Viaţa mea - Autobiografie

Citiţi cuvântul înainte al acestei cărţi.


În toamna anului 1902 am ajuns la Londra venind de la Zürich via Paris. Cred că era octombrie, dimineaţa devreme, atunci când birja pe care am oprit-o folosind un fel de pantomimă m-a dus la adresa scrisă pe un bileţel. Destinaţia mea era casa lui Lenin. Înainte de a pleca din Zürich, am fost instruit să bat în uşă de trei ori. Uşa a fost deschisă de Nadejda Konstantinovna, care fusese probabil trezită de ciocăniturile mele. Era devreme şi orice persoană care respectă uzanţele lumii civilizate ar fi aşteptat la gară o oră sau două în loc să bată la uşa unei case străine la o asemenea oră nepotrivită. Dar încă mă aflam sub imperiul forţei care mă determinase să plec din Verholensk. În Zürich, îl deranjasem pe Axelrod într-o manieră la fel de barbară, deşi sosirea mea avusese loc în toiul nopţii, nu în zori. Lenin era încă în pat, iar expresia amabilă de pe chipul lui a fost însoţită de o justificată uimire. Cam astea au fost circumstanţele primei noastre întâlniri şi conversaţii. Atât Vladimir Ilici[*], cât şi Nadejda Konstantinovna mă cunoşteau deja din scrisoarea lui Kler şi mă aşteptau.
 
Am fost întâmpinat cu un "A sosit Pero!". Am deşertat pe dată sacul cu impresii din Rusia: legăturile din sud sunt proaste, adresa secretă a organizaţiei Iskra din Harkov este greşită, editorii de la Muncitorul din sud se opun fuzionării, traversarea frontierei austriece se află în mâinile unui elev de la gymnasium care refuză să-i ajute pe adepţii Iskrei. Faptele în sine nu prea aveau darul să-ţi inspire speranţă, dar exista suficientă credinţă care să compenseze acest neajuns.
 
Fie în dimineaţa aceea, fie în următoarea, Vladimir Ilici şi cu mine am făcut o lungă plimbare prin Londra. De pe un pod, Lenin a arătat spre Westminster şi spre alte clădiri faimoase. Nu-mi aduc aminte exact cuvintele pe care le-a folosit, dar ideea era următoarea: "Ăsta e faimosul lor Westminster", iar "lor" se referea desigur nu la englezi, ci la clasele conducătoare. Această implicaţie, care n-a fost nicidecum accentuată în vreun fel, ci a ieşit la suprafaţă dinlăuntrul acestui om, exprimată mai mult prin tonul vocii decât prin orice altceva, era mereu prezentă, indiferent dacă Lenin vorbea despre comorile culturii, de noile realizări, de bogata colecţie de cărţi din Muzeul Britanic, despre informaţiile conţinute în cele mai mari publicaţii europene sau, după ani, despre artileria germană ori despre aviaţia franceză. Ei cunosc asta sau deţin asta, au făcut asta sau au realizat asta - dar ce duşmani sunt! În ochii lui, umbra invizibilă a claselor conducătoare plana asupra întregii culturi umane - o umbră care pentru el era le fel de reală ca lumina zilei.
 
Arhitectura Londrei de-abia dacă mi-a atras atenţia. Transportat fizic din Verholensk în ţări pe care le vedeam pentru prima dată, am absorbit Viena, Parisul şi Londra într-o manieră extrem de sumară, iar detalii precum Westminster Palace îmi păreau de-a dreptul de prisos. Desigur, nu pentru asta mă scosese Lenin la acea lungă plimbare. Scopul său era să mă cunoască şi să mă chestioneze. Iar examinarea lui, trebuie admis acest lucru, a fost într-adevăr foarte minuţioasă.
 
I-am relatat totul despre discuţiile noastre din Siberia, mai ales despre problema unei organizaţii centralizate; despre eseul meu cu acest subiect; despre confruntările violente cu vechii populişti din Irkuţk, unde stătusem câteva săptămâni; despre cele trei eseuri ale lui Mahaiski, şi aşa mai departe. Lenin ştia să asculte.
- Şi cum v-aţi descurcat cu problemele teoretice? m-a întrebat el.
 
