Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Malcesine - Lago di Garda


Andreea Sepi

18.05.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică


Calele cresc tufă la rădăcina unui copac, la marginea unui drumeag din pământ, nu mai lat de doi metri. În curbă. Pe costişele de deasupra lacului livezi nesfârşite de măslini, întrerupte doar de aceste drumuri cât nişte poteci, de câte un pâlc ambiţios de chiparoşi având aerul unui tort cu lumânări de un verde-negru, întunecos, de câte un cireş, de smocuri de irişi galbeni, mov, bordo, de arbuşti de soc atât de aromaţi. De garduri cu regina nopţii. Şi punctate aproape insesizabil de casele din piatră cu câte două caturi, discrete, crescute parcă organic în peisaj. Abruptul e învelit în vegetaţie proaspătă, parfumată, şi pare mai molcom. Natura şi-a dezlănţuit zemurile creatoare, în mod exuberant, prin grădini.


Apoi - după relativa potolire a potopului de stimuli vizuali pe retină, după ce îţi arunci sufletul pe umăr ca pe o haină prea groasă, devii imponderabil şi te linişteşti - auditivul. Cicade, cuci, ciripit de păsărele în background, prin ramuri. Oameni. Melodicitatea legănată, ritmică, a limbii curente. Sus-jos, sus-jos, ca o barcă pe valuri. Frânturi de frază când tresari, pentru că le înţelegi şi pentru că sunt frumoase, curg, nu se împiedică de bolovani. Urmează gustativul, preparat de depozitarii acestei vorbiri: gogoşarii minusculi umpluţi cu pastă de peşte, legumele la grill, ravioli din aluat de casă rafinat cu pastă de scampi, un Bardolino Chiaretto Roccolo în vântul de apus.



Vis-à-vis, stânca muntelui prăvălit în apă poartă spre seară mustaţa lui Dali şi nu-i pasă. Dimineaţa, pe azuriul încreţit din vale, puzderie de windsurferi, yole. Şoselele mugesc, din timp în timp, a motociclete. Aerul cu tentă misterioasă de abur se umple, către prânz, de parapantişti. Îi privesc, de la metereze, cum plutesc - petale suspendate, ridicate şi purtate de vânt - apoi execută în tăcere, deasupra apei, piruete prefăcut sinucigaşe şi aterizează.


Fotograful cu nuduri, Luciano Bonacini, în galeria din colţ, de la intrarea în castel. Scund, jovial, puţin rotofei, puţin pleşuv, vorbeşte despre arta sa. Ne înmânează albumul său retrospectiv cu grija cu care dai altuia un copil în braţe şi nu mă lasă să-l atârn pur şi simplu în plasă ca pe un obiect oarecare de cumpărături. Va trebui să îl port la sub braţ. Albumul lui cu emoţii. Devenit acum emoţiile mele la purtător. Interesantă istoria sa, ca om, ca artist - după finalizarea studiilor de psihologie şi practica de doi ani ca psiholog, renunţă la profesie şi pleacă în lume. New York mai ales, Italia. Îşi alocă doi ani ca să-şi testeze talentul, pasiunea. Şi rămâne până astăzi fotograf. Să fi descoperit că, totuşi, arta e mai vindecătoare? Pentru că ne uneşte pe toţi în interiorul unei emoţii? Pentru că face inexprimabilul exprimabil? Pentru că rescrie şi recomunică, în fiecare primitor, sâmburele unei întrebări, al unei epifanii? Pentru că interpretează şi oferă sensuri?


Ştiinţa examinează, descrie cuantificabilul, pune diagnostice, emite prognoze. Dar atât. E nevoie de artă, de religie, pentru a răspunde la frământările cele mai adânci, cele mai înfiorătoare ale vieţii. De ce exist? Pentru ce să trăiesc? Care este rostul meu pe lume? Acestora, arta le opune propriul ei fior, o fulguraţie. Propune întrebări pentru a face posibile răspunsuri; deschide porţi; detonează şi recompune lumea, realităţile, potenţialităţile. Binele, adevărul, virtutea, primordialul, evanescenţa, misticul, metafizica. De la începutul timpului, arta face aceste lucruri complexe inteligibile la modul cel mai direct, senzorial. Doar arta poate traversa dimensiuni şi sfredeli până la sursa - recognoscibilă de toţi - a frumosului.


