Cronică de Cotroceni

Citiţi o cronică a acestei cărţi.


Adriana Săftoiu este absolventă a Facultăţii de Litere, secţia Română-Spaniolă, a Universităţii din Bucureşti. A fost jurnalist, purtător de cuvînt al Guvernului Radu Vasile între 1998 şi 2000, consilier al Preşedintelui României şi purtător de cuvînt al Administraţiei Prezidenţiale în perioada 21 decembrie 2004 - 30 martie 2007 şi membru în Parlamentul României, de unde, în ianuarie 2012, şi-a dat demisia de onoare.
În prezent este managerul propriei firme de P.R. şi comunicare. A mai publicat Vocile puterii. De vorbă cu purtătorii de cuvînt (2007) şi Jurnal de campanie (2009).

Numele Adrianei Săftoiu este prezent în conştiinţa publică şi a specialiştilor mass-media mai ales datorită profesionalismului prin care s-a remarcat în anii cînd a fost consilier prezidenţial şi purtător de cuvînt al Preşedintelui României. Însemnările sale din jurnal, completate cu numeroase amintiri, reconstituie fragmentar acea perioadă din viaţa autoarei, într-o vreme cînd speranţele renăscute ale multor români se aflau pe un trend ascendent. Iluziile însă nu pot dura o veşnicie. Simple gesturi, evenimente sau scurte schimburi de replici vin să ne sugereze o altă lume, îndeobşte nevăzută sub toate faţetele ei, una în care regulile par fluide
şi imposibil de ordonat, iar deciziile depind prea adeseori de afinităţi sau aversiuni greu de înţeles.
 
Scrisă cu nerv, cu un spirit de revoltă bine temperat, şi bazîndu-se pe iscusinţa autoarei de a analiza retrospectiv fapte la care a fost martoră nemijlocit, cartea Adrianei Săftoiu se constituie astfel într-o mărturie condusă inteligent despre o epocă şi cîteva dintre personajele ei aflate la putere sau în preajma acesteia, dar şi despre ce se poate întîmpla atunci cînd convingerile personale ajung să se afle în opoziţie cu ale celor din jur.
 
"Prima mea zi la capătul a zece ani de colaborare cu Traian Băsescu a fost vineri, 30 martie. Dimineaţă a sunat telefonul. Nu îmi era greu să-mi imaginez cine ar fi putut să fie. N-am răspuns. În sfîrşit, eram liberă de contract. Apoi, telefonul a sunat din nou. «Te caută Preşedintele», m-a informat bine cunoscuta voce de la secretariat. «Nu mai lucrez la Cotroceni. Poţi să-i spui că nu am răspuns la telefon.»" (Adriana Săftoiu)


Politica se desfăşoară sub ochii noştri, în perimetrul nostru. Marchează vieţi, destine, traiectorii de ţară. Nici un om politic nu e rău de unul singur. Şi nici nu devine bun de unul singur. În jurul lui sunt oameni care alcătuiesc tot felul de instituţii: de la partide, la instituţiile de forţă. Iar aceşti oameni contribuie decisiv la modul în care îşi manifestă puterea cel care deţine cele mai importante funcţii în stat.
 
Nu sunt dintre aceia care susţin că în politica românească au ajuns doar hoţii şi ticăloşii. În schimb, e greu de combătut realitatea care arată că cei care rezistă mai mult, care se rotesc în funcţii, sunt cei care fac din rămânerea în politică, şi mai ales la putere, indiferent de rezultatul actului lor, un scop în sine. Ne lovim, în mare parte, de aceleaşi nume, indiferent câte alegeri au trecut peste noi, din decembrie 1989. E de remarcat cu câtă putere se susţin unii pe alţii, indiferent de sigla sub care candidează. E adevărat că se mai înjură, că se acuză de făcute şi nefăcute, dar tot împreună calculează păstrarea puterii, rămânerea în sistem.
 
Înainte să predau cartea editurii, înainte să o termin de scris, chiar înainte să o citească cineva, am remarcat îngrijorările prietenilor. "Nu mai bine o amâni până mai încolo?" Acest "mai încolo" era destul de vag, dar înţelegeam că "mai încolo" va fi atunci când toate personajele istoriei trăite vor fi oale şi ulcele. Aşa se obişnuieşte. Istoria, mai ales cea incomodă, se dezvăluie post‑mortem.
 