I-am povestit cum am studiat în grup cartea lui, Dezvoltarea capitalismului în Rusia, în închisoarea de tranzit din Moscova, şi cum am lucrat în exil pe Capitalul lui Marx, dar a trebuit să ne oprim la volumul al doilea. Studiasem cu atenţie controversa dintre Bernstein şi Kautsky, utilizând sursele originale. Printre noi nu existau adepţi ai lui Bernstein. În filozofie, fuseserăm impresionaţi în mare măsură de cartea lui Bogdanov, care combina marxismul cu teoria cunoaşterii dezbătută de Mach şi Avenarius. La vremea aceea, Lenin credea şi el că teoriile lui Bogdanov erau corecte. "Nu sunt filozof", a recunoscut el şovăind aproape imperceptibil, "dar Plehanov denunţă faptul că filozofia lui Bogdanov este un fel de idealism mascat." Câţiva ani mai târziu, Lenin a dedicat un întreg volum discuţiei despre Mach şi Avenarius; criticarea teoriilor lor a fost fundamental identică cu cea exprimată de Plehanov.
 
În cursul conversaţiei noastre am menţionat faptul că exilaţii din Siberia fuseseră foarte impresionaţi de cantitatea enormă de date statistice analizate în cartea lui Lenin despre capitalismul rus. "Ştii, totul a fost făcut pe neaşteptate", a răspuns el oarecum stânjenit. Aparent, era încântat că tinerii tovarăşi apreciau colosalul volum de muncă investit în primul său op despre economie. Apoi am discutat doar în linii generale despre viitoarea mea activitate. Am ajuns la concluzia că ar fi bine să stau o vreme în străinătate, să mă familiarizez cu literatura curentă, să privesc în jur, restul urmând să fie discutat mai târziu. În orice caz, intenţionam ca, după un timp, să mă întorc ilegal în Rusia pentru a-mi continua activitatea revoluţionară.
 
Nadejda Konstantinovna m-a dus la o casă aflată la o distanţă de câteva străzi, unde locuiau Vera Zasulici, Martov şi Blumenfeld, directorul presei tipografice a publicaţiei Iskra, unde mi-au găsit şi mie o cameră. Potrivit obiceiului britanic, camerele erau aranjate pe verticală, nu la acelaşi etaj, ca în Rusia: camera de jos era ocupată de proprietăreasă, iar chiriaşii stăteau unul deasupra celuilalt. Exista şi o cameră comună în care ne beam cafeaua, fumam şi ne angajam în discuţii interminabile. Din cauza lui Zasulici, dar nu fără ajutorul lui Martov, această încăpere era întotdeauna în neorânduială. După prima lui vizită în această cameră, Plehanov a descris-o ca fiind o "vizuină".
 
Acesta a fost începutul scurtei mele şederi la Londra. Am început să studiez articolele publicate în Iskra şi în revista Zaria, care provenea din aceleaşi redacţii. Erau nişte periodice strălucite, care combinau profunzimea ştiinţifică cu pasiunea revoluţionară. Practic, m-am îndrăgostit de Iskra şi am fost atât de ruşinat de ignoranţa mea, încât mi-am încordat fiecare nerv în efortul de a o depăşi. Curând, am început să scriu pentru Iskra. La început, comentarii scurte, dar ceva mai târziu am trecut la articole politice şi chiar la editoriale.
 
Tot pe atunci, am ţinut şi o conferinţă publică la Whitechapel, unde am avut o controversă cu patriarhul emigranţilor ruşi, Ceaikovski, şi cu anarhistul Cerkezov, şi el un bărbat în etate. Am fost sincer uimit de argumentele infantile prin care aceşti bătrâni de ispravă încercau să desfiinţeze marxismul. Îmi amintesc că m-am întors acasă simţindu-mă în al nouălea cer. În cazul contactelor mele cu Whitechapel şi cu lumea exterioară în general, intermediarul meu era un vechi londonez, Alexeev, un emigrant marxist şi un apropiat al editorilor Iskrei. El m-a iniţiat în misterele vieţii britanice şi, în general, a fost sursa mea de informaţii de toate felurile. Despre Lenin, Alexeev vorbea cu un mare respect. "Eu cred", mi-a zis el odată, "că Lenin este mai important pentru revoluţie decât Plehanov." Nu i-am spus asta lui Lenin, desigur, dar am vorbit cu Martov. Martov nu a făcut niciun comentariu.
 
