Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

România exilaţilor - Pe-un picior de plai la final de mai


Andreea Sepi

08.06.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Primul lucru pe care îl simţi când te apropii de graniţa vestică a României venind din Germania e un soi de energie telurică.

Forţele locului, aceşti şerpi mieroşi, se ridică susurând de pe câmpuri, din grâul verde-gălbui, dintre maci roşii şi scaieţi cu flori violete şi-ţi vorbesc. Şi te momesc. Şi o fac pe limba ta. Şi se aliniază parcă unor energii gemene pe care le porţi tot timpul în tine ca pe o povară. Doar că acum, iată, povara se ridică. Intuieşti într-un mod aproape fizic că te potriveşti în peisaj. Că ai ajuns.

Forţele astea telurice te apucă molcom, te moleşesc şi te cuprind. Îţi şoptesc că totul a fost o etapă, un vis. Exilul nu există. Iată, aici câmpurile continuă să respire la fel ca atunci, mai demult, când le aparţineai cu totul. În felul lor, continuă să te îndemne să o laşi moale. Să te relaxezi, să te culci într-o rână, să cobori garda, să cobori standardele. Merge şi aşa. Pământul, care aici e plai, e indulgent.


E bine, e cald. Nu prea te poţi împotrivi. Să te sustragi e prea mult. Răceala cerebrală teutonă se topeşte; rigoarea intelectuală, ştaiful se dizolvă încet, inexorabil. Ai vrea să te ţii de ele, de identitatea ta construită, de anii de muncă seacă, acribică, în ploaie, şi nu poţi. Şi aproape că nu-ţi mai pasă că nu poţi.

E un apus superb la Cenad, peste ciulini, poliţistul de frontieră îţi urează "Bine ai venit", şi ce dacă stai 25 minute la coadă pentru o rovinietă? Care-i graba? Îţi ia cel puţin la fel de mult timp să admiri ca un îndrăgostit tufele de soc aromat prăfuite, mărăcinii coloraţi, căţelul vagabond aciuit în vamă, asudatul funcţionarilor sub chipiu. 22 de grade Celsius la 8 seara e absolut mişto. N-ai mai văzut de mult funcţionari transpiraţi.


Pe marginea câmpului, un pui de vulpe iese din porumb o clipită şi apoi se tupilează la loc. Norii au "golden lining". Prin sate, asfaltul e acceptabil, cablurile de iluminat decorativ rămase de la ultimul Crăciun atână şi se bălăngăne pe jumătate rupte deasupra drumului, iar bărbaţii sunt tot la birt.

Copilul tău numără "Dăciile" vechi şi sunt de la an la an tot mai puţine. Apar în schimb tot mai multe Opeluri şi Forduri cu număr de Bulgaria. Copilul tău numără bornele de kilometraj şi se miră de ce sar de la 635 la 632 iar unele sunt răsturnate în rigolă, printre bălării. Îl lămureşti, relaxat, că aici nu e totul atât de precis.

Pe stâlpii de curent, în cuiburi uriaşe, berze regurgitează şi-şi hrănesc puii.


Treci în viteză pe lângă o mânăstire nouă, cu livadă. Pe miriştea plată din faţa ei, ca la un semn, o turmă de oi se năpusteşte behăind înspre şosea, le vezi boturile deschise, grumaz lângă grumaz, un câine le opreşte, totul e pur şi simplu oniric, iar mai încolo, întins în iarbă sub un neverosimil nor roz, culcat într-o rână, sprijinit într-un cot, ciobanul cu clopul negru de fetru pe cap. A sucombat şi el aceloraşi energii telurice. Wozu die Eile, Mann?

A doua zi îţi mai trece.

Scurgerea de la baie îşi varsă zoaiele nu în canalizare ci sub dulap, Primăria a mai retezat nişte copaci pentru o piaţă modernă, nu înţelegi de ce copiii sunt graşi - când ai plecat tu nu erau - şi în general,  de ce atâta agresivitate în vorbe şi gesturi. Ro-mânia? Priveşti mai atent în jur.

Cupole lucitoare de biserici în stil bizantin tronează peste precaritatea generală gri. Podelele lor sunt astăzi pardosite cu marmoră alunecoasă. Prin sate e atâta bătrâneţe, atâta boală, atâta chin. Oamenii n-au dinţi, sunt aplecaţi de spinare. Din loc în loc, case cu termopan şi zugrăveli în culori orbitoare, atipice. Ale celor care lucrează "dincolo".


La Eurovision cântă nişte băieţi în doliu despre zecile de mii de copii părăsiţi de părinţi şi tu ştii cum plâng cei mici ai tăi la telefon când lipseşti doar un weekend şi cum îţi îmbrăţişează pătura...

Autostrăzile apar ici şi colo ca o fata morgana pentru a dispărea iar fără urmă - piese pierdute din mai multe puzzle-uri încurcate între ele, duc către destinaţii existente deocamdată doar pe planşele proiectanţilor. După potopul informaţional al Occidentului, cu pădurile sale de semne rutiere, mintea se odihneşte o clipă, pentru a se panica apoi: totuşi, pe unde să apuc? Informaţiile trebuie deduse din context, îţi trebuie surse la faţa locului. Doar Google le ştie pe toate. Gugăl rulz.

Încet dar sigur, a-ţi face concediul de odihnă în România devine un soi de aventură nevrotică în care nu poate să nu-ţi pese: ai vrea să îndrepţi fiecare coş de gunoi, să văruieşti fiecare faţadă. Concepi în gând planuri de dezvoltare donquijoteşti până iriţi pe toată lumea. Te afli în România şi totuşi ţi-e încă dor de ea. De ea, cea visată, de ea, cea din tânjirile exilului. Exilul. Îl simţi, iată, şi aici. Exilul e de acum pretutindeni.


România copilăriei mele - multietnică, multiculturală, tihnită, educată şi modestă, cu reflexe pronunţat central-europene - ce s-a întâmplat cu tine? Unde te-ai ascuns? Mai respiri? Mai sfinţesc oamenii locul?

Mi-am cumpărat cireşe şi am pornit să te caut prin Transilvania. De la Timişoara, pe urmele Prinţului Charles.

Dacă te-am găsit? Nu ştiu, ştii tu mai bine. Cine eşti, ce vrei să fii. Noi am făcut doar atât: ne-am ferit de şoferi sinucigaşi prin curbe fără vizibilitate; am cumpărat fluiere-suvenir, ne-am luptat cu paloşe şi ne-am bălăcit în piscina unui hotel de patru stele la Sighişoara; am trecut prin ghetourile ţigăneşti de la marginea satelor din Ardeal şi aproape că ne-am cumpărat alambic; am descifrat inscripţii săseşti pe case şi ne-au învăluit cirezile de vaci întoarse seara, la apus, în Viscri; am văzut iepe cu mânji liberi pe pajişti de un farmec rar şi vrăbii care îşi învăţau puii să zboare; ne-a sărit în faţă un iepure; am ingurgitat hectolitri de ciorbă şi tone de căpşuni; am despicat lemne. Am umblat pe drumuri noi şi am privit din unghiuri neştiute.

Concluzia copiilor:
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • impresii
    oandreea, 08.06.2015, 16:45

    M-am cutremurat de-a dreptul. Ca intr-un vis ce se naste din cosmar...Despre calitatea literara, impecabil.

Spacer Spacer