Memoriile oamenilor politici, ale celor care sunt contemporani cu publicarea lor, evită şocurile emoţionale. Întâmplările relatate sunt bine împachetate, parfumate, au mereu un aspect ceremonios, ai spune că toate s‑au întâmplat într‑o eprubetă, într‑un spaţiu sublim, unde posibilele conflicte, tensiuni, zguduieli au fost doar pentru a nu se plictisi universul, iar sistemul căruia i‑a aparţinut personajul principal e cel mai puţin cangrenat de rele practici. Astfel de memorii menajează sensibilităţile contemporaneităţii lor şi coafează cu bucle aurii imaginea autorului. Peste 50 de ani, o cifră aleasă poate cu noimă, generaţiile următoare vor citi addenda la acele memorii coafate şi, evident, după atâta timp, auriul îşi va pierde din strălucire, iar buclele din volum. Posteritatea se va alege cu pioase aduceri‑aminte. E o reţetă clasică pe care nu am urmat‑o scriind această carte.
   
Puterea lui Traian Băsescu de a se hrăni din conflict a fost cel mai uzitat instrument cu care şi‑a dominat şi adversarii, şi prietenii aparenţi. Îşi poate lesne număra susţinătorii, dar nu prietenii. De altfel, nu cred că a folosit vreodată, cu atât mai mult cât a fost Preşedinte, cuvântul "prieten". Am căutat în însemnările mele din Caietul Albastru, apoi în consemnările publice o persoană pe care să o fi numit prieten. Undeva, din străfunduri, cred că cel supranumit "Shogunul", Călin Marinescu pe numele lui, cel care a ispăşit o pedeapsă cu închisoarea în Dosarul Flota, a fost pomenit drept prieten. Nu îmi amintesc contextul, dar - fără să îl fi cunoscut vreodată personal pe acest domn - am rămas cu această impresie.
 
Observaţia de mai sus deschide un capitol controversat. Are voie şi poate un lider să aibă prieteni? Ce este de fapt un prieten? Ai nevoie de el, de ei? Pluralul mă pune şi pe mine pe gânduri. Aşa cum arată viaţa, mai ales când te apropii de numărat cele bune şi cele rele, prietenia cred că se reduce la o listă foarte strictă. Lista e făcută mai degrabă de experienţe comune decât de o selecţie raţional‑riguroasă, de trăiri împreună, de complicităţi sentimentale, de vanităţi declarate, de mărturisiri care te arată aşa cum eşti, fără să regreţi că te‑ai mărturisit.
 
Mă îndoiesc că Traian Băsescu şi‑a permis sentimentalisme, vanităţi mărturisite, momente când a renunţat la masca lui. E din nou de remarcat abilitatea cu care juca rolul omului care greşeşte, care jigneşte, care îşi cere scuze, care râde zgomotos, care, pe alocuri, mimează regretul. Cântărea cu răbdare capacitatea celuilalt de a suporta umilinţa. Cei mai mulţi îi acceptau atitudinea şi găseau motivaţii pentru a‑i scuza furiile. Pentru el însă, toţi cei care suportau umilinţe publice intrau în categoria lacheilor. Iar această categorie era cu mult sub clasamentul cu care mă înăcrise în anii de colaborare: "lichele", "jigodii", "javre". Nu avea nici un respect pentru "lachei", pentru cei care nu îşi apărau demnitatea. Îi trecea pe lista persoanelor pe care le putea folosi nestingherit, în împrejurări şi vremuri propice. Am văzut mulţi care au practicat prostituţia morală pentru un post, o funcţie, o casă de protocol, un beneficiu personal, pentru o invitaţie la masa lui.
  Funcţia induce modificări de comportament. Nu cred că există vreo persoană ajunsă în funcţii, mai ales de rang înalt, care să nu fie măgulită de protocolul oferit. Cel mai periculos element e abandonarea în plăcerile aproape psihedelice ale funcţiei, incapacitatea de a respinge acest cântec de sirenă, la care se adaugă şi corul admiratorilor ce răsar precum ciupercile otrăvitoare: rapid şi pe spaţii largi.
 
"Admiratorul" a devenit o profesie şi este inclusă, chiar dacă nedeclarat, în nomenclatorul meseriilor bugetare. Precum bufonii de la curtea regelui. Am văzut inşi care au transformat realmente într‑o profesie capacitatea de a‑i cânta în strună liderului, de a‑i întreţine moralul.
 
Atunci, în biroul lui, în decembrie 2004, când se finaliza lista echipei P.D. pentru formarea Guvernului, a fost prima oară când l‑am auzit pe noul Preşedinte invocând funcţia într‑un mod care frustra. Nu sunt respectat la nivelul funcţiei, spuneau în subtext cuvintele lui răstite. "Dacă nu mă respectaţi pe mine, măcar respectaţi funcţia!" Furia lui estetică şi apelul la rigori vestimentare în raport cu rangul le‑am pus pe seama faptului că unele figuri prezente acolo îl enervau aprioric şi se agăţa de o cravată, de nişte blugi ca să‑şi justifice nervozitatea. Acum, la ani buni de atunci, pot să spun că această interpretare nu e suficientă.
 
Când recuzita funcţiei e exagerată, pasul până la un comportament ridicol e mic. Pe parcursul celor doi ani şi trei luni, am auzit, nu de puţine ori, referirea la estetica nepotrivită a celor din jur faţă de el ca Preşedinte. Această nevoie de recunoaştere a funcţiei a început să se manifeste şi la nivelul discursului. În primele şase luni de mandat, în multe dintre apariţiile media, îşi sprijinea credibilitatea afirmaţiilor amintind funcţia: "Eu, în calitate de Preşedinte...", "Eu, ca Preşedinte...". Comentam cu el această formulă. "Lumea ştie că sunteţi Preşedinte. Nu cred că trebuie să tot reamintiţi..." Formulările deconspirau subconştientul. Îmi zicea că nu îşi dă seama. După un interviu la T.V.R., a doua zi dimineaţă i‑am pus pe birou transcriptul emisiunii. Îi subliniasem propoziţiile în care amintea şi reamintea funcţia pe care o deţine. Doar după ce a văzut a început să diminueze această psihanalizabilă autoreferire.
 
Lucram cu Traian Băsescu din 1998. Aveam termen de comparaţie asupra modului în care îşi manifesta nevoia de autoritate. Traian Băsescu de la Cotroceni avea alte pretenţii decât Traian Băsescu de până atunci.
 
Nu am o explicaţie obiectivă pentru lipsa mea de emoţii, de orice fel, în faţa funcţiilor. Mă impresionează persoanele cultivate, modestia ponderată, umorul, oamenii de spirit, moralitatea în relaţiile sociale şi amicale, un simţ al măsurii în vorbă şi acţiune, o judecată autocritică. Îmi plac oamenii care vorbesc frumos, iar frumos înseamnă argumentat, oamenii care acceptă dialectica şi care nu resping ceea ce nu înţeleg. Mă feresc de oportunişti, de carieriştii mediocri, de cei care îşi construiesc viaţa solidar doar cu nevoile personale. Funcţiile în sine mă lasă rece. S‑ar putea ca acea nevoie de a admira, de a crede în modele să se fi consumat în facultate. Profesorii mei, care până la intrarea în Universitate existaseră doar ca lectură, sub forma unor cărţi, m‑au impresionat şi m‑au influenţat infinit mai mult decât orice politician pe care l‑am cunoscut în perioada de după absolvirea facultăţii. Mai târziu, angrenarea mea în politică a determinat, aproape involuntar, revizuirea criteriilor de evaluare a personalităţilor din lumea artistică, scriitoricească. Nu am reevaluat niciodată credinţa mea despre importanţa cărţilor în formarea unui om şi, pe cale de consecinţă, a unui popor. Cred că oamenii sunt, dacă nu mai frumoşi, cel puţin mai câştigaţi citind. Am reevaluat însă raportul dintre operă şi autor, am separat talentul de caracter.
  Relaţia cu funcţia e la fel de complicată precum relaţia cu o femeie. Cine pe cine domină rămâne mereu în dispută. Dintr‑o statistică proprie, bazată pe experienţa din 1998 până în 2014, selectând cazurile întâlnite, pot spune că procentul cel mai mare arată că funcţiile ajung să domine persoanele. Eram deputat când am auzit un coleg care răspundea la telefon cu această formulă: "Deputat Popescu". Numele lui părea insignifiant faţă de funcţia deţinută.
 
Funcţia devine dominantă cu cât mai mare e surprinderea de a fi acolo, într‑o ierarhie politică ce părea inabordabilă pentru cel care se constată cocoţat în ea. Funcţia generează un confort financiar, dar există o latură şi mai perversă: un confort social, o hrănire a stimei de sine, o vitaminizare zilnică a egoului. Sistemul te întâmpină: personalul, maşina, oportunităţile de călătorie care nu te costă nimic, tratamentul preferenţial care te înconjoară oriunde circuli, accesul la informaţii care îţi deschid ferestrele şi uşile către secretele altora, atitudinea respectuos-servilă a celor care fac totul ca să îţi iasă în cale şi să îţi intre în voie. Începutul relaţiei cu acest sistem dispus să sprijine demnitarul e relativ camuflat. Trebuie să ai o stăpânire de sine şi un echilibru dobândit în procesul de formare intelectuală, deci cu mult înainte de a fi obţinut o funcţie, ca să poţi să spui: "Mulţumesc, pot să îmi curăţ singur scamele de pe haină". Trebuie să te fi definit satisfăcător ca personalitate, în raport cu familia ta, cu mediul tău, cu societatea, astfel încât funcţia să fie doar un loc de muncă şi să poţi respinge toate avantajele, care sunt de fapt capcane (eficiente altfel) şi te transformă în sluga propriei funcţii. Nu puţine sunt depresiile şi depresivii, după ce sistemul îi lasă pe margine.