Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Turtle Island


Maria Mazilu

01.06.2015
Mazy, iunie 2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
I see, i smell, i feel. Must share. This is part of my religion.

Aşa mă gândeam astăzi, pe drumul către Turtle Island, într-o barcă de mare viteză, cu adrenalina-mprăştiată în tot corpul, de viteza-n sine, dar şi de splendoarea naturii. Adrenalină de fericire. Un sentiment nou. Asemenea nori nu doar că par pictaţi, ci sunt atât de fragili că-ţi dau impresia de jucării atârnate deasupra paturilor de copii. N-am văzut niciodată aşa ceva! Şi nici azuriul mării cu nuanţa cerului. Cu siguranţă stiliştii se inspiră din natură.

Turtle Island (Selingaan Pulau) se află în Marea Sulu şi face parte din Parcul Sabah, 40 km distanţă de Sandakan - Borneo. Are mai multe insule, însă doar 3 aparţin Malaeziei. "Insula de acolo, din dreapta noastră", mi-a arătat-o Boby cu degetul, "este cea mai mică dintre toate, dar şi cea mai apropiată de graniţa cu Filipine. Insula pe care mergem noi este şi ea aproape de Filipine, cam 3-4 km." "Aaaa, păi atunci pot să emigrez în Filipine," răspund râzând. "Nu prea, căci vei vedea şi la noi pe plajă soldaţi înarmaţi patrulând, plus vasele de marină care patrulează şi ele. No way." "Ok, we'll see."


Boby, ghid autorizat, este, de fapt, înlocuitorul celui către care fusesem îndrumată şi cu care făcusem şi programul. Jo este prins pentru 3 zile cu un grup de 14 suedezi, ce au un program mai amplu în Sabah. Partea lui Jo cea mai importantă e birdwatching-ul (urmăritul păsărelelor). În pădurea tropicală din Sabah trăieşte o diversitate mare de păsări, unele dintre ele unice în lume. Aici eşti parte din National Geographic Live. Jo ştie să recunoască peste 130 de limbaje păsăristice. Din peste 260, dacă am înţeles bine. Şi-a cerut scuze că nu poate fi tot timpul cu mine, cum era stabilit, anunţându-mă că mă încredinţează pe mâini bune, cele ale cumnatului său. "No problem."

Insula către care ne îndreptăm este una dintre cele unde două specii de broaşte ţestoase, Green Turtle şi Hawkbill Turtle, vin şi îşi depun ouăle constant, de zeci de ani de zile. Incubatorul a fost înfiinţat în 1967. În funcţie de vreme, în perioada martie-septembrie şi februarie-august, broaştele ţestoase vin pe insulă şi îşi depun ouăle. Este un proces întreg în care sunt "asistate" de îngrijitori. Ei strîng ouăle chiar în timp ce femela le eliberează, fără măcar a o atinge, pentru ca la final să pună toate ouăle colectate în incubator. Incubatorul este natural, format din cuiburi săpate în pământ pentru a recrea mediul natural cât mai bine. În funcţie de specie, o femelă depune o dată între 90 şi 120 de ouă. În mijlocul insulei, sunt 2 terenuri îngrădite, incubator pentru femele şi pentru masculi. Temperatura hotărăşte sexul micuţului, astfel că fetele au nevoie de temperatură mai ridicată, iar masculii, de temperatură mai scăzută. Adică peste şi sub 27 grade Fahrenheit (-3 grade Celsius). Îngrijitorii sapă gropi de aceeaşi dimensiune cu cea pe care Mother Turtle ar face-o, în care depun ouăle eclozate de broască. Apoi se acoperă cu nisipul răzuit de pe pereţii gropii şi nu cu cel scos în afara ei. Cel deja scos, prin contactul cu aerul, poate avea germeni dăunători, ceea ce ar afecta iremediabil ouăle. Nisipul scos din groapă se pune ultimul, ca, prin expunere directă la soare, să-şi piardă toţi microbii. Şi nu se bătătoreşte, e lăsat să cadă pur şi simplu prin răzuirea pereţilor, aşa cum ar face şi Mother Turtle, astfel încât puilor să le fie uşor să străpungă stratul de nisip când le va veni timpul.


