În cazanul tranziţiei (vol. 1)

Citiţi prezentarea acestei cărţi.


8 aprilie 1997. Casa Măgureanu

Casa lui Virgil Măgureanu, construită pe undeva prin judeţul Sălaj, a devenit subiect de preocupare naţională. Atât la Evenimentul zilei, cât şi la Radio Total primesc zeci de telefoane legate de reportajul difuzat săptămâna trecută de Televiziunea Română. La prima vedere, ar trebui spus că românii au o înclinaţie specială pentru case. Din 1990, acestea au acaparat atenţia presei cu o frecvenţă greu de concurat de un alt subiect. Casele din Primăverii, casele naţionalizate, casele poliţiştilor şi casele vameşilor, numai şi numai case. Preocuparea vine şi din istoria României, şi din psihologia românilor. Un boier îşi făcea o casă mai acătării şi în jurul ei discuţiile nu mai conteneau până când un alt boier nu îi dădea o replică arhitecturală. Românii s-au bătut în case şi n-ar fi nici o exagerare dacă am socoti şi căderea lui Nicolae Ceauşescu drept o lovitură dată pentru schimbarea caselor din Primăverii. Această preocupare pentru case poate explica insistenţa TVR legată de casa lui Virgil Măgureanu. De ce aşa mare? De unde banii? Pe ce autorizaţie? Dacă luăm întrebările la purecat, vedem că ele se potrivesc la mii şi mii de oameni care şi-au construit case în aceşti şapte ani. Pe aceştia nu i-a întrebat nimeni, chiar dacă sunt de două ori mai mari casele lor sau chiar dacă sunt hoteluri de valoare naţională. Nu e treaba mea să răspund în locul domnului Măgureanu şi nici să fac calculul materialelor şi defalcarea costurilor. Telespectatorii curioşi, revoltaţi sau nepăsători vor primi într-o bună zi un răspuns. Dar, până atunci, ei trebuie să înţeleagă şi ce s-ar putea ascunde îndărătul poveştii cu casa din Sălaj. Eu nu cred că impulsul de dreptate sau de legalitate domină preocuparea unora. Toată lumea ştie că Virgil Măgureanu, actualul director al SRI, îşi încheie mandatul peste câteva luni. Din diverse zvonuri, acesta ar urma să se îndrepte spre politică. Încă nu se ştie spre ce partid. Dar viitorul politic al domnului Măgureanu nu este nici el cheia scandalului cu casa. Ea ar trebui căutată altundeva, tot prin apropierea directorului SRI! Şi nu e greu de înţeles că prin acest scandal cu casa din Sălaj s-a declanşat, de fapt, bătălia pentru conducerea Serviciului Român de Informaţii! Săptămâna trecută, în Evenimentul zilei au apărut şi câteva informaţii despre tensiunile din SIE. Evident, aveau la bază tot o turnătorie şi, ca orice turnătorie, era plină de subiectivism. Oricum, tensiunea nu mai poate fi ascunsă. Şi acolo conflictele sunt determinate tot de posibile schimbări, vânturate pe seama serviciului respectiv. Ambele ştiri ascund, de fapt, o bătălie cruntă pentru conducerile celor două servicii secrete. Fiecare vrea să obţină postul pentru un om al său. Controlul sau legătura directă cu unul din cele două puternice servicii de informaţii îi conferă oricui un avantaj major în orice dispută. Faptul că în livrarea casetei video cu casa lui Virgil Măgureanu din judeţul Sălaj este implicat şi parlamentarul Partidului Democrat Nicolae Dide mă face să cred că interesul politic începe să se vadă de la o poştă. Numai că numirea şefilor de servicii secrete ar trebui să depăşească şi ambiţiile unui partid sau altuia. Serviciile secrete ale unei ţări depăşesc cu mult în importanţă o bancă sau o regie, un minister sau un departament. Gestionarea interesată şi cu iz politic naşte riscuri mortale pentru toate partidele, chiar pentru întreaga societate.

E uşor de presupus ce avantaje enorme poate deţine un partid care şi-a desemnat omul în fruntea unuia din aceste servicii. De la informaţii speciale până la dosare personale sau de interes naţional, toate pot circula spre o singură forţă. Sau ar fi speculate de un personaj sau altul în ambiţiile de putere. Numirea şefilor de servicii secrete după procentele coaliţiei guvernamentale ar fi, la fel, o mare prostie. Ar însemna Convenţia la SRI, USD la SIE şi UDMR la celălalt serviciu, de informaţii militare. O aiureală cu consecinţe extrem de periculoase. Cu siguranţă că primele două forţe, Convenţia şi USD, îşi doresc enorm aceste posturi. Din multiple raţiuni şi din orgoliu. Dar ce ne facem atunci cu independenţa acestora? Niciodată nu vom crede în ea şi nici nu va exista. Iată de ce declanşarea bătăliei pentru conducerea celor două servicii a ajuns în faza orgoliilor mărunte, de partid şi de putere. Dar de modul cum va fi rezolvată această ultimă etapă a schimbării de putere depinde chiar calitatea ei pentru anii următori. Va fi unul de la «ai noştri»? Atunci «ai noştri» îi vor juca pe ceilalţi. Vor fi doi diferiţi, de la două partide? Cele două servicii se vor război între ele. Singura soluţie rămâne tot independenţa. Dublată de competenţă maximă.

Casa Măgureanu din judeţul Sălaj a devenit astfel un mic pretext pentru casa Măgureanu din Băneasa. Un fel de praf în ochii patetici ai românului care se oftică de casa altuia şi care trebuie să descifreze încă un joc politic, alcătuit din scenete, bomboane şi balonaşe, lucrături şi manipulări. În campania de preluare a conducerii celor două servicii secrete româneşti au fost scoase pe tarabă primele două bomboane.

9 aprilie 1997. Şah la miliardari!

Niciodată nu m-a enervat cineva atât de tare ca George Constantin Păunescu în emisiunea cu Marius Tucă de la Antena 1. Să publici extrase de cont şi dovezi aproape imposibil de contestat în legătură cu cele 10 milioane de dolari trecuţi prin tot felul de conturi şi ajunşi într-un cont personal, şi să ţi se spună că nu te pricepi, mai bine vii la mine şi-ţi explic, reprezintă o performanţă politică. Spun «politică», şi nu «economică» pentru că numai un politician poate face aşa ceva. Îi arăţi dovada şi el vorbeşte despre vreme sau te miri ce. I-o împingi încă o dată sub ochi, şi el, în loc de răspuns, îţi zice, dom'le, dumneata nu te pricepi! În faţa unui asemenea tupeu fără margini, am simţit cum rămân fără nici o siguranţă, ca un tablou electric la un pas de a lua foc. În cele din urmă, faptul contează mai puţin, deşi un sentiment de disperare îşi făcea loc. Ceea ce de mai mulţi ani era destul de clar pentru multă lume, ba chiar foarte clar pentru mulţi oameni din instituţiile statului, dar care tăcuseră mâlc vreme îndelungată, se dilua cu fiecare secundă de emisiune. Luneca spectaculos printre întrebări, cuvinte şi insinuări, şi naivii credeau că au în faţă un mare om de afaceri, în timp ce eu, în ciuda sentimentului presant de dreptate, vedeam cum se întinde o fraiereală fără margini. A fost, fără îndoială, cel mai neplăcut moment dintr-o dispută publică la care am participat. Singura mea consolare, spre sfârşitul emisiunii, indiferent cât de mult aş fi pierdut, era că viaţa îmi va da dreptate. Că adevărul va ieşi la iveală.

Declanşarea cercetărilor legate de afacerile fraţilor Păunescu reprezintă un moment de referinţă al campaniei împotriva corupţiei. El confirma ceea ce anunţa preşedintele Emil Constantinescu: că nu se va ţine cont de apartenenţa politică, de grade de rudenie sau de presiunile unora sau ale altora. Deschiderea cercetărilor în cazul fraţilor Păunescu înseamnă momentul de vârf al radiografiei prin marile bogăţii postrevoluţionare. El este semnul că instituţiile statului încep să funcţioneze la parametri normali, că de la Cotroceni nu mai vine un ton de "lasă-mă să te las», ci unul intransigent, sever, care porneşte şiroaie de transpiraţie pe spinările celor descoperiţi în faţa legii.

Cât de adânc vor merge aceste cercetări? În primul rând, ele vor confirma o mare găinărie financiară, pe care Evenimentul zilei a adus-o în faţa opiniei publice. Transferarea prin diverse conturi a 10 milioane de dolari proveniţi din credite în bani «din venituri proprii şi personale», cu care George Constantin Păunescu a participat la majorarea capitalului de la Bankcoop. Apoi, toată acea nebunie de credite acordate de Bancorex şi toate creditele din străinătate garantate de aceeaşi bancă (şi despre care fratele Păunescu spunea cu neruşinare că au fost aduse pe prestigiul său economic). După cum vom afla adevărul despre celebra afacere cu zahăr, despre cele cu preşedinţia lui Ion Iliescu şi chiar despre campania electorală a PDSR. Abia acum vom putea afla cum s-a privatizat Lido, împărţită dinainte, şi cum a fost posibil ca o societate a fraţilor Păunescu să primească un credit de 9,8 milioane de dolari exact în aceeaşi zi în care s-a înfiinţat. Multe surprize ne aşteaptă dacă aceste cercetări vor fi efectuate cu migală, corect şi nepărtinitor, cu sabia legii deasupra capului. Mă refer aici nu la fraţii Păunescu, cât mai ales la cei care le efectuează. Pentru că, indiferent dacă fraţii Păunescu au fost mai aproape de o tabără politică sau de cealaltă, indiferent dacă au profitat sau nu de pe urma acestei apropieri, legea este egală pentru toţi şi nu trebuie forţată nici pentru inamici şi nici pentru prieteni.

Ceea ce părea a fi un foc de paie este acum o vâlvătaie în toată regula. Când, în ianuarie, a fost anunţată arestarea lui Miron Cozma, mulţi au zis că e vorba de o mişcare de ochii lumii. Că toată campania preşedintelui Constantinescu împotriva corupţiei este făcută pentru a da mulţimii satisfacţie şi pentru a acoperi slăbiciunile guvernului Ciorbea. Abordarea fraţilor Păunescu, ale cărei rezultate nu le cunoaştem încă (s-ar putea să dureze ani pentru a descifra cu adevărat complicata plasă a zecilor de firme), vine să dea campaniei o cu totul altă dimensiune. Nu e vorba nici de un foc de paie, nici de praf în ochi. Asistăm în primul rând la conturarea adevăratei personalităţi a preşedintelui Emil Constantinescu şi la prima campanie veritabilă declanşată în România ultimilor 50 de ani. De reuşita sau nereuşita iniţiativei preşedintelui Constantinescu depind enorm de multe lucruri. După cum, indiferent de rezultate, asistăm totuşi la o progresivă împlinire a unei promisiuni electorale.

10 aprilie 1997. Cine apără săracii?

De ce România este singura ţară din Est care are partide politice socialiste atât de anemice? Cum au reuşit foştii comunişti din Ungaria să se travestească atât de credibil în socialişti, în vreme ce la noi toată lumea îi arată cu degetul? Asta pentru că muncitorii români sunt mai culţi decât ceilalţi muncitori est- şi central-europeni sau îi doare în cot de ce a fost? Şi, dacă-i doare, de ce sunt atât de mulţi nostalgici la mormântul lui Ceauşescu şi de ce exclamaţia «ce bine era pe vremea lui Nea Nicu!» poate fi auzită atât de des? E de vină clasa noastră muncitoare sau conducătorii ei deja mult prea încercaţi? Misterul persistă chiar şi atunci când creşte foamea? De ce nu se colorează în roşu opţiunea politică a omului de la şaibă când sărăcia trece din casă în casă? Şi de ce Dumnezeu puterea, în loc să fie percepută ca autoare a dramei sociale, e susţinută în continuare? Şi cum se revoltă muncitorii, ca şi cei de la Roman, cerând să vină primul-ministru, dar să vină şi directorii care au condus înainte, pe vremea cărora s-a furat şi uzinele au ajuns la un marfar de datorii? Nu înseamnă asta că muncitorii, neşcoliţi cum sunt, împing responsabilitatea pe guvernul Văcăroiu? Şi de ce nu l-au chemat şi pe acesta la Roman?

