Unghiul subiectiv şi suveran

Citiţi un fragment din această carte.


"Un om = un Om", îşi subintitulează Brecht piesa Dispariţia lui Galy Gay. Tot astfel, o carte = o carte. Oricâte valuri ar face, prin bogata şi luxurianta noastră presă; oricâte recorduri ar doborî în privinţa vânzărilor (totuşi, singurul şi adevăratul indicator al audienţei), volumul Adrianei Săftoiu îşi afirmă, până la urmă, dreptul de a fi respectat ca operă intelectuală. Ne întâlnim, în cazul de faţă, cu un demers de memorie, de selecţie şi reevaluare; de interpretare, structurare şi afirmare - prin mijloace specific literare - a experienţelor trăite de autoare, într-o perioadă bine determinată a vieţii sale publice.

Refrenele indignării faţă de amănuntele dezvăluite în paginile volumului se referă la (vezi, Doamne!) ingratitudine, nerecunoştinţă, trădare... "Cum să scrii o asemenea carte, cu asemenea detalii, despre Şeful?!" se indignează adulatorii captivi. Că nu s-ar face. Sau nu-i frumos. Sau că "cine a mai văzut?!"

Dacă respectivii indignaţi ar fi fost nişte cititori mai mult decât ocazionali, şi-ar fi amintit despre maldărul de amintiri revărsate publicului de către foştii subalterni ai lui Nicolae Ceauşescu: Ştefan Andrei, Paul Niculescu-Mizil sa Dumitru Popescu "Dumnezeu" nu s-au zgârcit în amănunte sincere, neaşteptat de complete şi de suculente, despre mult stimaţii şi iubiţi lor stăpâni. Un fost şef de cabinet al lui Gheorghiu Dej şi-a depus, şi dumnealui, obolul pe altarul memorialistic. Sau dl. Savu Dumitrescu, fostul şofer al lui Marin Preda, a devenit şi dânsul, după moartea scriitorului, semnatar de carte.

După 1990, doar simbriaşii iliescieni nu au cârtit postfestum - în scris! Căci dizidenţe, turnătorii şi partide au fost. Dar nu despre politică şi mizerabilităţile sale e vorba aici.

În 2002, deci la un an după celebra OUG nr. 1/2001 (act care păzeşte, chipurile, bostănăria cu secrete mai mult sau mai puţin oficiale), apărea, la editura Universalia, cartea lui Răsvan Popescu Purtătorul de cuvânt. Autorul era nu doar un bun scriitor. Pe această bază, cum s-ar spune, el a funcţionat, o perioadă, ca purtător de cuvânt al guvernelor CDR, iar apoi - când locul său a revenit chiar Adrianei Săftoiu - al lui Emil Constantinescu. Câte a povestit, acolo, autorul volumului respectiv...! Şi nu s-a mai ofuscat nimeni, pe la televiziuni sau pe Facebook-ul care, pe atunci, nu exista. Ce-i drept, şi asemănările dintre dna. Zoe Petre şi dna. Elena Udrea sunt destul de puţine...

Deşi supus regulilor memorialisticii, volumul de faţă pare a nu fi fost intitulat, la întâmplare Cronică de Cotroceni. Pe mine, unul, rezonanţa lui m-a trimis cu gândul la Cronica de familie a lui Petru Dumitriu. Asta chiar dacă anumite scene (a căror verosimilitate pare greu depus sub semnul îndoielii) te îmbrâncesc, cu voioşie şi savoare, spre scene de ficţiune desprinse ba din Domnul Ambasador, (Erico Verissimo), ba din Recursul la metodă (Alejo Carpentier). Ba chiar, pe undeva, din Groapa lui Eugen Barbu. În fine... să acceptăm că, peste tot în lume, politica de stat îmbină cu o feroce măiestrie glanţul îndesat peste ipocrizie, fariseism şi ridicol.

Totuşi, de ce lezări s-ar face vinovată doamna Săftoiu? La urma urmei, dreptul de a avea amintiri nu este îngrădit. Nici măcar exprimarea acestora (fireşte, într-o formă adecvată personalităţii celui care le evocă) nu poate fi pusă în discuţie, oricine şi sub orice motiv ar încerca să o facă. În fond, un asemenea volum nu arată decât felul în care au fost văzute, percepute şi judecate, diverse situaţii şi persoane, de către un martor ocular. Depinde de calitatea şi de credibilitatea acestuia ca impresiile sale să fie luate, sau nu, de bune, în ochii publicului, oricând avid de noutăţi, cu precădere asupra puternicilor zilei, a personajelor promovate şi atestate popular prin mijlocirea televizorului. Să nu uităm că Adriana Săftoiu a lucrat, ani de zile, la alcătuirea unei imagini credibile şi, mai ales, agreabile (pe gustul publicului) a fostului ministru, primar şi preşedinte Traian Băsescu. Timp de 10 ani, se presupune că acesta a fost mulţumit de rezultatul muncii ei. Altfel.... aşa încât, popularitatea creştea, voturile veneau, controversele se înmulţeau, fiind nevoie, câteodată, de mari eforturi spre a "vopsi cioara". Că, acum, beneficiarului nu mai e satisfăcut de felul cum arăta, în ochii fostei subalterne de la PR, asta-i altă poveste. Şi-l priveşte, până la un punct, în exclusivitate.

Trebuie reţinut că, excedată de îndelunga colaborare, autoarea acestei cărţi nu a mai suportat climatul precar şi a plecat, prin demisie, în anul 2007, din nu tocmai fermecătoarea grădină a Cotroceniului. Aşa cum avea s-o facă - se pare, cam din aceleaşi motive - atunci când a părăsit, de bună voie şi nesilită de nimeni, Parlamentul României.

Prin această prismă, contestatarii săi (mai vechi sau mai noi), i-ar putea reproşa, eventual, o anumită "sclifoseală", înţeleasă ca prag scăzut de suportabilitate a neruşinării, mârlăniei, şmecheriei şi a altor ingrediente care alcătuiesc, îndeobşte, reţeta succesului în politica românească.

Cine se încumetă să-i citească atent cartea (cu singura condiţie de a avea competenţa şi bună-credinţa oferite de apartenenţa la un cod comun de moralitate) poate, eventual, să recunoască nu doar îndreptăţirea fostei "făcătoare de imagine", dar şi remarcabilele ei calităţi scriitoriceşti: echilibru, rigoare, eleganţă a stilului.

De aici, în primul rând (din calitatea scriiturii din sinceritatea şi onestitatea) decurg, pentru cine este dispus să accepte, atât valoarea documentară, cât şi cea literară a cărţii.