În jurul gropii, se pune o plasă circulară, înaltă, pentru a feri groapa cu ouă de orice fel de prădători. În partea de sus a plasei, se mai aşază totuşi ceva uşor, o cracă sau o frunză de palmier, ca să zădărnicească orice încercare din exterior. Pe o bucată de bambus vopsit, se scrie numărul de înregistrare al broaştei (după ce depune ouăle, broasca este marcată cu un număr ştanţat pe o tăbliţă metalică, tăbliţă prinsă de aripioarele din faţă), data depunerii, numărul de ouă şi specia exemplarului. Totul trebuie să aibe loc în maxim 2 ore de la eclozare, altfel, efortul este inutil. Transformarea începe în foarte scurt timp de la aşezarea ouălor în cuib. Am văzut exemplificarea în muzeu, în modele de plastic. De când a fost depus oul şi până iese broscuţa, trec 2 luni. De când puiul a ieşit din ou şi până ajunge la suprafaţă, pot trece între 2 zile şi 7 zile, timp în care se hrăneşte cu placenta sa. Odată ajuns la lumină, se îndreaptă către un punct luminos. La incubator, broscuţele sunt eliberate noaptea, pentru că e perioada cu cei mai puţini prădători activi. Li se dă drumul mai multora în acelaşi timp, pentru a creşte şansele de supravieţuire a unui număr cât mai mare. Dacă apare un prădător, nu le poate mânca pe toate, fiind în grup, astfel încât vor supravieţui mai multe. Din 10.000 de broscuţe, ajung la maturitate şi să-şi depună ouăle, aproximativ 5. Iar o femelă devine matură pentru a depune ouă la vârsta de 30 de ani. Ele eclozează cam o dată la 2-3 ani şi mereu în acelaşi loc! Minune a naturii, verificată: broasca Maria, după ce a depus ouăle, a înotat peste 1.440 km în 46 de zile (atât a putut fi monitorizată ca distanţă), peste 2 ani întorcându-se în exact acelaşi loc. Toate fac la fel. Unde şi ce anume o fi radarul lor care le face să identifice insula unde şi-au depus ouăle prima oară, dintre multe alte ţărmuri, e un mister al Mamei Natura. Cert este că revin toată viaţa lor într-un singur loc.

 
Parcul Sabah a fost înfiinţat cu acest scop: să asigure conservarea şi perpetuarea celor două specii de broaşte testoase. Cele 3 insule ce formează parcul natural nu sunt dotate toate cu spaţii de cazare pentru turişti. Pe Insula Selingaan, sunt câteva căsuţe tip bungalou, care pot găzdui maxim 50 de turişti. Condiţiile asigură minimum de confort, diferind nu foarte mult în funcţie de buget. Nu voi vorbi însă deloc despre acest lucru pentru că, dacă vrei să vezi, simţi, trăieşti "real nature", confortul nu mai este o prioritate. Mi-am asumat aceste lucru, de cum am înţeles, fără urmă de îndoială.

Îndată ce debarci pe insulă, dai de clădirea principală, administrativă, ce are mai multe funcţii. La orele stabilite este locul de luat masa, iar pe veranda sa mare, cum se lasă-nserarea, e locul de joacă. Jocul "de-a aşteptarea." Pe ecranul tv de deasupra uşii sunt afişate informaţii actualizate despre depunerea ouălor şi eliberarea puilor în mare din ziua anterioară. O astfel de evidenţă este ţinută similar, pe fiecare insulă, şi cuprinde inclusiv numărul de femele şi specia cărei îi aparţin cele care au depus ouăle.


În speranţa că avem noroc şi musonul nu-şi va face de cap (cum şi-a făcut în ultima lună, provocând şi inundaţii), ni s-a spus că trebuie să aşteptăm apariţia Mother Turtle. Dar nimeni nu poate garanta nimic: dacă şi când vin. De obicei, dacă marea e liniştită, ele vin. Cu siguranţă, se va întâmpla după 8 seara. Începând cu ora 18, turiştilor nu li se mai permite să umble pe insulă, nici măcar neînsoţiţi pe aleile ce leagă clădirea principală cu bungalourile: fie stau în camere, fie pe veranda clădirii principale. După masa de seară, de la 19.30, urmează perioada cea mai grea: aşteptarea. Începe jocul. Îngrijitorii se plimbă pe plaja insulei (care nu cred că are mai mult de 1 km lungime), cu lanterne în mâini, căutând broaştele ţestoase. După ce le găsesc, transmit un semnal sonor către ghizii aflaţi cu turiştii pe verandă. Dacă grupul este mai mare de 10 oameni, se împarte în două. Noi eram mai puţin de 20.

Am fost norocoşi. În jurul orei 21 am auzit semnalul. Am sărit toţi ca arşi, de parcă ne împunsese cineva în acelaşi timp şi loc pe toţi. Am pornit prinşi de o febră comună...


În nisipul alb, o Mother Turtle Green îşi săpase groapa. Am recunoscut-o ca specie pentru că era maaaare, foarte mare, aceasta fiind şi una dintre cele mai importante caracteristici ale speciei. Cât a depus ouăle, nu aveam voie să stăm în faţa ei, doar în spate, aşa că am făcut schimb de locuri între noi pentru a o vedea pe rând. Un îngrijitor ţinea lanterna deasupra ei, luminându-i doar dosul, locul pe unde ieşeau ouăle, ca să putem vedea. 121 de ouă au fost în seara aceea. Când a terminat, am aflat toţi, pentru că a-nceput să dea din toate aripioarele, strângând nisip peste ouă. Atunci am avut voie să venim şi în faţa ei, Boby atrăgându-mi atenţia că va trebui să mă mişc repede ca să prind loc şi să fiu aproape de ea. Durează câteva minute până consideră ea că şi-a acoperit ouăle, timp în care îi putem vedea faţa. Cum a pronunţat Boby "Maria", am şi ţâşnit. Ochi mari-mari, plini de lacrimi. În filmul de informare ce rulase înainte, se spunea că în timp ce lasă ouăle, toată sarea din organism se strânge în ochi, lăsând impresia că plânge. Probabil din cauza efortului. Se pare că Mother Turtle intră în acest timp ca într-un fel de transă. Respiră sacadat şi greu. O minune. Unul dintre îngrijitori a-nceput s-o măsoare. 96 cm lungime. Lăţimea nu i-am reţinut-o, eram mult prea impresionată pentru cifre. Nu puteam să-mi iau ochii de la ea. Marcajele de pe aripioarele din faţă, erau semn că nu era pentru prima dată pe insulă. S-a notat tot, exceptând greutatea. Fiind atât de mari, sunt imposibil de cântărit fără a le provoca un stres mare. Nu toţi îngrijitorii se ocupă de aceeaşi broască ţestoasă. Sunt 4 şi fiecare pleacă în patrulare, pe insulă, luând în grija şi evidenţa sa, broaştele găsite.


Aproape că am fost rugaţi să o părăsim. Nu ne mai săturam să-i facem poze. A urmat partea a doua a procesului, îngroparea ouălor în "cuibar". Având în vedere că era vorba de Green Turtle, ouăle speciei fiind mai mari, s-a săpat o groapă de 70-75 cm adâncime. Cu câte 3-4 ouă în mână, în nici 3 minute, toate ouăle au fost mutate din găleată în cuibar. Un ou este de dimensiunea unei mingi de ping pong şi este acoperit de o substanţă vâscoasă, transparentă. S-a răzuit groapa, apoi s-au acoperit ouăle cu nisip, s-a aşezat apărătoarea de prădători, la urmă indicatorul.

Etapa a treia te lasă fără grai: eliberarea în mare a nou născuţilor. Într-un coş albastru de supermarket, se agitau pe loc 60 de broscuţe ţestoase ce văzuseră lumina în urmă cu 3 zile. S-a poziţionat coşul la limita traiectoriei marcate pe nisip, ca să le putem vedea toţi. Momentul este UNIC!! Cu foarte mare grijă, se înclină coşul, mişcându-se pe o linie dreaptă, dintr-o parte în alta, astfel încât să nu iasă toate unele peste altele. Mici şi agitate au început să păşească pe nisip. Ni s-a repetat continuu să nu aprindem nicio lanternă şi să nu folosim flash-ul la poze, pentru că o vor confunda cu lumina lunii, ce se reflectă-n mare, reperul după care ele se ghidează; şi, în loc să se îndrepte către mare, vor veni către noi. Ca şi oamenii, unele erau mai leneşe. Deşi scoase afară din coş, deci fuseseră puţin clătinate, ele încă dormeau. Majoritatea a pornit-o, însă, voiniceşte în necunoscut. Fără ca înainte să fi luat ceva lecţii de înot, ştiind din naştere. S-au făcut nevăzute imediat în valurile mici ce se răsfirau pe nisip, croite, parcă, pentru dimensiunile lor. Ni s-a spus ca le putem ajuta pe cele mai leneşe să se orienteze, prinzându-le cu extrem de mare grijă între degete, aducându-le mai aproape de apă şi îndreptându-le în direcţia potrivită. Trebuia să le ţii între degetele arătător şi cel mare, ca şi cum ai face semnul ce arată grosimea unei cărţi. Dacă le prinzi carapacea pe înălţime, rişti să se spargă. Sunt incredibil de mătăsoase şi catifelate, aproape că îţi alunecă din mână! Până şi carapacea o simţi fină. Oricum, ajutorul era doar pentru câţiva centrimetri. După ce ne-am asigurat că toată lumea e la apă, am părăsit plaja. Le-am urat în gând noroc! Pline de elan şi energie, s-au avântat în mare. Eu, o fiinţă cu conştiinţă, mă gândeam la ele din această perspectivă: mici, fără ştiinţă de nimic, fără nicio lecţie măcar de înot predată, pornesc singuri la drum! Şi fără teamă! Să creşteţi mari şi să reveniţi peste 30 de ani toate! Drum bun!


Grija şi preocuparea guvernului malaezian pentru conservarea speciilor este deosebită, fapt de care m-am convins pe toată durata şederii mele în ţară. Pe cele 3 insule ce formează Parcul Sabah, pescuitul este interzis, patrule de poliţie verificând orice barcă neturistică ce trece prin zonă. Comerţul cu ouă de broască ţestoasă se mai practică, din păcate, chiar sporadic în Sandakan, în Filipine fiind ceva obişnuit.

Boby, văzându-mă probabil prea tăcută, a fost curios să ştie dacă mi-a plăcut. I-am explicat că mă simţeam copleşită. Pentru mine era prima dată când asistam live la un spectacol al vieţii.

Cred că Dumnezeu a fost acolo, ca şi în alte locuri, în care oamenii împlinesc minuni.


Am stat împreună cu Boby pe terasă, într-o linişte şi noapte adânci, cât să alunge ţânţarii (asta spune glumind că face, când îşi aprinde o ţigară) şi cât să aflu câte ceva despre el.

Viaţa e plină de neprevăzut şi schimbări pentru toate speciile: acum eşti în nisip, un ou, pentru ca peste 2 luni să iei marea în piept, de unul singur. Boby a vrut să devină fotbalist profesionist: jucător de la 10 ani în echipa de juniori a regiunii Sabah. Un accident ce i-a afectat ligamentele la piciorul stâng l-a oprit temporar. Vrând parcă să se asigure că nu va mai reveni niciodată pe terenul de fotbal, a ales să nu urmeze sfatul medicului, care i-a interzis fotbalul pentru cel puţin un an de zile. Îndată ce s-a recuperat, s-a întors pe teren. Acelaşi jucător l-a accidentat din nou. Probleme ce au necesitat internarea şi de această dată. Neavând altceva ce face decât să se uite la tv (la spitalul privat al echipei de fotbal), urmărind emisiuni de pe Animal Planet şi Discovery, a-nceput să fie atras de meseria de ghid. Avea 22 de ani. Şi emisiuni peste emisiuni peste emisiuni, ştiind că drumul fotbalului îi este închis şi că va trebui să schimbe direcţia profesională, şi-a propus să înveţe engleza bine. A făcut-o urmârind emisiunea americană pentru copii Sesame Street. Chiar mă gândisem să-l întreb dacă studiase în afara ţării, pentru că pronunţia sa avea accent american. "N-am ieşit din ţară niciodată. Accentul îl am pentru că am urmărit numai show-uri americane".


După ce şi-a luat şi licenţa de ghid şi a-nvăţat şi limba engleză, a avut nevoie de curaj ca să vorbească în faţa turiştilor, ceva mai mult decât să dea nişte răspunsuri minimale. Spre exasperarea mamei lui, care-a crezut c-a luat-o razna, a-nceput să vorbească în engleză, de unul singur, în faţa oglinzii. Şi pentru că meseria de ghid e una ce nu-ţi asigură venituri constante tot anul, încearcă să se implice şi în alte activităţi, turism sau servicii. Momentan, în lipsă de ceva mai bun, lucrează în restaurante, supraveghetor. Încearcă să îşi găsească de lucru pe termen mai lung şi e prezent de câte ori se apelează la el. Are 32 de ani, o fetiţă de 3 ani. Soţia lui e profesoară şi predă pe una dintre insulele din apropierea Sandakan-ului. De multe ori m-am gândit la ghizii turistici, în special cei care lucrează în natură, că au toate frumuseţile la dispoziţie, nelimitat şi i-am invidiat plăcut pentru asta. Dar viaţa lor nu e tocmai una confortabilă şi nici la îndemână de asumat.


Dimineaţa, după ora 6, ai voie sa mergi singur pe insulă, fiind posibil să mai găseşti o Mother Turtle întârziată, dacă eşti un norocos. Mi-am pus ceasul să sune şi am ieşit. Nu am găsit pe nimeni. Era deja prea multă lumină. Am văzut, însă, 3-4 gropi şi nişte linii adâncite în nisip, ce se terminau direct în mare.

Revenind la micul dejun, m-am uitat pe ecranul de deasupra uşii, unde se afişează înregistrările din ultimele 2 zile. Noaptea trecută fuseseră 4 Mother Turtle pe insulă. Au fost depuse şi recoltate în incubator 322 de ouă. Puţine broaşte, spuneau îngrijitorii, probabil din cauza refluxului. Dacă apa se retrage, de obicei ele nu vin în număr mare sau chiar deloc. Mi-am amintit că, pe plajă fiind, dimineaţa devreme, constatasem cu uimire cum, aproape de mal, în zona limitată de digul de stabilopozi rotunzi, nu mai era niciun strop de apă, iar în ziua venirii, îmi ajungea până la genunchi. Acum nisipul era doar nisip uscat.

La 7 fix bărcile au plecat încărcate cu noi către Sandakan. Se întorceau la ora stabilită, cu alţii.

Privind înapoi pe măsură ce ne depărtam, la insula albă ce se transforma într-o fâşie tot mai îngustă, mi-au dat lacrimile amintindu-mi experienţa din seara trecută. Aveam încă în minte imaginea ei! Şi-a oamenilor dăruiţi care au grijă de ele. Ştiu că orice om are o natură autentică a firii sale, care îl duce la împlinire, indiferent că e conştient, că urmăreşte sau nu. Ştiu care mi-e natura, dar nu am curaj, aşa că, pentru prima oară, i-am spus Celui din curtea Căruia plecam să mă ajute să mi-o împlinesc!


M-am trezit într-o ploaie de stropi şi în legănatul-aruncat al bărcii cu viteză: când la stânga, când la dreapta, când în sus. Poc la stânga! Poc la dreapta! Poc în sus! Sub ploaia aruncată de valuri, noi deveneam din ce în ce mai uzi. Mai mult Boby decât eu, pentru că vântul bătea din stânga lui către mine, iar el, fiind primul obstacol întâlnit, era pe loc inundat. Drumul de întoarcere a avut iz de aventură şi distracţie la maxim. Mai puţin pentru Boby, pe care şiroiau apele la propriu. Cum îşi ştergea faţa cu palma, cum îl lovea un nou val de stropi. Aproape de mal, a ieşit şi soarele de după nori şi m-a uscat. Pe Boby era imposibil, părea că tocmai ieşise pe de-a întregul din maşina de spălat.

Pe pontonul îngust şi cocoţat pe piloni, aşteptau câţiva turişti. Feţele lor relaxate mi-au reamintit liniştea-mi de dinaintea plecării. Pentru că nici ei nu ştiau ce avea să urmeze...

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer