Mergând tot mai în jos de Strâmtoarea Gibraltar, către capătul continentului, am dat peste-o explozie de verdeaţă, ce se-ntinde pe dealurile din jur şi-ajunge până departe. Se-ntâmpla chiar în sudul cel arid al Spaniei. Pe alocuri, în marginea drumului, înşirate, uriaşe mori de vânt. Aproape fiecare curbă îmi aşeza-naintea ochilor o nouă vedere, cu verde intens şi mult , ce se termina brusc, departe, în ape albastre. După ultima curbă, din care se desprinde un drum de ţară, imaginea se schimbă şi, în zare, apare silueta albă a unei aşezări îngrămădite. Înaintând, am fost surprinsă de finalul neaşteptat.
Tarifa este un orăşel ca toate cele cu puţini locuitori: centrul traversat de un drum principal, de-a lungul căruia găseşti magazine, blocuri şi clădiri mai joase şi o reţea de străduţe paralele ce duc care încotro. Am intrat, tot înainte preţ de vreun kilometru, şi-am ajuns într-un sens giratoriu. Ca la oricare altul, e de ales una din trei direcţii. Dreapta duce la plajă, stânga la ieşirea din localitate, către Strâmtoarea Gibraltar şi Algeciras, iar drumul înainte la un zid lung de piatră, în spatele căruia stă oraşul cel vechi. Intrarea, aproape monumentală, este marcată printr-o poartă în stil marocan decupată chiar în dreptul sensului giratoriu. Puerta de Jerez este intrarea într-un alt spaţiu. Asta spun rândurile scrise deasupra intrării: "Foarte nobilul, foarte loialul şi foarte eroicul oraş Tarifa, câştigat de la mauri de către regele Sancho IV El Bravo la douăzecişiunu septembrie 1292."
Fondat de greci, a fost prima colonie romană din Spania cucerită de berberi. Legenda spune că numele i-ar proveni chiar de la conducătorul berber Tarif Ibn Maelik. Trecând prin gaura cea mare, ţuguiată şi ovală către-n sus, perspectiva se schimbă în întregime. Străzi înguste, pietruite, pleacă din dreptul porţii în jos, uşor în pantă şi în alte direcţii, mărginite de case albe, ce-şi trădează vârsta prin formele sau grosimea pereţilor. Vechi şi foarte vechi, unele având chiar şi 200 de ani, se-nşiruie nedezlipite şi la cotituri. Oricare din cele două străduţe ce ies de sub poartă duc în strada principală a oraşului vechi, un fel de bulevard în miniatură, străjuit de magazine, restaurante, cafenele, toate de dimensiuni reduse, adaptate locului. De când am aflat detalii, am mers mai mult pe strada din stânga: coborând, prima pe dreapta, e La Tarifena, dulciuri şi patiserii de casă, ce te-agaţă din drum cu mirosu-i specific, iar a cea de-a doua, pe stânga, este Cafe Diez, cafeneaua de relaxat. Nu în imediata vecinătate, ceva mai jos, poate cel mai important reper culinar din oraş - barul-restaurant El Frances, cu tapasurile-i delicatese.
Cu excepţia barurilor şi restaurantelor, de fapt nici ele prea numeroase, punctele de referinţă ale oraşului vechi nu sunt multe: din minibulevard, la stânga - primăria şi biblioteca orăşenească, care-ascund un parc mic, desprins ca dintr-o poveste andaluză, cu bănci şi fântână arteziană decorată cu faianţă smălţuită, albastru-galbenă, de unde se urcă pe zidul vechi al cetăţii ce dă-nspre mare. Acelaşi drum către dreapta, duce la cetatea de unde se spune că Guzman El Bueno a apărat oraşul de invazia maurilor la 1295, mai departe la portul care deschide calea către Africa, apoi Paseo de Alameda străjuit de palmieri şi bănci de fier forjat, dar şi de câteva restaurante cochete, la Castelul Santa Catallina singuratic şi parcă bântuit, până la un moment dat când rămâne doar o limbă de asfalt, între valuri. Cu malurile întărite de pietre mari, aşezate într-un sprijin neregulat, se-ntinde-n apă, legând Tarifa de Isla de las Paloma. Iniţial de sine stătătoare, a fost unită artificial cu oraşul pe la-nceputul anilor 1800. Insula nu este deschisă turiştilor, fiind considerată obiectiv militar; acolo sunt adăpostiţi pentru un timp, în carantină, refugiaţi din Africa.