Copiii noştri hârjonindu-se cu uluitoare fericire printre măslini, tobogan, iezi, piscină de bălăcit, leagăne. Feţele lor sclipesc mai puternic decât lacul, s-au făcut surse de lumină, se adapă din soare, din libertate, din prietenia oamenilor. Încântarea lor ne hrăneşte, ne lărgeşte atriile, în două zile încap acum săptămâni ale bucuriei. Ei ţopăie, inventează, se aleargă, vor, cer, gustă, fără oprire. Şopârle urcă pe zidurile calde.

La trattoria, seara, o nonna albă şi căruntă, cu picioarele umflate sub şorţ, adusă de spate, serveşte platouri cu salam, şuncă şi brânză de casă. Armand, stângaci, încearcă să se înţeleagă cu ea în engleză. În ochii femeii se citeşte spaima, strigă după o rubedenie mai tânără să vină încoace. Suntem singuri pe terasă, sub umbrarul de vie. În cele din urmă, merg s-o ajut cu farfuriile, să nu mai urce până la noi. Pâine albă, mezeluri şi brânză şi o bucată de rai. S-ar potrivi îmbucate pe pământ, sub un măslin, după munca zilei. Cel mai simplu răsfăţ culinar.



În micuţa, somnoroasa intersecţie din pasul Campiano, de sub terasa trattoriei unde suntem aşezaţi pentru cină, încep să roiască, neverosimil, maşini - ca în filmul cu Pantera Roz şi Inspectorul Clouseau. Unii se rătăcesc. Alţii caută. Localnicii umblă după treburi. Maşini trec, maşini se întorc. Urcă, coboară. Vreme de minute bune, ai zice că minuscula răscruce de drumuri a devenit centrul lumii. Începe să picure. Îi plătim nonnei şi fugim în părculeţul pentru copii. Lumina serii se desface în pelicule şi îmbracă văile în culori extraterestre. Parcă luminează de jos în sus. Parcă ar fi o scamatorie, o butaforie, o scenă sub reflectoare, dar nu e. În mod miraculos, e adevărat.


Mic dejun în port. Croissant, cafea, soare zdrobitor, inebriant, vele. Culmea ironiei? Din dragoste de Italia ne străduim, noi şi bătrânele nemţoaice de la masa alăturată, să vorbim italiană cu chelnerul român. Personal român pretutindeni. Ne vorbesc cu căldură direct în româneşte, natural, fără jenă dar şi fără tratament special, sunt fireşti şi profesionişti. Îi percep deveniţi deja alţii decât cu ani în urmă. Îi percep mai siguri pe sine, pe locul lor în acea lume, mai cizelaţi, mai împăcaţi, mai egali.


O ultimă tură cu vaporul, la Limone şi retur, forfotă, briză, o ultimă privire de pe metereze de la Palazzina, un duş şi un înot scurt în micuţa piscină rece.

Dacă ar fi o fotografie, dorul meu de Italia ar arăta astfel: un autoturism german în viteză, pe scaunul din dreapta al căruia şade, privind în faţă ca un mort pe scaunul mortului, o femeie. Scenă surprinsă în panning, autoturism în mişcare, femeie imobilă, privind drept înainte. Suprapusă peste ea dar străvezie, ca o perdea, este ea-copil, sufletul ei jucăuş, visător, doritor de fericire, de soare, de lumină, de comunicare, de sens, agăţat de fereastra din dreapta, frunte, nas, buze şi palme presate de geam, privind direct în obiectiv. Speriat, rugător. Cu amintire, cu speranţă.
(Italia, mai 2015)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer