Cornel Nistorescu - de la rotativă la arhivă

Citiţi un fragment din această carte.


Cornel Nistorescu (n. 1948 în satul Turmaş din comuna Mărtineşti, judetul Hunedoara) a urmat şcoala primara la Mărtineşti şi cursurile gimnaziale la Simeria. Absolvent apoi al unei scoli profesionale de la Cugir si al Liceului «Aurel Vlaicu» din Orăştie, şi-a luat în 1974 diploma de filolog (română-italiană) la Universitatea «Babeş-Bolyai» din Cluj-Napoca.

Între 1974 şi 1990 a fost ziarist la Viaţa studenţească, Amfiteatru, Scînteia tineretului şi Flacăra. Fondator, în 1990, şi director al revistei Expres, a condus şi compania cu acelaşi nume, care a editat, de asemenea, cotidianul Evenimentul Zilei şi revista Expres Magazin. Ca director al Evenimentului Zilei, a semnat zilnic editorialul ziarului în perioada 1997-2003.

După 2004 a colaborat cu editoriale şi articole la Foaia Transilvană (Cluj-Napoca) şi Ediţie speciala (Craiova). Din 2009 conduce ziarul Cotidianul şi site-ul www.cotidianul.ro. A fondat Radio Total şi a fost unul dintre iniţiatorii şi acţionarii postului de radio Europa FM. Compania de publicitate Expresiv, pe care a înfiinţat-o, a devenit apoi Hager România şi, ulterior, TBWA Bucureşti.

Înainte de 1989 a publicat trei cărţi de proză documentară şi reportaj: Întîmplări în liniştea unei fotografii (Editura Junimea, Iaşi, 1978), Paradisul provizoriu (Editura Albatros, Bucureşti, 1982), Proprietarul de iluzii (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1988). Aceste volume au fost reunite sub titlul Reporter la sfârşitul lumii (1978-1988). Nonficţiuni (Editura Compania, Bucureşti, 2013), apărut odată cu volumul de scrieri jurnalistice «Români, vi se pregăteşte ceva!». Epistole politice, reportaje, interviuri, editoriale din Expres (1990-1995) (Editura Compania, Bucureşti, 2013).


«Evenimentul zilei» a fost un titlu cu scurtă circulaţie şi mic ecou la Bucureşti în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea - alte variante ale «Evenimentului», cu aplecare politică sau literară, au mai apărut la Iaşi puţin înainte de 1900, dar şi câţiva ani după. Evenimentul zilei postcomunist, ziarul în viaţă şi azi, se iveşte în 1992, avându-i ca fondatori pe Mihai Cârciog, Cornel Nistorescu şi Ion Cristoiu. Cunoaşte succesul, inclusiv cu tiraje record, de peste 700.000 de exemplare, dar şi cu pocinoage de conţinut, modificări de acţionariat şi vânzare către grupuri străine de presă, de unde câteva mari schimbări de comandament, orientare, profil, redacţie, format. În 1997, director al publicaţiei devine Cornel Nistorescu, iar până în 2003, anul cedării titlului către trustul Ringier, această semnătură se va regăsi aproape zi de zi în capul editorialului, un fel de sunet de gong la care ia aminte majoritatea cititorilor.

Cele trei volume apărute acum cuprind anii 1997-2000, adică suprapunerea «momentului» politic al guvernării Constantinescu pe primii patru ani în haină de editorialist EvZ ai lui Cornel Nistorescu - o perioadă resimţită de cei mai mulţi ca marcată de frământări şi fierberi fără mari soluţii, o bolboroseală «în cazanul tranziţiei» către un orizont fără chip definit.

Spre deosebire de textele cu apariţie săptămânală din Expres (1990-1995), reunite - tot la Editura Compania, în 2013 - în volumul Români, vi se pregăteşte ceva!, care marcau, de regulă, radiografia unor teme fierbinţi şi vârfuri de curbă în percepţia publică, editorialele zilnice semnate de Nistorescu îşi propun să ţină pasul îndeaproape deopotrivă cu evoluţiile politice şi cu ecoul lor în rândul populaţiei. Obligaţiile de cotidian impun viteză, precizie, risc şi o directeţe informaţională care dau adesea relatărilor şi reportajelor un aspect de tur de forţă, modelând şi un alt stil gazetăresc, mai apropiat de o notă redacţională, un text de atitudine şi analiză decât de articolul de direcţie.

Tocmai din această pricină, asemenea editoriale contribuie util la reconstituirea concretă a climatului acelor ani şi a personajelor care i-au dat culoare. E vorba de imensa aşteptare pentru fructificarea schimbării dorite prin alegerile de la sfârşitul lui 1996: intrarea în normalitate odată cu victoria pluralismului efectiv, îndepărtarea decisivă de comunism, revenirea la matca europeană, apropierea şi participarea la NATO, reforma şi privatizarea păstorite de anunţatele mii de specialişti care trebuiau să schimbe faţa ţării. Or, textele zilnice înregistrează multele zigzaguri strânse şi descendente ale încrederii şi entuziasmului popular pe măsură ce se înmulţesc neînţelegerile administrative şi conflictele politicianiste, se degradează mediul economic şi se compromit cauzele cardinale care au adus fosta opoziţie la putere. Citim despre spectacolul orgoliilor la lucru în sânul partidelor, despre zile de tensiune pe motive futile în Coaliţie şi polemici groteşti în Parlament, despre marile afaceri şi circulaţia interlopilor pe planetă, despre ezitările şi întârzierile în crearea de programe eficiente pentru domeniile şi zonele ţării aflate în suferinţă cronică - slăbiciuni care duc la schimbare de guverne şi remanieri, fricţiuni cu sindicatele şi dezavuarea de către societatea civilă a întregului spectru politic.

Se detaşează, pe fondul marcat de favoarea publică şi de setea de regăsire a respectabilităţii pe plan internaţional, figura lui Emil Constantinescu şi mitul suveran al instituţiei prezidenţiale, care satisface acumularea multdorită de optimism, festivitate şi simbol, fără a aduce însă consecinţele necesare în plan practic. Pe ansamblu, evoluţia contradictorie şi dezamăgitoare a instituţiilor, ca şi aceea a înalţilor demnitari dezvăluie tare, complicităţi, lacune şi incapacităţi evidente, ce explică - până astăzi într-o oarecare măsură - lentoarea şi insuccesul de durată al tranziţiei româneşti.

Sastisiţi de bâlbâieli şi sforării politice, disperaţi de sărăcirea care se simţea în toate sectoarele vieţii, cumpărătorii de ziare, care se numărau încă în sute de mii, deşi mai puţine, continuau totuşi să citească editorialul cotidian din «bulina roşie» (marca grafică a publicaţiei). De ce? Ipoteze: aşteptau «o bombă»; îşi formalizau, în fine, propria judecată; căutau o confirmare a propriilor percepţii sau, dimpotrivă, sperau că se înşală în pesimismul lor; ştiau că «nea Cornel», pană longevivă şi argăsită, are sursele lui de informaţii şi din lectura asta îşi puteau completa binişor tabloul propriu; mizau pe critica (mereu meritată) a puterii şi căutau un pretext pentru a se răcori, pe modelul "arde-l, mă!»; mai aflau câte ceva despre lucruri de neatins din spaţiul în care locuiau sau munceau; căutau (confraţii şi analiştii) un puls popular pentru a-l contra sau a-l mima sau a-l discredita etc.

Mai toţi însă ştiau că nu fac o lectură silnică. Dimpotrivă. Se lăsau pe spate, în fotoliu sau pe bancă, şi se dedau unei «operaţiuni» care conţinea invariabil o doză de plăcere. De ce? Pentru că Nistorescu scria foarte bine, se ţinea departe de grosolănii, avea o varietate stilistică şi lexicală de filolog împătimit, care contrasta agreabil cu scrâşnelile inginereşti de AKM, cu fabricaţiile diluate în birouri de presă şi cu lozincile propagandei crude, făcea uz de umor acrişor şi de ironie până la caricatură, putea fi vehement fără violenţă, folosea termeni proprii, şi nu aproximaţii, fie că era vorba de fotbal sau de contabilitate, nu se ferea de exprimarea emoţiei, dar nu rămânea niciodată doar la atâta lucru, şi, mai ales, dorind în chip explicit modernizarea, nu uita că ea are un preţ şi că nu e niciodată trăită la fel de vânzător şi de cumpărător.

Norocul cititorilor la zi de atunci ai lui Nistorescu trece, iată, ca o ştafetă, la istoricii şi curioşii care vor scana aceste editoriale pentru fapte şi atitudini ale actualităţii din 1997-2000. În loc să se încrunte căutând o dată anume din an sau un nume în indice, gata iritaţi la întâlnirea obligatorie cu «arhivele», se vor lăsa pe spate, în fotoliu sau pe bancă, şi vor mulţumi Cerului pentru claritatea sursei, dar şi pentru clipele de destindere literară...

(Adina Kenereş)