupe de rock şi erau foarte cool. Îmi petreceam mult timp în preajma lor şi aşa am început să învăţ de la ei. După scurt timp am început să iau lecţii de muzică şi pe la 13 sau 14 ani mi-a devenit foarte clar că asta voi face, aşa că m-am înscris la un liceu de muzică. Mai târziu am intrat la Universitatea din Oslo, pentru că era singurul loc unde la vremea aceea se putea studia ghitara. A fost bine, pentru că acolo am învăţat multe lucruri despre armonie. Un alt lucru bun a fost acela că am avut acces direct la lumea muzicală din Oslo.
A.C.: A existat la vremea aceea vreo experienţă care ţi-a influenţat dezvoltarea ulterioară?
E.A.: Ea a fost a fost marcată în mod hotărâtor de întâlnirea cu albumul lui Miles Davis Agartha. Ştiu că mulţi nu-l consideră cel mai reuşit album al lui, dar pentru mine atmosfera şi, din nou, acea energie emanată de înregistrarea, au fost foarte importante la vremea aceea. Un impact asemănător, deşi cu o atmosferă total diferită, l-a avut albumul lui Jan Garbarek Eventyr.
A.C.: Ai avut experienţe decisive ca muzician performant?
E.A.: Cred că în cazul meu trebuie să fi fost o serie de paşi mici care au contribuit la dezvoltarea ulterioară. Am trecut printr-un proces foarte îndelungat şi lent de câştigare a siguranţei care să dea un caracter specific vocii mele muzicale. În primii zece ani am fost muzician de studio şi trebuie să spun că mi-a plăcut foarte mult. Este o ocazie foarte bună de a exersa, doar că la un moment dat ea poate să te limiteze. Trebuie să identifici acel moment, pentru că dacă nu o faci, ratezi şansa de a te dezvolta în continuare. Chiar şi aşa, mi-a trebuit destul de mult ca să fiu acceptat ca muzician solo în Norvegia.
A.C.: Crezi că s-ar fi întâmplat mai repede în altă parte?
E.A.: Aşa a şi fost. Primul meu album a avut o receptare complet diferită în afara ţării sau la festivalurile internaţionale la care am cântat. Cred că în Norvegia asta s-a datorat faptului că eram cunoscut mai mult ca muzician de studio.
A.C.: Îţi aminteşti când l-ai auzit pentru prima dată pe David Gilmour?
E.A.: Îmi amintesc exact, pentru că am primit albumul Pink Floyd Wish You Were Here de Crăciun şi l-am ascultat încontinuu, în căşti, mai ales introducerea, până la Anul Nou şi încă mult după aceea. Mi-a plăcut aşteptarea şi deschiderea aceea lentă a intro-ului.
A.C.: Ascultai muzicieni de blues alb, cum ar fi Gary Moore?
E.A.: Absolut. Şi chiar dacă eu eram mai mult pe linia melodică a lui Gary Moore, cel care m-a influenţat cel mai tare a fost, după cum spuneam, Jimi Hendrix. Mi-au plăcut de asemenea John Lee Hooker, simplitatea şi asprimea sunetului lui, şi ascultam destul de mult Ry Cooder, iar în ultimul timp ascult un ghitarist african pe nume Bombino.
A.C.: Cum ai descrie relaţia ta muzicală cu muzicianul electronic Jan Bang?
E.A.: Îi datorez mult lui Jan. Ne-am întâlnit pe la mijlocul anilor '90 şi am cântat împreună în cluburi în Oslo. Mai târziu am început să lucrăm împreună şi el chiar a şi produs câteva titluri de pe albumele mele. Eu lucram deja cu ritmuri şi cu muzică electronică de la primul meu album şi eram foarte preocupat de formă. Metoda lui de lucru e însă diferită şi concepţia lui despre formă este mult mai deschisă. Lucrurile încep undeva şi se sfârşesc altundeva şi dacă te afli în apropiere, te iau cu ele într-o călătorie. A fost o experienţă hotărâtoare, care mi-a relevat propriile-mi posibilităţi. Mai târziu am extins această experienţă în albumul Dream Logic.
A.C.: Cum aţi lucrat la piesa Surrender de pe album?
E.A.: Punctul de pornire a fost acela că Jan făcuse un remix pentru festivalul Punkt şi avea deja ritmul de acolo. M-a întrebat dacă putem cânta ceva pe el şi ne-am pus pe treabă. Am introdus câteva straturi, am adăugat câteva lucruri, am eliminat altele, până totul a primit o formă. Lucrul acesta se întâmplă întotdeauna când lucrezi cu oameni creativi; se produce un schimb continuu, până ajungi la forma finală.
A.C.: A existat acolo vrea asemănare cu lucrul la primul tău album Électronique Noire?
E.A.: Când am făcut primul album aveam multe schiţe pregătite, dar îmi lipsea experienţa. Bugge Wesseltoft m-a ajutat mult atunci, nu eram prea convins de ce făcusem, aşa că el a ascultat tot şi mi-a arătat care sunt piesele pe care le pot înregistra. După aceea, când am început să cânt în trupa lui, m-a încurajat să părăsesc rolul de muzician de studio şi să-mi abordez instrumentul într-un mod mai personal. Dacă mă gândesc, atunci am scăpat de tonul de Gary Moore (râde). Acum, privind înapoi, cred că întâlnirea mea cu Bugge a fost una dintre acele experienţe decisive de care mă întrebai înainte.
A.C.: Care este, după părerea ta, caracteristica definitorie a comunităţii muzicale norvegiene?
E.A.: Cred că acest lucru se schimbă cu fiecare generaţie şi că el poate fi identificat mai bine dinafară. Generaţia mea este foarte cooperativă, lucrăm mult împreună şi între noi are loc un schimb intens de informaţie şi experienţă. Din punct de vedere al creativităţii, pentru mine personal naşii acestei mişcări muzicale sunt Jan Garbarek, Terje Rypdal şi Jon Christensen. Ei au deschis drumul demonstrând că este posibil pentru un muzician norvegian să creeze ceva diferit şi să aibă succes în afara ţării. Azi nu mai trebuie să cânţi ca Charlie Parker sau ca John Coltrane ca să convingi publicul.
A.C.: Fiecare din albumele tale are o semnătură caracteristică. Cum vezi tu arcul ce leagă primul tău album, Électronique Noir, de cel mai recent, Dream Logic?
E.A.: Pentru mine a fost foarte important să fac de fiecare dată ceva diferit, dar cu toate acestea, eu cred că dincolo de asta există şi un element de continuitate care leagă toate albumele mele. De exemplu, chiar dacă Dream Logic este cel mai extrem din punct de vedere al atmosferei, cred că el se leagă de celelalte albume prin faptul că redă lucrurile în limbajul meu personal.
A.C.: Vorbind despre această diferenţă dramatică de atmosfera între Dream Logic şi tot ce ai făcut înainte, mă întrebam în ce măsură ea reflectă anumite schimbări din propria viaţă.
E.A.: Cred că Dream Logic aduce cu sine multă emoţie şi experienţa muzicală acumulată. El conţine marca estetică a lui Jan Bang în ce priveşte claritatea atmosferei. Este ceva ce nu am reuşit să fac înainte. Îmi place să-l ascult şi acum, mai ales prima piesă, şi sunt foarte mândru de el. Pe de altă parte cred că muzica mea reflectă schimbările din viaţa mea, în sensul că le deschide şi apoi le redă ca imagine sau ca simţire.
A.C.: Tonul tău şi maniera ta de interpretare constau dintr-o mare sensibilitate, dublată de un câmp aproape magnetic de energie stăpânită. Este acesta un lucru înnăscut sau câştigat?
E.A.: Asta are mult de a face cu o anumită deschidere. Eu sunt mai degrabă sfios, iar energia de care vorbeşti a fost întotdeauna acolo, dar acum am învăţat să o controlez mai bine. Mi se pare interesant că spui asta, pentru că eu mă mişc mereu pe muchia îngustă dintre intimitate şi curaj. Cu ceva timp în urmă am avut o discuţie cu David Sylvian care mi-a spus că dacă eşti destul de deschis, poţi să simţi de fiecare dată cât de departe te lasă publicul să mergi. Este exact ce s-a întâmplat aseară (la Jazz in Church Festival, 2015, din Bucureşti, nota ed.)
Mi-a plăcut să cânt pentru publicul de aseară, fiindcă m-am simţit imediat acceptat, iar show-ul a fost aşa de bun, pentru că am văzut că publicul este permisiv. Pentru mine este foarte important să simt sala, să ascult efectul sunetului şi apoi să lucrez cu acesta. Colaborarea mea cu trompetistul Jon Hassell a avut un rol foarte important aici; de la el am învăţat cât de importantă este senzualitatea în muzică.
A.C.: Care este rolul pauzei în muzica ta?
E.A.: Pauza este foarte importantă, pentru că liniştea face parte din muzică. Ea este un element muzical care mă preocupă, pe care îl explorez şi despre care învăţ tot mai mult. Acum două zile am vizitat la Paris o expoziţie despre dirijorul Pierre Boulez şi a fost foarte interesant să văd cum la el muzica devine vizibilă prin gesturi şi cum foloseşte pauza. O pauză poate să fie foarte muzicală, dar trebuie să ştii s-o foloseşti. Este important să ştii să lucrezi cu ea, pentru că altfel rişti să pierzi controlul.
A.C.: Ai vrea să-mi spui povestea piesei Drøbak Saray de pe albumul Sonic Codex?
E.A.: Iniţial, am scris piesa pentru trioul cu Paolo Fresu şi Dhafer Youssef, dar am folosit-o mai târziu în trupa mea. Titlul l-am găsit împreună cu Dhafer. Locul unde m-am născut în Norvegia se cheamă Drøbak, şi acolo am o casă e vacanţă unde am compus-o. Piesa are o puternică influenţă turcească, pentru că pe atunci ascultam multă muzică turcească, iar Drøbak are o sonoritate exotică, aşa că Dhafer a avut ideea să folosim cuvântul saray, care înseamnă castel în turceşte. Deci titlul a ajuns să reprezinte locul unde a fost compusă piesa.
A.C.: Dezvoltarea imagistică a compoziţiilor tale este un proces natural sau mai degrabă rezultatul unei acţiuni conştiente?
E.A.: Nu este un proces conştient. După părerea mea, capacitatea imagistică a muzicii se dezvoltă cu timpul, dacă pătrunzi destul de adânc. Am imagini pe care nu le comunic, dar care se află în mintea mea când compun muzica. Ar fi interesant de ştiu ce fel de imagini creez în mintea celor care mă ascultă. Cine, ştie, poate că sunt aceleaşi (râde).
A.C.: La ce lucrezi zilele acestea?
E.A.: Tocmai am terminat de imprimat un album nou, care iarăşi va fi complet diferit de tot restul. Va avea mult mai multă energie; nu seamănă cu nimic din ce am făcut înainte. Este un album cu doi toboşari, se numeşte I.E. şi va fi lansat în septembrie 2015. Cele două litere vin de la expresia latinească id est, care înseamnă aceasta este sau pe limba noastră, iar cel de-al doilea înţeles este în norvegiană în cheia mi, cheia în care sunt scrise cele mai multe piese de pe album.
Am imprimat de asemenea un duo cu Michele Rabbia la tobe şi sunt foarte bucuros de un album la care tocmai am terminat lucrul. A fost o sesiune într-adevăr extraordinară. Am lucrat împreună cu Tigran Hamasyan, Jan Bang şi Arve Henriksen în studioul ECM din München. Totul a mers foarte repede. Ne-am întâlnit, am cântat, am improvizat şi am imprimat totul. A fost, de asemenea, o experienţă grozavă să lucrez cu Manfred Eicher, fiindcă este foarte concentrat şi are o intuiţie muzicală foarte bine antrenată. Albumul încă nu are titlu, dar până anul viitor, în februarie 2016, când va fi lansat, o să găsim cu siguranţă unul.
(Bucureşti, 18 aprilie 2015)
Festivalul Jazz in the Church, 2015
Un album foto de Mircea Albuţiu.