Într-o duminică, m-am dus împreună cu Lenin şi cu Krupskaia la o adunare social-democrată ţinută într-o biserică unde cuvântările au alternat cu intonarea imnurilor. Principalul vorbitor era un compozitor care tocmai se întorsese din Australia. A vorbit despre revoluţia socială. Apoi toată lumea s-a ridicat şi a cântat: "Dumnezeule Atotputernic, fă să nu mai fie nici regi, nici bogaţi!" Aproape că nu-mi venea să-mi cred ochilor şi urechilor. După ce am ieşit din biserică, Lenin a comentat: "Există multe elemente revoluţionare şi socialiste în rândul proletariatului englez, dar sunt amestecate cu conservatorismul, religia şi prejudecăţile, şi nu pot ieşi la suprafaţă să se unească."
 
După întâlnirea de la biserica social-democrată am cinat într-o bucătărioară dintr-un apartament de două camere. Prietenii mei au glumit ca de obicei pe seama incapacităţii mele de găsi drumul spre casă. Mă orientam cu greu pe străzi şi, având în vedere înclinaţia mea spre gândirea sistematică, am numit acest defect "cretinism topografic". Ulterior, m-am descurcat mai bine, dar numai după multe eforturi.
 
Modestele mele cunoştinţe de limba engleză, dobândite în închisoarea din Odessa, nu au evoluat decât în mică măsură în timpul şederii mele la Londra. Eram mult prea absorbit de problemele ruseşti. Marxismul britanic nu era interesant. Centrul intelectual al social-democraţiei era la vremea aceea Germania şi urmăream cu atenţie lupta continuă dintre marxiştii "ortodocşi" şi "revizionişti".
 
La Londra, la fel ca mai târziu la Geneva, i-am întâlnit pe Zasulici şi pe Martov mult mai des decât pe Lenin. Pentru că la Londra locuiam în aceeaşi casă, iar la Geneva luam în general masa în aceleaşi restaurante, mă întâlneam de câteva ori pe zi cu Zasulici şi cu Martov, în vreme ce Lenin ducea o viaţă de familist, iar fiecare întâlnire cu el, exceptându-le pe cele oficiale, reprezenta un mic eveniment. Obiceiurile şi gusturile boeme care contau atât de mult pentru Martov îi erau complet străine lui Lenin. El ştia că timpul, indiferent de relativitatea lui, era un dar suprem. Îşi petrecea o mare parte din timp în biblioteca de la Muzeul Britanic, unde îşi continua studiile teoretice şi îşi scria de obicei articolele pentru ziar. Cu ajutorul lui, am obţinut şi eu accesul în acest sanctuar. Eram nesăţios şi mă îndopam pur şi simplu cu supraabundenţa de cărţi de acolo. Curând însă, a trebuit să plec pe continent.
 
După "testul" apariţiei mele publice la Whitechapel, am fost trimis într-un turneu de conferinţe la Bruxelles, Liège şi Paris. Conferinţa mea era dedicată apărării materialismului istoric împotriva criticilor aşa-numitei "şcoli subiective ruse". Lenin era foarte interesat de subiectul meu. I-am arătat un sinopsis detaliat, iar el m-a sfătuit să-mi revizuiesc prelegerea astfel încât să poată fi publicată sub formă de articol în următorul număr al revistei Zaria. Dar n-am avut curajul să apar alături de Plehanov şi de alţii cu un eseu strict teoretic.
 
De la Paris am fost convocat urgent prin telegraf la Londra. Aveau în plan să mă trimită din nou clandestin în Rusia, deoarece rapoartele primite de acolo se plângeau de arestările în masă şi de lipsa oamenilor, solicitându-se întoarcerea mea. Dar nici n-am pus bine piciorul în Londra, că planul s-a schimbat. Deutsch, care locuia pe atunci în Londra şi care mă tratase cu multă bunăvoinţă, mi-a spus după aceea că mă susţinuse, insistând asupra faptului că "tânărul" (nu avea niciun alt nume pentru mine) trebuia să mai stea o vreme în străinătate pentru a-şi desăvârşi educaţia. Lenin a fost de acord cu el. Perspectiva de a lucra în organizaţia rusă Iskra era tentantă, dar, cu toate acestea, eram foarte bucuros să mai rămân puţin în străinătate.
 
M-am întors la Paris, unde, spre deosebire de Londra, colonia studenţilor ruşi era foarte mare. Partidele revoluţionare se luptau aprig între ele pentru a câştiga adeziunea masei de studenţi. Iată un fragment din amintirile consemnate de N. I. Sedova despre acea perioadă:
 
"Toamna anului 1902 a fost marcată de frecventele conferinţe ţinute în colonia rusă din Paris. Grupul Iskra, din care făceam şi eu parte, i-a văzut mai întâi pe Martov, apoi pe Lenin. Se purta un război împotriva «economiştilor» şi a revoluţionarilor socialişti. În grupul nostru se vorbea despre sosirea unui tovarăş tânăr care evadase din Siberia. Acesta a vizitat-o pe E. M. Alexandrova, odinioară una dintre narodovolţi, care se alăturase ulterior Iskrei. Noi, cei din generaţia mai tânără, eram foarte ataşaţi de Ekaterina Mihailovna, îi ascultam vorbele cu mare interes şi ne aflam sub influenţa ei. Atunci când şi-a făcut apariţia la Paris tânărul colaborator al Iskrei, Ekaterina Mihailovna m-a rugat să aflu dacă nu exista cumva prin apropiere vreo cameră de închiriat. S-a întâmplat să fie una în casa în care locuiam eu. Chiria era de 12 franci pe lună, însă odaia era mică, întunecoasă şi îngustă, ca o celulă de închisoare. Când am început să-i descriu odaia, Ekaterina Mihailovna mi-a tăiat vorba: «Gata cu descrierea - e bună. S-o ia.»
 
După ce tânărul tovarăş (al cărui nume nu ne-a fost dezvăluit) s-a instalat în cameră, Ekaterina Mihailovna m-a întrebat: «Se pregăteşte pentru conferinţă?» «Nu ştiu, cred că da», am răspuns eu. «Aseară, pe când urcam scările, l-am auzit fluierând în camera lui.» «Atunci, spune-i să-şi dea silinţa şi să nu mai fluiere.» Se gândea cu îngrijorare la faptul că «el» trebuia să aibă succes. Însă neliniştea ei s-a dovedit fără rost. Conferinţa s-a desfăşurat foarte bine, iar colonia a fost încântată, tânărul adept al Iskrei întrecând toate aşteptările."
 
Am fost mult mai interesat să învăţ despre Paris decât despre Londra. Şi asta datorită influenţei exercitate de N. I. Sedova. M-am născut şi am fost crescut la ţară, dar de-abia la Paris am început să fiu mai atras de natură. Tot acolo am făcut cunoştinţă cu arta adevărată. Am învăţat să apreciez pictura, ca şi natura, cu mare dificultate. Una dintre însemnările ulterioare ale Sedovei sună aşa: "Şi-a exprimat părerea generală despre Paris în acest fel: «Seamănă cu Odessa, dar Odessa e mai frumoasă.» Această concluzie absurdă poate fi explicată de faptul că L. D. era atât de absorbit de viaţa politică, încât nu putea vedea nimic altceva decât dacă i se impunea cu forţa. Atunci reacţiona de parcă ar fi fost vorba de o bătaie de cap, de ceva inevitabil. Nu am fost de acord cu aprecierea făcută la adresa Parisului şi l-am dojenit puţin din pricina asta."
 
Da, chiar aşa s-a întâmplat. Am intrat în atmosfera unui centru al lumii cu o atitudine obstinată şi antagonistă. La început, am "renegat" Parisul şi chiar am încercat să-l ignor. Ca să spunem lucrurilor pe nume, semănam cu un barbar mânat de instinctul de autoconservare. Simţeam că, pentru a mă apropia de Paris şi pentru a-l înţelege pe deplin, trebuia să consum o mare cantitate de energie mentală. Însă eu aveam propria mea lume revoluţionară, care era foarte exigentă şi nu admitea rivalitatea altor preocupări. Cu dificultate şi treptat, m-am apropiat de artă. M-am menţinut ferm pe poziţie în faţa Luvrului, a Luxembourgului şi a expoziţiilor. Rubens mi s-a părut prea bine hrănit şi prea mulţumit de sine, Puvis de Chavannes prea ascetic şi prea şters, portretele lui Carrière m-au iritat cu ambiguitatea lor crepusculară. Acelaşi lucru a fost valabil şi pentru sculptură şi arhitectură. De fapt, mă împotriveam artei aşa cum mă opusesem în tinereţe revoluţiei şi mai apoi marxismului; aşa cum mă opusesem timp de câţiva lui Lenin şi metodelor sale. Revoluţia din 1905 a întrerupt însă curând progresul comuniunii mele cu Europa şi cultura sa. De-abia în perioada celui de-al doilea exil m-am apropiat din nou de artă - am văzut diverse lucruri, am citit şi chiar am scris despre ea. Dar n-am depăşit niciodată faza de pur diletantism.
 
La Paris, l-am ascultat pe Jaurès. La momentul acela, Waldeck-Rousseau se afla în fruntea guvernului, Millerand era ministrul poştelor, iar generalul Galiffet ministru de război. Am luat parte la o demonstraţie de stradă a guesdiştilor[†] şi am strigat sârguincios, alături de ceilalţi, tot felul de lucruri neplăcute împotriva lui Millerand. Jaurès nu mi-a făcut o impresie deosebită. Simţeam cu o mare intensitate că era un inamic. După doar câţiva ani, am învăţat să apreciez acel personaj măreţ, chiar dacă atitudinea mea faţă de concepţiile sale a rămas la fel de ostilă ca şi până atunci.
 
Presat de secţiunea marxistă a studenţilor, Lenin a fost de acord să ţină trei conferinţe despre problema agrară la Şcoala Superioară organizată la Paris de profesorii alungaţi din universităţile ruseşti. Profesorii liberali l-au rugat pe indezirabilul conferenţiar să se abţină pe cât posibil de la orice fel de polemici. Însă Lenin nu a făcut nicio promisiune în această direcţie şi şi-a început prima conferinţă cu declaraţia că marxismul este o teorie revoluţionară şi, prin urmare, fundamental polemică. Îmi amintesc că Vladimir Ilici era foarte surescitat înainte de prima conferinţă, dar imediat ce s-a urcat pe podium s-a stăpânit complet, sau cel puţin aşa a lăsat impresia. Profesorul Gambarov, care venise să-l asculte, i-a împărtăşit impresiile lui Deutsch cam în aceşti termeni: "Un profesor perfect." Evident că, pentru el, asta era cea mai mare laudă posibilă.
 
Odată, am decis să-l ducem pe Lenin la operă. Toate aranjamentele i-au fost încredinţate Sedovei. Lenin a mers la Opéra Comique cu aceeaşi servietă pe care o lua cu el la conferinţe. Aveam locuri la galerie. În afară de Lenin, de Sedova şi de mine, cred că mai venise şi Martov. O reminiscenţă îngrozitor de nemuzicală este asociată întotdeauna în mintea mea cu această vizită la operă. La Paris, Lenin îşi cumpărase o pereche de pantofi care mai apoi s-au dovedit mici. Întâmplarea a făcut ca eu să am nevoie tocmai atunci de pantofi noi. Am primit pantofii lui Lenin şi, la început, am crezut că mi se potrivesc de minune. Drumul până la operă s-a desfăşurat în condiţii bune. Dar în sală am început să am dureri. Pe drumul spre casă, am trecut prin chinurile iadului, în timp ce Lenin mă tachina fără milă pentru că, încălţând aceiaşi pantofi, păţise la fel.
 
Am plecat din Paris pentru un turneu de conferinţe care urmau să aibă loc în coloniile studenţeşti din Bruxelles şi Liège, apoi în alte câteva oraşe din Germania. La Heidelberg, l-am ascultat pe bătrânul Kuno Fischer, dar n-am fost atras de învăţătura sa kantiană. Filozofia normativă era complet străină fiinţei mele. Cum să preferi fânul uscat atunci când lângă el se află o iarbă moale şi proaspătă? Printre studenţii ruşi, Heidelbergul avea renumele de centru al idealismului filozofic. Unul dintre ei era Avksentiev, viitorul ministru de interne din guvernul Kerenski. Am avut acolo mai multe controverse aprinse cu privire la dialectica materialistă.