De ce nu mai vor stânga? Din cauza lui Ilie Verdeţ sau a lui Adrian Păunescu? Sau a amândurora? Nu le place fostul prim-ministru? Nu le mai place Cenaclul Flacăra la care se călcau în picioare şi cântau în cor? Nu le-a trebuit lor un preşedinte poet? Nici un prim-ministru care s-a încontrat cu Ceauşescu? De ce nu le-au dat oamenii mai mult de unu la sută din speranţele şi încrederile lor? Pentru că au fost şi ei la guvernare în aceşti ultimi ani? Pentru că au susţinut guvernul Văcăroiu fără să-i spună încotro se îndreaptă? Sau pentru că au stat aproape de Ion Iliescu? Atunci de ce nu s-au năpustit spre ţărănişti şi spre Emil Constantinescu? Şi, de fapt, acel spirit muncitoresc care se varsă totdeauna în politică printr-un partid de stânga pe unde Dumnezeu o fi? Or fi adormit muncitorii sau s-a întunecat partidul? Sau pur şi simplu oamenilor nu le mai pasă? Şi, dacă nu le pasă, atunci de ce ies în stradă şi blochează drumurile? Nu e acesta semnul suficient al durerii lor?

Şi apoi, de ce s-a întors Adrian Păunescu la conducerea PSM? Plâng muncitorii după el? Va reuşi poetul să înveţe cinismul şi abilitatea omului politic? Sau Ilie Verdeţ suferă că nu mai are staţie de amplificare? Şi, dacă s-a întors, cum va reuşi Partidul Socialist al Muncii să se desfacă de ţăruşul lui 1% de care stă legat de vreo doi ani? Apropiindu-se de Ion Iliescu pentru o aparentă unitate a stângii? Se poate face o unitate între un şoricel şi un leu rănit? Şi cât de mult va fi sprijinit Ion Iliescu, în apropierea lui de Verdeţ, de aripa formată de cei care, în copilărie, legau eventual cravate roşii la gâtul tovarăşului şi al tovarăşei şi al la fel de scundului prim-ministru? Va găsi echipa lui Meleşcanu, Boda, Mircea Paşcu şi Adrian Năstase un limbaj comun cu Ilie Verdeţ şi Adrian Păunescu? Poate cineva să şi-i imagineze şi pe lupii tineri din PDSR aplaudând frenetic la un cenaclu «Totuşi PSM»? Sau a fost vorba de o apropiere numai de formă, de frica tăvălugului nemilos, împins de actuala coaliţie guvernamentală?

Şi dacă n-a fost semnalul cu unitatea stângii un semnal de spaimă, atunci de ce a mai semnat PSM-ul un acord cu Corneliu Vadim Tudor? Să aibă un frate parlamentar sau să pună la lucru două goarne pe acelaşi cântec? Şi dacă Vadim, fără platoşa imunităţii, va fi potcovit de adversari? L-ar putea proteja PSM-ul? Sau se pregăteşte o trilaterală? Se va face şi un acord scris şi public între partidul lui Iliescu şi cel al lui Vadim Tudor? Şi cum vor sta atunci trei săbii într-o teacă? Şi care pe care îl va contamina? Evident, fiind în trei, ar trebui să ne întrebăm care e şeful. Şi, pentru că tot ar fi trei, cine ar fi trădătorul. Şi când va lua naştere Marea Alianţă pentru Renaşterea Patriei. Înainte sau după? Şi cine mai intră în mult-trâmbiţata Partidă Naţională? Intră şi PUNR-ul? Atunci de ce are contacte mai strânse cu puterea? Şi ce se va alege de Gheorghe Funar? Şi, să nu uităm, cine îi mai sponsorizează? Cine scoate banul din buzunar pe o aşa mare criză ca să-l joace pe mâna unora care şi-au dat cu stângul în dreptul? Până la urmă cheia numai la muncitori rămâne? De ce nu vor ei stânga şi partide socialiste când conduce «alianţa cea mai reacţionară»? S-au săturat de trecut? Sau de oamenii care îl reprezintă? Şi, dacă s-au săturat de trecut şi de oamenii care îl reprezintă, spre cine se îndreaptă sau, mai ales, pe cine aşteaptă?