Înaintând pe fâşia ce desparte apele, încep să realizez de ce este atât de căutată Tarifa. Locul de întâlnire a trei curenţi de aer, ce vin din direcţii diferite, este şi casa unui vânt puternic, numit Levante. În funcţie de dispoziţia în care îl prinzi, e posibil să ajungi să îi opui atât de multă rezistenţă, încât să nu mai poţi înainta. Între ape şi lumi, de o parte Mediterana cu silueta Marocului, la 34 km depărtare şi de cealaltă Atlanticul, lipit de plaja Los Lances, lungă cât vezi cu ochii şi mărginită de clădirile noi ale oraşului. La dreapta se termină Europa, la stânga-ncepe Africa.
Levantele a transformat zona în Rai pentru kitesurferi şi windsurferi, aşa că oricât de puternic sau slab ar bate, găseşti exersând cel puţin câţiva iubitori ai sporturilor în cauză. Iar când este soare, plaja şi cerul sunt invadate de ei. Un spectacol de culori rostogolindu-se în aer, zburând deasupra valurilor.
Departe, în zare, se învârt limbile imense ale morilor de vânt. N-o fi trecut Don Quijote pe aici, dar văzându-le înşirate pe coama dealului, cu siluetele mari chiar la distanţă, inevitabil m-am dus cu gândul la el. Tot acolo, departe, la capătul plajei, în orizont dau cu privirea de două pete alb-aurii. Nici nu le-aş fi remarcat, dacă n-aş fi ştiut ce sunt: dune de nisip. Dar adevărate, ca în deşert şi atât de înalte de trebuie să le escaladezi. Noua prietenă din Tarifa, gazda mea, mi-a arătat splendoarea. Înainte de a merge, îmi povestise despre ineditul şi frumuseţea locului, însă nimic din închipuire nu a egalat realitatea. Nici detaliul că Tarifa face parte dintr-un parc natural, numit El Strecho, nu mi-a stimulat imaginaţia.
Pe măsură ce ne apropiam cu maşina, vedeam drumul negru de asfalt cum îşi făcea loc printre dealuri aurii, din ce în ce mai înalte. Cred că mai întâi a fost drumul şi apoi au venit valurile de nisip, pentru că drumul era şi străjuit de copaci, ce acum erau inundaţi de nisip. Nu ştiu ce specie, însă din cei aparţinând zonelor calde, un fel de pini cu coroana întinsă şi joasă. Am realizat înălţimea dunelor abia când am coborât din maşină. Eram la baza unui munte, înalt de vreo 7-8 m. Dincolo de plăcerea jocului de-a escaladatul pe nisipul auriu, curat, am descoperit sălbăticia şi ineditul peisajului: din vârful primei cucerite vedeam peste alte şi alte dune aurii-albe, până departe, plaja Valdevaqueros, Tarifa, oceanul azuriu-albastru şi de neatins, Marocul. Val peste val de nisip cădeau în cascadă, unul după altul, în forme şi mărimi neregulate, care purtând în creştet smocuri de verdeaţă, care bucăţi de garduri de lemn ca nişte piepteni, înfipţi cu dinţii în jos. Într-un final, se pierdeau toate lin şi uşor, în plajă. Ceea ce a făcut, de fapt, norocul şi plăcerea noastră, pentru că am parcurs toată distanţa prin rostogolire. Mai cu întreruperi, ca să facem poze, dar am fost de-a dura.
Revin de la amintirea dunelor peste plaja cea întinsă, mărginită de clădiri şi-mi dau seama că lumina se schimbase. Nuanţele erau mai moi decât fuseseră în urmă cu câteva minute şi mai de bronz. Era 2 la prânz şi o lumină caldă, cu reflexii aurii din cauza nisipului şi a pietrelor ce propteau drumul către Isla de las Paloma părea că învăluie tot peisajul, până departe. Levantul nu era puternic, timp tocmai potrivit să stau pe o bancă şi să mă fac puţin uitată. În noiembrie-decembrie, acestea sunt momente de care trebuie să profiţi din plin, pentru că sunt foarte rare. E una din perioadele în care Levantul petrece. Cu faţa către Mediterana şi Maroc sau către Atlantic, cu plaja cea lungă, oraş şi morile de vânt din zare. Am ales ultima vedere. Pentru că oceanul nu este niciodată foarte liniştit, ţine spectacole divers înspumate şi colorate, de la nuanţele de verde-turcoaz din vecinătatea nisipului, până-n albastrul intens din infinit. Nu sunt singura care se bucură de liniştea vântului şi de soare, în spatele meu, pe drumul ce duce către insulă, oamenii se plimbă, iar plaja s-a populat şi ea. Pasionaţii kite-ului nici nu mai intră la socoteală, ei sunt parte din peisajul standard. Oameni care fac sport, aleargă sau doar merg pe nisip de-a lungul valurilor mici, care aşezaţi pe nisip, se gândesc, citesc sau meditează. Cred că cea mai mare bucurie e cea a căţeilor, care, scoşi la plimbare de stăpâni îşi întâlnesc sau fac prieteni, alături de care se-ncing în jocuri: ba se aleargă unii pe alţii, ba fug cu poftă după beţele sau sticlele aruncate, ba se bălăcesc ori muşcă din valuri.
Am mers în locul acesta şi am stat, de atâtea ori şi atât cât timpul mi-a permis. E ca un spectacol în extrasezon, să vezi cum lumina scoate viaţa şi bucuria din case, pe plajă, lângă mare. Lumina din Tarifa, chiar şi când apare de sub nori, are ceva mai altfel şi diferit chiar decât în alte părţi ale Spaniei. Doar petrecând aici vreme cu ploaie, cu soare sau cu nori, dimineţi şi înnoptări, am înţeles asta. Nu degeaba se spune că Tarifa este aşezată pe Costa de la Luz - Coasta Luminii.
Eu m-am îndrăgostit de Tarifa şi nu-mi ascund sentimentul. De oraşul vechi cu străzile pietruite, înguste, în care vara, în sezon, mergi frecându-te de ceilalţi, unele atât de largi de nu cuprind mai mult de două cărucioare de copii, cu casele albe, multe făcute parcă în piatră, gazde de cafenele şi magazine cochete, baruri şi localuri fancy, cu piaţa mică acoperită, unde marţea se aduce peşte proaspăt, cu frizeriile mici de familie, în care intră două scaune şi atât, clienţii aşteptând în stradă să le vină rândul, cu agenţiile imobiliare mari pentr-un birou şi un dulap, cu vocile localnicilor spanioli care se salută şi fac schimb de salutări de pe un trotuar pe celălalt, de Alameda, grădina-pasaj, pavată cu mozaicuri şi străjuită de palmieri înalţi în care, pe înserat, îşi dau adunarea mii de păsări al căror ciripit se amplifică la nişte boxe invizibile, cu piaţetele înguste în care dau terasele a 2-3 restaurante, printre portocali şi bănci. De oraşul nou, simplu şi banal, cu drumul principal însoţit de magazine cu echipamente pentru surferi sau de lucruri hippy, cu blocuri mici în care locuiesc familiile de localnici (oraşul vechi e locuit mai mult de bătrâni şi de turiştii care apar temporar).
Sunt aici mai multe lumi la un loc, în care poarta Jerez este şi intrarea şi ieşirea. Comun le este doar tradiţionalismul spaniol, care-a vegheat asupra spiritului marocan, să nu prindă avânt.
În sezon, locul e inundat de turişti. Spanioli, dar şi din alte colţuri ale Europei, se-nghesuie dimineaţa pe cele două plaje învecinate, iar începând cu ora prânzului, se îndeasă în localuri. Parte din specificul divertismentului spaniol, obiceiul de a sta în picioare la o masă, cu o bere sau un pahar de vin, de vorbă cu prietenii sau cu oricine, în Tarifa devine necesitate: localurile sunt atât de mici şi necuprinzătoare, încât marea majoritate a clienţilor trebuie să stea în stradă. Aşa se face că, în oraşul vechi, veselia se întinde pe străzi, într-un zumzet continuu, până aproape de zori. E o înghesuială plăcută şi familială, deşi nu toţi se cunosc între ei, dar între nişte coordonate atât de mici şi puţine nici nu se poate altfel decât să devii cunoştinţa cuiva.
Însă abia când locul se goleşte de turişti, când hărmălaia pleacă, îi simţi mai bine farmecul şi atracţia. Între zidurile bătrâne, pe străzile cu case albe, printre palmierii din Alamera, când au şi chelnerii timp să facă glume şi să fie spirituali, când sunt şi localnicii mai liberi să studieze străinul ce bântuie rătăcit în afara sezonului, când valurile sunt mai gălăgioase şi mai mari, simţi, în sfârşit şi exotismul. Adus câteodată de Levant, de dincolo de Mediterana, e ca o veste deja ştiută şi-o chemare, în acelaşi timp: aici, la un capăt de lume, nimic nu se întâmplă, uită de tine şi te relaxează.
Dimineaţa la 8.30 am plecat de la hotel către staţia de autobuz. Nici norii nu se treziseră prea bine la ora aceea, erau întinşi a lene şi dezordonaţi pe cer. Pe străzile pietruite, nu se auzea decât huruitul troller-ului meu, singur în boxe. Urcam pe strada în uşoară pantă, când, un miros de patiserie proaspătă şi de unt mi-a ieşit în cale.
- Simţi mirosul? Cine o găti bunătăţuri la ora asta?, l-am întrebat extaziată pe Mourad, soţul gazdei mele, care se oferise să mă ajute cu bagajele până la staţia de autobuz.
- E de la Tarifena. Ei au numai croissante proaspete, pe care le fac în fiecare dimineaţă.
Am trecut prin Poarta Jerez şi încă mai aveam mirosul de unt cald în nări. În aşteptarea autobuzului, am văzut cum viaţa de zi cu zi a Tarifei se trezeşte: unii merg la scoală, îmbufnaţi că e prea de dimineaţă, alţii la serviciu, făcând naveta la Algeciras. Ca oriunde în Spania, dacă petreci într-un loc mai mult de 10 minute, cineva se găseşte să ţi se adreseze, deşi nu te cunoaşte:
- Buenas dias.
Restul am înţeles, familiarizată fiind cu limba după atâta timp petrecut în Spania, dar nu pot reda în original:
- La ce oră o trece următoarea maşină către Algeziras?
- La 9.30, zic eu.
- E frig astăzi, frig tare.
- Mă scuzaţi, dar asta e toată spaniola care o cunosc. Înţeleg, dar nu pot vorbi, îi spun zâmbind.
- Aaaaa, nicio problemă, dar de unde eşti?
M-a scăpat de contorsionatul limbii, o maşină ce a oprit în dreptul nostru şi din care s-a auzit strigând:
- Juan Carlos, Juan Carlos! Adónde vas?
Era pentru domnul de lângă mine. E întrebat dacă merge la oraş. În limba tarifenilor, la oraş înseamnă Algeciras.
- Da, acolo merg.
- Păi, hai cu noi, că tot acolo mergem.
La ora scrisă pe tabelă, a venit şi autobuzul. Din sensul giratoriu făcând la stânga, e ieşirea din localitate. Prin mult verde, printre dealuri, cu Levantele suflând în spate, şoseaua se-ntorce pe serpentine, domol, de unde a venit, ca şi când nici n-a fost în pericol să cadă de pe hartă.
