Când se vor sătura românii de propagandă?

Citiţi prefaţa acestei cărţi.


Ce este propaganda?
 
Propaganda este un substantiv comun. Foarte comun. Atât de comun, încât toată lumea îl foloseşte, dar puţini ştiu ce înseamnă. Ce înseamnă, de fapt, propaganda? Unde începe şi unde se termină aria de acoperire a acestui concept, cu un plural incomod - propagande? Cum o putem recunoaşte atunci când ea se află în plină acţiune? Ne putem oare feri de ea? În fond, ce rost are propaganda? Cât costă şi ce produce propaganda? Să recunoaştem: nu ştim, cu adevărat, prea multe despre propagandă, deşi o folosim sau o invocăm foarte des.
 
Nici una dintre întrebările-titlu din cuprins nu şi-a găsit până în prezent un răspuns pe deplin dovedit şi clarificat. Cu atât mai puţin chestiunea propagandei la români, aleasă drept titlu al acestui volum. Pentru fiecare situaţie în parte, faptele şi datele disponibile sunt interpretabile şi pot duce spre rezultate diferite. Istorici de mare anvergură ai propagandei nu au îndrăznit să formuleze verdicte limpezi şi categorice privind eficacitatea sau moralitatea propagandei.
 
Nu mi-am propus să fac dezvăluiri, să dau verdicte, să conving, să blamez sau, dimpotrivă, să idolatrizez pe nimeni şi nimic. Sunt doar gânduri legate de fapte şi întâmplări care bântuie încă istoria recentă şi mai ţâşnesc din când în când în actualitate. Există două tipuri de personaje generice în această carte: câteva popoare cu mai mare impact istoric şi câţiva dintre liderii acestora.
 
De ce "incorecte politic"? Pentru că am scris aceste eseuri referitoare la subiecte delicate şi controversate ale istoriei recente şi contemporane ignorând voit confortabila protecţie asigurată de chingile "corectitudinii politice". Pentru că opiniile şi explicaţiile mele adesea nu coincid cu poziţiile general acceptate şi susţinute din interes pecuniar sau dintr-o oarecare comoditate ştiinţifică. Chiar şi titlul cărţii conţine o transparentă aluzie incorectă politic. Aceste pagini au fost scrise fără obişnuitele şi uneori ipocritele pretenţii de obiectivitate şi neutralitate politică, şi au la bază doar un maximum disponibil de bun simţ şi libertate de conştiinţă. Am descoperit astfel că, nu o dată, respectul pentru adevăr şi dorinţa de a fi cinstit cu tine însuţi te pot împinge spre "incorectitudine politică".
 
Ceauşescu şi occidentalii
 
"În contextul Războiului Rece, în primii ani după ce a preluat puterea, relativ tânărul dictator al României socialiste (47 de ani în 1965) a generat unele false impresii în Occident şi speranţe deşarte printre o bună parte a concetăţenilor săi. Ceauşescu a fost temporar considerat interesant politic pe tabla de şah Est - Vest a relaţiilor internaţionale de către cancelariile vest-europene şi administraţiile americane începând din 1967-1968 şi până spre sfârşitul anilor '70, fiind tratat ca atare. După care, pierzând de orice utilitate politică sau propagandistică, "Geniul Carpaţilor", intrat deja în derapaj intern, a fost izolat politic şi demonizat pe plan internaţional de către aceleaşi cancelarii. Cu alte cuvinte Ceauşescu nu a păcălit şi nu a vrăjit pe nimeni, nici în lumea occidentală şi nici în cea asiatică, dar a fost, pentru o vreme, un pion frecventabil şi mai ales util din punctul de vedere al intereselor puterilor occidentale în confruntarea rece cu URSS-ul.
 
Principalul argument care a stat la baza acceptării lui Ceauşescu în marile capitale ale Lumii libere a fost ostentativa sa politică externă, de aparentă independenţă faţă de Moscova, asociată cu temporara liberalizare a vieţii interne. Un dizident gălăgios, situat chiar în coasta Kremlinului, era o adevărată mană cerească pentru Occidentul aflat în plin Război rece, doar de propagandă cu "lagărul socialist". Dotat cu o viclenie nativă şi un imens orgoliu (alimentat probabil şi de marile frustrări şi umilinţe suferite în copilărie şi tinereţe), Ceauşescu a sesizat uriaşele oportunităţi pe care le putea exploata în beneficiul consolidării puterii sale, însuşindu-şi deschiderea produsă de Gheorghiu-Dej atât în politica externă (Declaraţia din aprilie 1964, distanţarea de Moscova şi apropierea de Occident şi SUA), cât şi în cea internă, prin relaxarea culturală şi a represiunii politice (eliberarea deţinuţilor politici decisă tot de Gheorghiu-Dej). În acest fel, Ceauşescu atingea mai multe obiective: câştiga simpatia românilor, atrăgea atenţia Occidentului, îşi putea elimina rivalii, toate acestea fără a-şi periclita prea tare relaţiile cu Moscova proaspăt brejnevistă. Strategia a funcţionat foarte bine mai mult de un deceniu. Faimoasele decizii ale lui Ceauşescu prin care acesta şi-a inaugurat imaginea de dizident din blocul pro-sovietic au fost cele de a nu întrerupe relaţiile diplomatice cu Israelul în urma Războiului de şase zile arabo-israelian din 1967 şi de a stabili, tot în 1967, relaţii diplomatice cu Republica Federală Germania condusă de cancelarul Willy Brandt (cel care declanşase vestita sa Ostpolitik). Aceste gesturi ce au şocat lumea comunistă îşi pot găsi o explicaţie şi în intenţia aspirantului la Premiul Nobel pentru Pace de a vinde statelor în cauză, pe valută forte, cetăţeni români, evrei, respectiv saşi. (...) Se estimează că, începând din anii '70 şi până în 1989, Israelul le-a plătit lui Ceauşescu şi acoliţilor săi circa 400 de milioane de dolari pentru 200 000 de evrei. Totul cu ştirea şi sprijinul serviciilor secrete americane. Vânzarea saşilor s-a petrecut în mod similar. Aşadar, nici o păcăleală sau amăgire: americanii ştiau foarte bine încă din anii '70 cu cine aveau de-a face în persoana lui "Geniului Carpaţilor" şi l-au exploatat ca atare.
 
Despre adevăr pe timp de război
 
"Prima victimă a rostirii adevărului în timp de război a fost un premier britanic din epoca victoriană: la începutul anului 1855, guvernul lordului Aberdeen a demisionat ca urmare a criticilor publicate în ziarul The Times, condus de editorul John Delane, sub semnătura corespondentului său, William Russell, aflat pe frontul Războiului din Crimeea. Russell scrisese despre proasta igienă şi îngrijire medicală asigurate soldaţilor răniţi sau bolnavi de holeră, precum şi despre conducerea defectuoasă a trupelor britanice de către lordul Raglan, un veteran al războaielor napoleoniene. În legătură cu acest moment de glorie din zorii presei mondiale, trebuie adăugată şi observaţia (neplăcută, inconfortabilă desigur, dar necesară, pentru că tot vorbim despre adevăr) că nu prea există în presa românească pe timp de război (fie acesta de independenţă, balcanic, războaiele mondiale) nici un caz similar, în care vreun celebru corespondent de război (precum Mihail Sadoveanu, Barbu Delavrancea etc..) sau editor român (Pamfil Şeicaru, Stelian Popescu etc..) să fi avut curajul şi responsabilitatea de a scrie şi publica ceva despre starea deplorabilă (hrană, echipament, igienă, asistenţă medicală, armament corespunzător) a soldatului român trimis pe front. Cu toate acestea, soldatul român a fost ucis de holeră în Bulgaria lui 1913, de tifos în Moldova lui 1917, de foamete şi frig în Rusia sovietică a anilor 1942-1943, dar niciun falnic ministru sau prim ministru dâmboviţean nu şi-a dat, în consecinţă, demisia de onoare. Doar gazetarul Mihai Eminescu a consemnat în "Timpul" că, la defilarea din 1878 în cinstea victoriei în Războiul de independenţă, eroicii dorobanţi de la Plevna erau mai prost echipaţi decât soldaţii otomani prizonieri pe care-i escortau. Mai apoi, Constantin Argetoianu, maior pe frontul din Moldova anului 1917, a consemnat în memoriile sale mizeria, tifosul, proasta înzestrare, echipare şi hrană a soldatului român ce urma să se acopere de glorie la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Şi... cam atât. De cele mai multe ori, presa românească, corespondenţii de război de până în 1991-1997 s-au îmbătat de bunăvoie cu aburii unui patriotism entuziast, comod, sublim ca formă, dar lipsit de orice fond. (...)
 
Nu degeaba a spus senatorul american Hiram Johnson în 1917: "Adevărul este prima victimă a unui război". Dacă opinia publică din Franţa şi Marea Britanie ar fi aflat că între 14 şi 25 august 1914 germanii lichidaseră 300 000 de soldaţi francezi, adică un sfert din totalul combatanţilor, probabil că La Grande Guerre s-ar fi terminat mult mai repede şi cu un scor mult redus al morţilor şi suferinţelor. (...)
 
Probabil că ar fi avut loc câteva revoluţii sau răscoale în plus, mai mult ca sigur că războiul s-ar fi terminat mai repede. Este posibil ca unele state europene să fi cunoscut frământări şi regimuri politice diferite de cele pe care le-au avut. În fine, n-ar fi fost exclus ca bolşevismul, fascismul şi nazismul să fi avut o altă configuraţie şi distribuţie geografică. Totul doar din cauză că s-ar fi spus adevărul în timp de război."
 
Despre războiul mediatic
 
"Un fost ofiţer din infanteria marină britanică, veteran al Războiului din Falkland, devenit profesor prin anii '90, pe numele lui, Alan Hopper, a identificat nu mai puţin de treisprezece caracteristici comune militarilor şi jurnaliştilor priviţi la modul ideal. Dintre acestea, cele mai evidente ar fi: profesionalismul, spiritul de iniţiativă, responsabilitatea, dăruirea pentru meseria aleasă, capacitatea de a lua decizii sub presiunea timpului, auto-disciplina. Cu alte cuvinte, atunci când se întâlnesc într-un teatru de operaţii, fiecare cu treaba lui, militarii şi jurnaliştii ar trebui să se înţeleagă mult mai bine decât se întâmplă în realitate. În fond, nu ar avea nimic de împărţit, în afară de perspectiva diferită asupra celor ce se petrec în acel loc. De aici izbucneşte şi un prim conflict specific războiului mediatic, între ceea ce spun militarii (îndeobşte de bine şi favorabil lor) şi ceea ce transmit corespondenţii de război (îndeobşte de rău şi supărător pentru militari). Disputele persistă şi între ceea ce pretind ziariştii aflaţi în terenul confruntărilor armate a li se asigura şi ceea ce, cu parcimonie, le oferă militarii în materie de transport, comunicaţii, liber acces în zonele fierbinţi, protecţie, cazare, masă.
 
Există şi un alt front de luptă al războiului mediatic, la fel de crâncen, şi anume cel fratricid. Acesta se poartă între membrii aceleiaşi bresle, jurnaliştii. În situaţia în care armata unei ţări, care urmăreşte interese şi viziuni politice controversate, este angajată într-un conflict armat, o parte a presei din acea ţară va susţine că războiul era inevitabil şi că merge bine, iar cealaltă parte a presei, dimpotrivă, va afirma că războiul nu era deloc necesar şi că este prost condus. Sintagma de război mediatic mai este aplicată, din considerente comerciale şi pentru a desemna o gâlceavă (desigur, răfuiala în cauză poate degenera, la o adică, în război civil) între o grupare de ziare, televiziuni, radiouri care susţin o anumită tabără politică, împotriva suratelor lor care pledează la fel de vehement pentru tabăra rivală. Toată această gălăgie mediatică are drept scop a atrage, de o parte sau alta, masa cea mare şi nehotărâtă a electoratului.
 
Acestea ar fi variantele naţionale ale războiului mediatic, deoarece mai există şi războiul mediatic internaţional, în care rivalităţile sunt fireşti: mass-media din fiecare ţară aflată în război apără, din considerente voluntar-patriotice (dar şi mercantile), punctul de vedere naţional împotriva confraţilor de breaslă din tabăra opusă, atât pentru a întări moralul şi voinţa combativă a propriilor cetăţeni, cât şi pentru a-i atrage pe neutri sau a le da duşmanilor o replică usturătoare.
 
Pentru reacţiile mediatice în situaţii de război trebuie amintite consideraţiile profesorului britanic Philip M. Taylor privind delicata, dar decisiva distincţie între "războiul real", cel care se desfăşoară în realitate (cu durerile, urletele, mirosurile, imaginile, ororile şi mizeriile lui) şi "războiul mediat", cel care este transmis de mass-media către o audienţă ce nu participă direct la eveniment şi care are parte doar de un "război mediat" sau un "pseudo-război", o iluzie a "războiului real". Transmisiunile live de pe front, din linia întâi, de obicei nu reflectă decât "felii ale războiului", aşa cum caracteriza secretarul de stat al apărării, Donald Rumsfeld, relatările corespondenţilor de război din timpul desfăşurării operaţiunii Iraqi Freedom din 2003. Idealul ar fi un "război mediatizat" fără părtinire şi cât mai complet, adică o reflectare corectă, exhaustivă şi obiectivă în presă sau la televizor, pe înţelesul cetăţenului obişnuit, a modului în care se desfăşoară un război. "
 
Propaganda prin haine, filme şi wiskey
 
"Uitându-se cu nesaţ la interminabilul sirop texan de televiziune Dallas, una dintre frământările existenţiale ale telespectatorului "Epocii de aur" era: "Cum o fi să trăieşti tot timpul cu un pahar de whisky cu gheaţă în mână"? Din perspectiva acestui eseu, întrebarea care s-ar pune ar fi "Cum au putut fi atât de incompetenţi cenzorii ceauşişti încât să autorizeze difuzarea acelui serial de propagandă pentru American way of life, imaginându-şi că românii vor fi impresionaţi şi vor reţine doar ticăloşia umană generată de coruptul, rapacele şi decadentul sistem capitalist?". Cine dintre adulţii "Epocii de Aur" nu-şi mai aminteşte de celebrele shop-uri din marile oraşe sau de pe litoral din vremea lui Ceauşescu de unde se putea cumpăra doar cu paşaport şi cu valuta forte interzisă românilor de rând? Acele shop-uri ascundeau tocmai produsele occidentale atât de râvnite de ei, încât ajunseseră ele însele monedă de schimb în trocul naţional al traficului de influenţă: bere germană la cutie, blugi originale, cafea naturală, ţigări Kent şi Dunhill, gumă de mestecat Wrigley Spearmint, ciocolată Toblerone şi whisky Johnnie Walker.
 
Părăsind terenul oarecum anecdotic al detaliului de atmosferă, pentru durata Războiului Rece trebuie recunoscută forţa penetrantă a acelui tip de propagandă occidentală, insidios desfăşurată prin intermediul bunurilor de larg consum, fie acestea de ordin cultural (filme, cărţi, reviste, benzi desenate, muzică etc..) sau, vorba lui Marx, material (vin, whisky, delicatese, haine, electrocasnice, autoturisme, gadget-uri). Acele produse dorite de toţi nu numai că le făceau plăcere celor ce le puteau procura oricând, dar le alimenta şi vanitatea, le peria orgoliul (mulţii fiind parveniţi ai regimului), deoarece posesia şi consumul acestora dovedeau un statut social superior. Nu orice muritor de rând al aşa numitului lagăr socialist îşi putea permite să fumeze Kent, să bea whisky şi să poarte blue jeans Levi's, nemaivorbind de a conduce o maşină sport occidentală, sau a avea în sufragerie un radio-casetofon stereo sau un televizor de aceeaşi provenienţă. Marele pericol ideologic venea din consecinţele recunoaşterii implicite a superiorităţii sistemului capitalist faţă de cel comunist, care, iată, se dovedea că nu era în stare nici pe departe să producă bunuri de o asemenea calitate, accesibile şi în cantităţi îndestulătoare."
 
Cât de toxică este corectitudinea politică
 
"Nu cred că oamenii sunt toţi la fel şi că s-ar naşte cu şanse egale în viaţă. Dimpotrivă, unii sunt blonzi, alţii bruneţi, unii sunt proşti, alţii au un IQ mai mare, unii au talent la pictură, alţii la hoţie, unii ştiu să iubească, alţii să urască, unii se nasc într-o colibă de chirpici, alţii într-un zgârie-nori şi, în sfârşit, unii se nasc cu paşaport american, alţii se nasc în pustiu. Nu cred că repartiţia darurilor vieţii se face după meritele fiecăruia şi după dreptate. Unii oameni au parte de un destin fericit, norocos, alţii dimpotrivă, iar acest lucru se întâmplă independent de bunătatea / răutatea, hărnicia / lenea sau bogăţia / sărăcia lor. Mai cred că exprimarea directă, limpede, asumată şi hotărâtă, fără eufemisme de circumstanţă, fără ocolişuri sau metafore de eschivă este starea naturală a comunicării umane şi nu cea înfofolită în tot felul de artificii sau măşti stilistice. Accept aceste adevăruri omeneşti ca pe un dat al vieţii şi ţin seama de ele ca atare. În mod ipocrit, cei ce practică aşa numitul concept de "corectitudine politică" încearcă să le ignore. La fel cum o minoritate tinde să-şi atribuie privilegii faţă de majoritate pentru simplul motiv că ar fi ab initio persecutată. Toate cu ajutorul unei insidioase şi permanente propagande alimentate de prestigioase medii academice şi instituţii ale democraţiilor euro-atlantice. Cu toate acestea, corectitudinea politică este considerată de multe personalităţi politice sau universitare drept o formă de "cenzură la fel ca oricare alta", de "terorism intelectual", de "marxism cultural" sau, dimpotrivă, de "fascism lingvistic". În acelaşi timp, atenţia şi protecţia minorităţilor este privită, din ce în ce mai mult de către oamenii simpli de pe stradă, drept un fetiş agresiv la adresa modului lor de viaţă (al majorităţii), cu potenţial destabilizator al întregii societăţi.
 
Această intensă preocupare pentru corectitudinea politică şi protecţia minorităţilor resimţită în prezent este consecinţa unui alt exces din trecutul recent al Europei, cel al dictaturilor de extremă dreapta sau stânga, la care se adaugă violenta istorie a segregării rasiale din Statele Unite. Bolşevismul şi nazismul au proclamat cele mai inumane ideologii şi apoi le-au aplicat asupra minorităţilor. Au fost destui cei care nu au crezut la vremea respectivă că Lenin sau Hitler vorbeau serios atunci când afirmau că burghezo-moşierimea, plutocraţia, respectiv evreimea - adică o minoritate - trebuie distruse, eradicate, deoarece ar fi fost de vină pentru relele sociale de care suferea poporul - adică, majoritatea. Şi totuşi au făcut-o."
 
Românii şi propaganda
 
"La întrebarea "Când se vor sătura românii de propagandă?", un răspuns onest ar fi: "Nu prea curând". Decât să citească dincolo de propaganda electorală, unora li se pare mai comod să nu se ducă la vot, motivând savant şi în gura mare că "nu merită efortul, pentru că oricum toţi sunt la fel şi toţi fură". Pentru a se elibera de drogul propagandei, românul trebuie să se întoarcă la munca şi la meseria sa (oricare ar fi aceea) bine făcută şi împlinită, renunţând cu desăvârşire la nenorocitul de "Merge şi aşa." Această opţiune i-ar consuma mult mai benefic timpul şi energia disponibilă. Din puţinul timp şi energie care i-ar rămâne, el ar trebui să-l dedice fie studiului autodidact (pentru că educaţia ultimelor decenii a fost mereu corijentă) şi nu consumului de vorbe goale risipite pe micul ecran sau Internet. Pentru că nu doar consumul excesiv de zahăr, sare şi grăsimi dăunează grav sănătăţii, ci şi bulimia retorică. Românul trebuie să se obişnuiască a-şi afla şi a-şi recunoaşte limitele sau neputinţele, pentru a le putea eventual depăşi, iar dacă nu, să admită simplu şi cu demnitate: "Nu ştiu", sau "Te rog, ajută-mă!". Doar atunci când societatea românească va restabili şi accepta ierarhii autentice ale valorilor în fiecare domeniu, o selecţie şi o promovare cinstită a acestora şi nu pe bază de fidelităţi politice sau mafiote, ea va putea să-şi regăsească identitatea, adevăratele interese, stabilitatea şi liniştea pe care şi-o doreşte atât de mult. Abia atunci, românul va deveni insensibil sau indiferent la demagogia şi populismul politicienilor şi va putea cântări atent doar faptele acestora. Abia atunci, românul, devenit imparţial, nu va mai putea fi minţit şi dus cu vorba dulce atât de uşor. Abia atunci, românul se va putea dezintoxica de propagandă. Dar până atunci...